Învăţ Montessori

Etichetă: Prezenţă

  • Aisbergul comportamentelor noastre

    Aisbergul comportamentelor noastre

    Ziua de ieri a început cu un tantrum, adică cu o criză de furie. Nu a fost a copiilor de data aceasta, ci a mea. Și, deși provocarea a venit dinspre Tudor, eu am direcționat-o înspre Lucian. Am profitat apoi de ziua liberă, în care tatăl și copiii au fost plecați la bunica paternă, pentru a încerca să înțeleg ce ascunde partea nevăzută din aisbergul comportamentului meu.

    Atunci când ne simțim neputincioși sau anxioși, avem tendința de a controla aceste sentimente rănindu-i pe ceilalți – în acest caz, pe propriii copii. În termeni psihologici, ne referim la „proiectarea” propriei suferințe asupra celuilalt, astfel încât să pară că celălalt este cauza suferinței noastre. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Comportamentul înseamnă comunicare. Cea mai mare parte din aisbergul comportamentelor noastre e ascunsă. De fapt, în adâncuri regăsim o listă lungă de experiențe și convingeri de care nici nu suntem conștienți. Am fost învățați că trebuie să controlăm comportamentul copiilor, fără să vedem întreg aisbergul. Tratăm doar efectul, nu și cauza.

    Ieri „mi-am ieșit din minți”. Dr. Daniel Siegel numește tipul acesta de reacții emoționale drept calea inferioară. Cortexul prefrontal, adică partea superioară a creierului nostru, nu mai poate fi accesat când suntem cuprinși de furie. Folosind modelul mâinii pentru a explica structura creierului, putem înțelege mai ușor de ce expresia „mi-am ieșit din minți” e atât de potrivită pentru reacțiile noastre emoționale.

    Suntem deconectați în acele clipe de momentul prezent, retrăind, fără să ne dăm seama, experiențe trecute. Probabil ne simțim nevăzuți, neiubiți, neputincioși. Cu cât traumele suferite în copilărie sunt mai puțin procesate, cu atât reacțiile noastre necontrolate vor fi mai dese. De aceea e atât de important să discutăm cu copiii despre evenimentele neplăcute din viața lor. Cu cât le dăm mai mult ocazia să integreze cele întâmplate, cu atât mai bine vor putea vindeca rănile suferite.

    Modul inferior de procesare presupune blocarea proceselor mentale superioare și lasă individul într-o stare de emotivitate intensă, cu reacții impulsive, răspunsuri rigide și repetitive, care nu implică autoreflecție și nu ține cont de punctul de vedere al celuilalt. (Dr. Daniel Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    Dr. Shefali vede durerea drept un portal al vindecării noastre. Fără durere, nu știm ce anume a rămas neintegrat în interiorul nostru. De aceea copiii ne sunt cei mai buni profesori, pentru că relația cu ei e atât de apropiată. Nu putem fugi de copii și le suntem alături cel puțin vreo două decenii. Timp suficient ca ei să ne arate în mod repetat unde mai avem de lucrat cu noi înșine.

    Copiii noștri pot fi mici și neputincioși în ceea ce privește abilitatea de a fi independenți, dar au un potențial imens de a ne trezi conștiința. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Maria Montessori sublinia că pregătirea educatorilor trebuie să cuprindă neapărat și o parte spirituală. Ea vorbea despre aptitudinile de ordin moral pe care cei care lucrează cu copiii le au de dobândit. Educatorul, ca parte din mediul de învățare a copilului, nu își poate descărca propriul bagaj emoțional asupra celor aflați în formare. O idee profundă, pe care, din păcate, o regăsim prea puțin sau chiar deloc în pregătirea actuală a celor care lucrează cu copiii, fie ei părinți sau profesori.

    Adevăratul educator este omul care se eliberează de obstacolele lăuntrice care îl fac pe copil de neînțeles pentru el; nu este pur și simplu omul care se străduiește să devină mai bun. Instruirea pe care o oferim noi educatorilor noștri constă în a le arăta ce dispoziții interioare trebuie să-și corecteze, așa cum un doctor poate să indice o anumită boală definită care slăbește și amenință un organ fizic. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Aisbergul comportamentelor noastre e complex. El ascunde în străfunduri nevoi profunde, cum ar fi cea de iubire necondiționată, de a fi văzut sau apreciat. E străbătut de frică, neputință, rușine, dezamăgire, griji sau regrete. E sensibil la stările noastre de oboseală, durere, de foame sau sete. El plutește cu ajutorul nesiguranței, disconfortului, traumelor și tiparelor noastre.

    Pentru a-l sparge, e important să îl explorăm cu atenție și prezență conștientă. Asta înseamnă să renunțăm la învinovățiri și judecăți și să ne înfășurăm cu compasiune. Să avem curajul de a ne lăsa trăirile să își spună povestea. Să scriem sau să povestim despre ceea ce simțim, făcând astfel ordine în mintea noastră. Să știm să ne ascultăm corpul și semnalele pe care ni le transmite cu atâta promptitudine.

    Învățând să facem asta pentru noi înșine, vom putea să le răspundem diferit și copiilor noștri. Comportamentul lor va deveni doar o poartă spre lumea lor interioară, în care vom ști să privim cu iubire și înțelegere. Îi vom vedea și accepta drept ceea ce sunt în esența lor, nu drept ceea ce vrem noi să fie. Vom ști că facem asta cu adevărat atunci când ceea ce se va întâmpla în fața noastră va fi despre ei, nu despre bucăți nevăzute din aisbergul nostru.

    Comportamentul copiilor noștri este, de fapt, ca o rafală de vânt care aprinde tăciunii din noi. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    (Photo by Alexander Hafemann on Unsplash)

  • O pauză – Eu. Şi totuşi alta.

    O pauză – Eu. Şi totuşi alta.

    Când te simţi copleşit, ia o pauză.

    În ziua în care am susţinut proba finală a examenului de licenţă, am avut şi primul interviu pentru viitorul meu loc de muncă. Între terminarea facultăţii şi începerea serviciului am avut o pauză de două săptămâni. De atunci, am muncit mereu, chiar şi când nu am fost oficial angajată. După ce s-au născut copiii şi am rămas acasă, am început cursurile, blogul şi scrierea recenziilor pentru cărţi.

    Pauza este un subiect aproape necunoscut mie. Obişnuită să fac mereu câte ceva, sunt rare momentele în care am stat, pur şi simplu. Dar în ultimul timp am început să îi înţeleg importanţa. O dată cu semnalul de alarmă primit în luna decembrie, am început să am mai mare grijă de mine însămi. Am prioritizat mişcarea şi somnul. Am învăţat să spun mai des „nu”, dându-mi voie să fiu cu adevărat cea mai importantă persoană din viaţa mea. Şi mi-am urmat pasiunile.

    Există o mare consolare în simplul fapt că poţi face ceva care îţi place. (Jojo Moyes, Eu, şi totuşi alta)

    Dă-ţi voie să nu fii perfect!

    Ani de zile, m-am mândrit cu perfecţionismul meu. Lucrurile trebuie să fie făcute bine, altfel la ce bun să mai munceşti? Am obţinut un scor aproape perfect pentru perfecţionism. Iar când un coach cu care am analizat rezultatul acelui test a încercat să îmi spună că am de lucru la asta, mi-a fost greu să înţeleg. Dar am învăţat de atunci. Şi continui să învăţ şi să renunţ la perfecţionism în fiecare zi. Nu pentru că trebuie, ci pentru că aleg să fac asta.

    Zilele trecute, am greşit faţă de copii. Am strigat la Tudor, când era suficient să îl iau în braţe. Vina m-a chinuit profund apoi. Mi-am recunoscut greşeala, i-am spus că nu avea nicio legătură cu el, că totul a fost doar din cauza mea. Am avut aceeaşi discuţie şi cu Tereza. I-am luat în braţe. Şi doar după câteva ore mi-am dat seama că am uitat să mai îmbrăţişez pe cineva. Copilul din mine avea şi el nevoie de o vorbă bună şi de multă compasiune. Aştepta să îi dau voie să nu fie perfect, pentru a scăpa de suferinţă.

    Copiii noştri nu au nevoie de perfecţiune din partea noastră. Au nevoie de un părinte dornic să crească, să-şi repare greşelile şi să-şi deschidă larg inima, chiar şi atunci când simte nevoia să o împietrească. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Caută liniştea din clipa prezentă.

    Copiii trăiesc aici şi acum. În primii lor ani de viaţă, trecutul şi viitorul sunt noţiuni vagi. După cum spune Tereza uneori: „Mâine am fost în oraş. Mâine am văzut o pisică.” O mare parte din lupta adulţilor cu copiii e dată tocmai de această atemporalitate a celor mici. Noi vrem mereu să facem, să mergem, să ajungem, pe când ei se bucură, pur şi simplu, să fie.

    Prezentul este tot ce veţi avea vreodată. (Eckhart Tolle, Puterea prezentului)

    Regăseşte puterea prezentului şi a pauzei prin meditaţie.

    Concentrându-ne asupra respiraţiei, ne regăsim esenţa. Învăţăm să ne desprindem temporar de lumea materială, accesând-o pe cea spirituală. Echilibrul regăsit aici e atât de preţios! Reînvăţăm să fim, nu doar să facem.

    Meditaţia e o modalitate de a ne înscrie pe calea vindecării şi a cunoaşterii adevăratului sine. (Janet Philbin, Show Up For Yourself: A Guide to Inner Growth and Awareness)

    Găseşte motive de bucurie şi recunoştinţă în fiecare zi.

    Seara, continuăm să discutăm despre bucuriile zilei. Când nu reuşesc să scriu trei motive pentru care sunt recunoscătoare în ziua respectivă, le notez măcar în jurnalul mental al recunoştinţei. Numărând binecuvântări continuă să fie unul dintre cântecele care se aude mereu din camera copiilor, chiar dacă Crăciunul a trecut demult. În ultima vreme, au început să spună: „Mă bucur că am fost în parc. Mă bucur că a luat tata lebeniţă.”

    Recunoștința deschide portalul pentru abundență și adevărata dăruire a vieții. (Suzi Lula, The Motherhood Evolution)

    Şi apoi continuă, cu forţe proaspete!

    Am intrat în faza finală a cursului cu dr. Shefali. Am început să lucrez cu primii clienţi. Am continuat să lucrez cu mine însămi. Ştiu acum că sunt într-o călătorie de-o viaţă. Şi asta e fascinant! Unii compară munca aceasta cu noi înşine cu decojirea unei cepe. Numărul straturilor care-i acoperă inima e infinit. Dr. Shefali vorbeşte de păpuşile ruseşti. Fiecare Matrioşka ascunde o alta, mai mică, dar la fel de plină de semnificaţii.

    Pe măsură ce descoperim ce se întâmplă cu adevărat în interiorul nostru atunci când ne manifestăm starea emoțională, sistemele noastre de apărare se pierd și integrarea care urmează reverberează până în interiorul nostru, ajungând la cea mai mică Matrioşka. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conştientă)

    M-am simţit copleşită pentru a mai putea scrie pe blog. Am ales să fac o pauză. Mi-am ascultat vocea mustrătoare şi i-am răspuns blând, cu un zâmbet. A fost un interesant exerciţiu de imperfecţiune. Nu trebuie să le fac pe toate. Aleg să fac o pauză. Îmi dau voie să mă bucur în sfârşit de vară, să mă pun pe primul plan, să fiu cu copiii din zori şi până seara, să dorm, să lucrez mai puţin, să citesc mai mult. Şi să revin cu drag şi pasiune. Eu. Şi totuşi alta. (Da, Jojo Moyes rămâne una dintre autoarele mele preferate.)

  • Prevenţie, vulnerabilitate şi recunoştinţă

    Prevenţie, vulnerabilitate şi recunoştinţă

    Sunt câteva tipuri de cancer care pot fi transmise genetic. Din păcate, în familia mea, bunicii din ambele părţi au suferit de unul din ele. Pentru noi, asta înseamnă începerea controalelor de prevenţie mai devreme decât restul lumii.

    Acum două luni, organismul mi-a transmis câteva semnale pe care am ales să nu le ignor. Deşi încă nu împlinisem vârsta la care ar fi trebuit să merg la control, m-am programat la medic. Din fericire, am făcut cea mai bună alegere. Din păcate, moştenirea genetică e prezentă.

    Înainte şi după controlul de prevenţie de săptămâna trecută, am avut câteva zile în care doar am rumegat gânduri. Cred că ele au fost şi mai mult amplificate de faptul că sunt părinte. Ştiam de la dr. Laura Markham că emoţiile sunt ca nişte mesaje primite prin poştă. Dacă alegem să le deschidem, ele se evaporă de la sine, pentru că au fost ascultate, primite. Dacă le ignorăm, ele rămân prezente în subconştientul nostru.

    Am căutat, aşadar, un moment de linişte, în care am rezistat tentaţiei de a mă opune emoţiilor răvăşitoare. A fost neplăcut, dar am respirat profund, abdominal, şi le-am lăsat să îşi spună mesajul pe îndelete. La sfârşit, m-am bucurat simţindu-mă uşor mai liniştită. Şi am căutat apoi alte momente în care să pot repeta experienţa.

    În urmă cu câteva săptămâni, am ales să fac recenzia unei cărţi despre anxietate, care va fi publicată anul viitor. Eram sigură că voi putea ajuta astfel o persoană dragă mie. Nu m-am gândit că voi ajunge să o citesc pentru cea mai importantă persoană din viaţa mea. În timp ce aştept rezultatul biopsiei, cartea aceasta m-a învăţat să îmi liniştesc mintea. Mi-a oferit tehnicile de aprofundare a sfaturilor primite de la dr. Laura. M-a convins că, atunci când vine vorba de anxietate, reacţiile contraintuitive sunt cele la care e de ajutor să apelăm.

    În lumea în care am crescut, controlul de prevenţie nu a fost aşezat la loc de cinste. Mulţi adulţi din jurul meu au mers la doctor doar când a fost neapărată nevoie. Chiar şi acum, suntem înconjuraţi de atâtea reclame la medicamente, dar de insuficiente sfaturi de a consulta, mai întâi, un medic. Tratăm adesea efectul, fără a ne gândi să eliminăm şi cauza. Căutăm să luăm ceva pentru a ne face bine, dar prea rar ne întrebăm cum să ne schimbăm stilul de viaţă.

    În ciuda luptei interioare, experienţa ultimelor săptămâni mi-a adus şi beneficii. Am învăţat să mă bucur mai mult de momentele petrecute alături de copii. Mi-am dat seama cît de important e rolul nostru, ca părinţi, în a le arăta ce înseamnă un stil de viaţă echilibrat. Discutasem şi înainte cu Lucian despre cum să le insuflăm dragostea pentru mişcare şi aer liber. Dar acum am conştientizat, cu atât mai mult, ce înseamnă exerciţiul fizic pentru sănătate.

    Pentru mulţi, decembrie este luna cadourilor. Iar acestea pot veni sub mai multe forme. Mai ales pentru copiii mici, timpul părinţilor este cel mai preţios dar. Transformarea sărbătorilor în ritualuri de familie este, poate, cel mai peren cadou pe care li-l putem face. Le oferim astfel rădăcinile care îi vor ajuta să îşi întindă larg ramurile. Le oferim identitatea care îi va încuraja să exploreze cu inima deschisă lumea diversă în care trăim.

    Cadoul meu din decembrie a fost această lecţie de viaţă. Un mesaj important de a mă bucura conştient de mine şi de cei dragi mie. De a învăţa din trecut, de a acţiona cu prevenţie şi a da mai departe un stil de viaţă echilibrat. De a găsi bucurie în momentele obişnuite ale vieţii.

    Ne este menit nu doar să ajungem până la stele, ci şi să ne bucurăm de călătoria până la ele. (Susan Stiffelman, Parenting conştient)

    Am ezitat destul de mult, gândindu-mă dacă să public sau nu această postare. Am scris-o, oricum, pentru rolul purificator al ţinerii acestui jurnal. (Blogul acesta s-a născut, de altfel, ca îndemn primit la cursul ţinut de dr. Laura, de a nota ce ni se întâmplă, ca mod de auto-reglare şi împlinire emoţională.) Mi-am amintit apoi de cărţile lui Brené Brown.

    Vulnerabilitatea nu înseamnă slăbiciune, iar nesiguranţa, riscul şi expunerea emoţională cu care ne confruntăm zi de zi sunt inevitabile. (Brené Brown, Curajul de a fi vulnerabil)

    Cel mai mult mă atrage scrisul ei pentru că mă ajută să înţeleg că nu sunt singură în trăirile şi emoţiile mele. Brené Brown mă învaţă că perfecţiunea stă în calea unei vieţi trăite din toată inima, iar apartenenţa adevărată nu presupune să te schimbi, ci doar să fii cine eşti cu adevărat. Şi tot de la ea am învăţat că pot spune cu voce tare: „Mă simt vulnerabilă şi sunt atât de recunoscătoare pentru toţi cei dragi mie, pe care îi simt aproape, mai ales atunci când am mai mare nevoie de ei.”

    (Photo by Debby Hudson on Unsplash)