Învăţ Montessori

Etichetă: Psihologie

  • Aisbergul comportamentelor noastre

    Aisbergul comportamentelor noastre

    Ziua de ieri a început cu un tantrum, adică cu o criză de furie. Nu a fost a copiilor de data aceasta, ci a mea. Și, deși provocarea a venit dinspre Tudor, eu am direcționat-o înspre Lucian. Am profitat apoi de ziua liberă, în care tatăl și copiii au fost plecați la bunica paternă, pentru a încerca să înțeleg ce ascunde partea nevăzută din aisbergul comportamentului meu.

    Atunci când ne simțim neputincioși sau anxioși, avem tendința de a controla aceste sentimente rănindu-i pe ceilalți – în acest caz, pe propriii copii. În termeni psihologici, ne referim la „proiectarea” propriei suferințe asupra celuilalt, astfel încât să pară că celălalt este cauza suferinței noastre. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Comportamentul înseamnă comunicare. Cea mai mare parte din aisbergul comportamentelor noastre e ascunsă. De fapt, în adâncuri regăsim o listă lungă de experiențe și convingeri de care nici nu suntem conștienți. Am fost învățați că trebuie să controlăm comportamentul copiilor, fără să vedem întreg aisbergul. Tratăm doar efectul, nu și cauza.

    Ieri „mi-am ieșit din minți”. Dr. Daniel Siegel numește tipul acesta de reacții emoționale drept calea inferioară. Cortexul prefrontal, adică partea superioară a creierului nostru, nu mai poate fi accesat când suntem cuprinși de furie. Folosind modelul mâinii pentru a explica structura creierului, putem înțelege mai ușor de ce expresia „mi-am ieșit din minți” e atât de potrivită pentru reacțiile noastre emoționale.

    Suntem deconectați în acele clipe de momentul prezent, retrăind, fără să ne dăm seama, experiențe trecute. Probabil ne simțim nevăzuți, neiubiți, neputincioși. Cu cât traumele suferite în copilărie sunt mai puțin procesate, cu atât reacțiile noastre necontrolate vor fi mai dese. De aceea e atât de important să discutăm cu copiii despre evenimentele neplăcute din viața lor. Cu cât le dăm mai mult ocazia să integreze cele întâmplate, cu atât mai bine vor putea vindeca rănile suferite.

    Modul inferior de procesare presupune blocarea proceselor mentale superioare și lasă individul într-o stare de emotivitate intensă, cu reacții impulsive, răspunsuri rigide și repetitive, care nu implică autoreflecție și nu ține cont de punctul de vedere al celuilalt. (Dr. Daniel Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    Dr. Shefali vede durerea drept un portal al vindecării noastre. Fără durere, nu știm ce anume a rămas neintegrat în interiorul nostru. De aceea copiii ne sunt cei mai buni profesori, pentru că relația cu ei e atât de apropiată. Nu putem fugi de copii și le suntem alături cel puțin vreo două decenii. Timp suficient ca ei să ne arate în mod repetat unde mai avem de lucrat cu noi înșine.

    Copiii noștri pot fi mici și neputincioși în ceea ce privește abilitatea de a fi independenți, dar au un potențial imens de a ne trezi conștiința. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Maria Montessori sublinia că pregătirea educatorilor trebuie să cuprindă neapărat și o parte spirituală. Ea vorbea despre aptitudinile de ordin moral pe care cei care lucrează cu copiii le au de dobândit. Educatorul, ca parte din mediul de învățare a copilului, nu își poate descărca propriul bagaj emoțional asupra celor aflați în formare. O idee profundă, pe care, din păcate, o regăsim prea puțin sau chiar deloc în pregătirea actuală a celor care lucrează cu copiii, fie ei părinți sau profesori.

    Adevăratul educator este omul care se eliberează de obstacolele lăuntrice care îl fac pe copil de neînțeles pentru el; nu este pur și simplu omul care se străduiește să devină mai bun. Instruirea pe care o oferim noi educatorilor noștri constă în a le arăta ce dispoziții interioare trebuie să-și corecteze, așa cum un doctor poate să indice o anumită boală definită care slăbește și amenință un organ fizic. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Aisbergul comportamentelor noastre e complex. El ascunde în străfunduri nevoi profunde, cum ar fi cea de iubire necondiționată, de a fi văzut sau apreciat. E străbătut de frică, neputință, rușine, dezamăgire, griji sau regrete. E sensibil la stările noastre de oboseală, durere, de foame sau sete. El plutește cu ajutorul nesiguranței, disconfortului, traumelor și tiparelor noastre.

    Pentru a-l sparge, e important să îl explorăm cu atenție și prezență conștientă. Asta înseamnă să renunțăm la învinovățiri și judecăți și să ne înfășurăm cu compasiune. Să avem curajul de a ne lăsa trăirile să își spună povestea. Să scriem sau să povestim despre ceea ce simțim, făcând astfel ordine în mintea noastră. Să știm să ne ascultăm corpul și semnalele pe care ni le transmite cu atâta promptitudine.

    Învățând să facem asta pentru noi înșine, vom putea să le răspundem diferit și copiilor noștri. Comportamentul lor va deveni doar o poartă spre lumea lor interioară, în care vom ști să privim cu iubire și înțelegere. Îi vom vedea și accepta drept ceea ce sunt în esența lor, nu drept ceea ce vrem noi să fie. Vom ști că facem asta cu adevărat atunci când ceea ce se va întâmpla în fața noastră va fi despre ei, nu despre bucăți nevăzute din aisbergul nostru.

    Comportamentul copiilor noștri este, de fapt, ca o rafală de vânt care aprinde tăciunii din noi. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    (Photo by Alexander Hafemann on Unsplash)

  • Furie şi neputinţă

    Furie şi neputinţă

    Astăzi, am străbătut o bună parte din oraş cu Tudor de mână, el plângând tare. Pe când ne întorceam acasă, la ora prânzului şi a somnului de amiază, Tudor a cerut să îl ia Lucian în cârcă. Pentru că Tereza era deja acolo, i-am spus că nu se poate acum, dar îl putem lua de mână. Aflat deja în criză de furie, nu mai era relevant să îi amintim că tocmai se dăduse jos din cârca tatălui său.

    Cred că ni s-a mai întâmplat de doar câteva ori să aibă o astfel de reacţie pe stradă. De obicei, când avea vreo doi ani, crizele de furie izbucneau după ce intram în casă. Era uşor atunci să mă aşez pe jos, luându-l în braţe sau aşteptând calm lângă el, până se liniştea. Astăzi, însă, emoţiile şi oboseala nu au mai avut răbdare.

    La început, am încercat să discutăm cât mai liniştit cu el, oferindu-i alternative. Am coborât la nivelul lui, l-am privit în ochii înlăcrimaţi şi l-am întrebat dacă vrea să meargă cu noi de mână. I-am repetat, de câteva ori, că poate fi luat în cârcă acasă, iar acum poate merge de mână. Când a imitat un copil mai mic, am început eu să mă simt iritată. Din fericire, exerciţiile anterioare m-au ajutat să-mi păstrez calmul, rămânând la nivelul lui.

    După câteva minute de stat pe loc şi plâns, când Lucian a început să-şi piardă răbdarea, i-am spus să meargă mai departe cu Tereza, rămânând eu cu Tudor. Ca părinte, am învăţat să nu îmi pese de ce ar putea spune cei din jur, ci să mă ocup doar de copil. Mai mult, eram singuri pe stradă, deci nu am avut parte de comentarii sau priviri intruzive sau acuzatoare.

    Când suntem copleşiţi de ruşine, ca părinte putem fi preocupaţi excesiv de opiniile celor din jurul nostru şi putem fi suprasaturaţi cu idei despre ce este permis şi ce nu. Când copiii se poartă urât în public, este posibil să ne concentrăm atenţia mai degrabă asupra reacţiilor avute de străini decât să încercăm să înţelegem ce semnificaţie are acel comportament pentru copilul nostru şi să îl îndrumăm în mod efectiv. (Daniel J. Siegel, Mary Hertzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

    Când s-a liniştit puţin, m-a luat de mână şi am pornit în urma lui Lucian şi a Terezei. După ce tocmai apăsase butonul pentru schimbarea culorii semaforului, o cunoştinţă ne-a ajuns din urmă. I-a spus lui Tudor că în acest oraş nu se plânge, că nu e voie. I-am răspuns să îl lase să îşi spună oful, că nu e bine să îi învăţăm să îşi reprime sentimentele.

    Ajunşi în curte, l-am ajutat să intre în casă luându-l în braţe şi amintindu-i că nu îl pot lăsa să mă lovească. După ce s-a liniştit, s-a aşezat zâmbind la masă şi apoi a mers la somn. Înainte de a adormi, l-am întrebat ce se întâmplase şi dacă aş putea proceda altfel data viitoare. Nu m-a mustrat, cerându-mi să nu mai fac prostii din astea, ci doar m-a îmbrăţişat. Totuşi, din nou, perfecţionista din mine nu poate trece prea uşor peste episodul acesta.

    Am procedat bine? Aş fi putut face altfel, să îi fie mai uşor? De ce m-a enervat atât de tare imitarea altui copil? Trebuia să îmi eliberez cumva mâinile şi să îl aduc acasă în braţe? Am fi putut să o dăm pe Tereza jos şi să urce el din nou în cârcă? A fost bine că i-am spus lui Lucian să meargă înainte cu Tereza?

    Autoreflecţia şi înţelegerea proceselor noastre lăuntrice ne îngăduie să alegem dintr-o gamă mai largă de răspunsuri la comportamentul copiilor noştri. Conştientizarea creează posibilitatea alegerii. Când suntem capabili să ne alegem răspunsurile nu suntem sub controlul reacţiilor noastre emoţionale care, adesea, nu se află în conectare directă cu copiii noştri: ele sunt reacţii exagerate declanşate mai mult de propria noastră stare emoţională decât de comunicarea emoţională pe care o iniţiem cu copiii noştri în prezent. (Daniel J. Siegel, Mary Hertzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

    Ca părinţi, mai ales, suntem adesea puşi în situaţii inconfortabile. Am învăţat că orice comportament negativ al copilului este un strigăt de ajutor. Am învăţat că în momentele ca cel de mai sus, copilul are nevoie de noi calmi, stăpâni pe situaţie. Am învăţat că atunci când noi ne pierdem cumpătul sau suntem puşi în situaţii extreme, devenim modelele lor. Comportamentul nostru din clipele tensionate va fi exemplul la care se vor raporta ei.

    Modelarea comportamentală recunoaşte că motivul pentru care copiii noştri au un comportament problematic nu e că sunt răi sau au nevoie să fie ameninţaţi cu pedeapsa, ci că sunt oameni buni, care se confruntă cu emoţii dificile pe care încă nu au învăţat să şi le exprime într-o manieră reţinută. […] Autoreglarea emoţională este întotdeauna obiectivul modelării comportamentale. (Dr. Shefali Tsabary, Părintele conştient)

    Viaţa nu e perfectă. Noi nu suntem părinţi perfecţi. Copiii nu sunt perfecţi. Dar ei ne dau ocazia să facem mai bine. Cu fiecare interacţiune, dacă vrem, putem învăţa să acţionăm mai înţelept. De fiecare dată, putem face lucrurile mai bine. Ne putem opri tot mai devreme din a reacţiona necontrolat. Putem alege să ne schimbăm abordarea, atunci când vechiul nostru stil nu funcţionează. Putem renunţa la comportamentele învăţate în propria copilărie, care nu sunt întotdeauna cele mai bune. Avem alături cei mai buni profesori!

    A fi un părinte conştient nu înseamnă „să faci totul bine” de fiecare dată, ci înseamnă a evolua împreună. Copiii sunt infinit de iertători şi nici nu sunt afectaţi iremediabil de situaţiile în care nu facem faţă. Din contră, învaţă să îşi accepte limitările văzând că noi ni le acceptăm pe ale noastre. (Dr. Shefali Tsabary, Părintele conştient)

    (Photo by Caleb Woods on Unsplash)

  • Oamenii ciudaţi şi siguranţa copiilor

    Oamenii ciudaţi şi siguranţa copiilor

    Ieri am avut parte de o experienţă extrem de neplăcută, pe care sper să nu o repetăm prea curând. Aflaţi la plimbare în alt oraş, alături de o prietenă, am fost acostaţi de un tânăr. Evenimentul, discutat apoi îndelung de Tudor, ne-a dat ocazia să vorbim despre oamenii ciudaţi cu care avem uneori de-a face. Am ales să-i numim astfel pe cei de care ar trebui să se ferească copiii, fie ei cunoscuţi sau străini.

    Ne-am plimbat pe ploaie, într-o zonă preponderent pietonală, la ora amiezii. Apropiindu-ne de tunelul care ducea la parcare, un individ ne-a întrebat dacă avem să îi dăm ceva bani. În ciuda vremii noroase, purta ochelari negri, era julit pe faţă şi părea sub influenţa a altceva decât alcool. I-am spus că nu avem şi ne-am continuat drumul, fiind singuri în zonă atunci. Tudor era de mână cu prietena noastră, iar Tereza se plimba pe lângă mine. Când am văzut că se învârte în jurul nostru, vorbind şi cerându-ne bani, am luat-o pe Tereza în braţe şi am crescut uşor ritmul. A venit în spatele nostru, continuând să ne vorbească, în timp ce noi încercam să rămânem calme. Din fericire, s-a oprit şi a pornit în direcţia opusă. Bineînţeles, am evitat ieşirea prin tunel, făcând un ocol destul de mare, până la următoarea ieşire din semi-labirintul în care ne aflam.

    După ce am ajuns la maşină, Tudor a început să pună întrebări. De ce arăta aşa omul acela, de ce avea răni pe faţă, de ce a venit după noi, de ce sunt unii oameni astfel? A fost destul de greu să îi răspund la toate întrebările şi, odată ajunşi acasă, m-am bucurat de cina alături de Lucian şi de răspunsurile pe care mă ajuta şi el să i le dau.

    Povestirea unei experienţe poate ajuta un copil să se elibereze de aspectele derutante şi neliniştitoare ale unui eveniment neplăcut. (Daniel Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

    Am ajuns astfel să discutăm despre oamenii ciudaţi, despre cei care ne fac să ne simţim inconfortabil. Studiile recente arată că majoritatea agresiunilor sexuale asupra minorilor sunt făcute de persoane cunoscute lor. De aceea, în limba engleză copiii sunt învăţaţi să se ferească de „tricky people” (oameni ciudaţi/înşelători), în loc de a li se mai vorbi despre „stranger danger” (persoane necunoscute periculoase). Un copil de patru ani poate considera că un străin care se apropie de el şi se prezintă îi e deja cunoscut.

    Alături de Lucian, i-am spus lui Tudor că orice persoană care îi cere să ascundă ceva de părinţi este ciudată. L-am învăţat de mic, repetându-i des, că poate să discute despre absolut orice şi oricând cu mine şi Lucian. I-am mai spus că orice persoană, fie adult, fie copil, care îi cere să păstreze un secret, e ciudată. Am evitat, desigur, la rândul nostru, să îi vorbim despre secrete, discutând, cel mult, despre surprize. La fel, am ales conştient să folosim denumirea corectă a tuturor părţilor anatomice. În felul acesta, orice deviere de la aceşti termeni ne va atrage imediat atenţia.

    A fi sociabil înseamnă a comunica cu cei din jur. Deşi fratele meu râdea uneori, spunând că sunt inabordabila care citeşte toată călătoria cu trenul, cred că e plăcut să intrăm în vorbă cu străini. De aceea, m-aş simţi inconfortabil să îl învăţăm pe Tudor să se ferească de persoanele necunoscute. Văzându-l cât de uşor intră în vorbă cu alţii, ar avea chiar de pierdut dintr-un astfel de comportament antisocial. În plus, dacă s-ar pierde, chiar am vrea să abordeze o persoană necunoscută, de preferat o mamă cu copii, pentru a-l ajuta.

    De aceea, explicaţia cu oamenii ciudaţi este mai potrivită pentru noi. Şi, deşi ieri cel mai plăcut moment a fost pentru Tudor întoarcerea acasă, sigur vom trece uşor peste incident. Dar acesta a fost doar începutul discuţiilor noastre despre siguranţă. Vom continua să povestim cu el, vom mai găsi şi alte cazuri în care să definim ce înseamnă ciudăţenia. Pentru moment, cred că a fost suficient. La sfârşitul cinei, concluzionând discuţia noastră, i-a spus foarte serios lui Lucian: „O să mă feresc de oamenii ciudaţi. Şi de tigri! Şi ei sunt periculoşi, că ne pot mânca.” Din păcate, va întâlni de-a lungul vieţii mai mulţi oameni ciudaţi decât tigri, dar e bine să fii pregătit.

    Într-un fel, părintele este scribul care consemnează experienţele copilului şi le reflectă astfel încât copilul  poate să dea un sens celor trăite. Tocmai prin aceste reflecţii venite din partea părintelui învaţă un copil pentru prima oară cum să înţeleagă lumea. Dialogurile reflexive favorizează apariţia tendinţei spre coerenţă prin faptul că ajută la înţelegerea proceselor interioare care stau la baza comportamentelor exterioare. (Daniel Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

    (Photo by Rick L on Unsplash)

  • Să nu mai faci prostii de-astea!

    Să nu mai faci prostii de-astea!

    Nu ştiu când sau cine i-a spus lui Tudor să nu mai facă prostii. În urmă cu câteva luni, într-o seară, m-am enervat şi i-am spus prea dur că va face baie scurtă. Nici nu mai ţin minte ce anume mă supărase, dar îmi amintesc perfect discuţia noastră dinainte de culcare. „Să nu mai faci prostii de-astea!”, mi-a spus Tudor. „Ştiu, te-a supărat tare felul în care ţi-am vorbit, îmi pare rău. Încerc să nu se mai întâmple. Nu o să reuşesc poate întotdeauna, dar îţi mulţumesc când îmi atragi atenţia.” După aceea, i-am spus ce anume mă necăjise şi am discutat ce putem face diferit data viitoare.

    Acum, de câte ori îi supără ceva în comportamentul nostru, ambii copii ne apostrofează astfel. Tereza, desigur, a preluat şi ea exprimarea lui Tudor. Iniţial, eram amuzaţi şi abia aşteptam să ne povestim, când rămâneam singuri, ce trăznaie am mai făcut. Dar de la început i-am luat foarte în serios şi ne-am asumat greşelile. Schimbarea propriului comportament, adânc înrădăcinat, este grea şi avem nevoie de tot ajutorul pe care îl putem primi!

    Atâta timp cât adultul nu va deveni conştient de eroarea sa neintenţionată şi nu o va corija, educaţia va fi pentru el o mare de probleme insolubile. Iar copiii lui, devenind la rândul lor adulţi, vor fi victime ale aceloraşi greşeli, care se transmit din generaţie în generaţie. (Maria Montessori, Copilul în familie)

    Când a fost vorba de comportamentul copiilor, m-am îndreptat adesea înspre cărţi sau studii, pentru a-i ajuta. Am făcut acelaşi lucru şi când a fost vorba despre noi. Am învăţat cel mai mult despre mine de la dr. Laura Markham, datorită articolelor, cursului şi cărţilor sale. Am învăţat că de câte ori aleg să acţionez altfel, creierul meu se reconfigurează, făcând să-mi fie tot mai uşor să adopt comportamentul potrivit. Tragerile de mânecă ale copiilor, imperativul „Să nu mai faci prostii de-astea!” punctează clar unde mai am încă de lucru.

    Adultul care este cel mai aproape de copil, adică mama sau educatorul, este cel care prezintă pericolul cel mai mare pentru formarea personalităţii copilului. […] Aşadar, primul pas pentru rezolvarea integrală a problemei  educaţiei nu trebuie făcut spre copil, ci spre adultul educator: acesta trebuie să-şi limpezească conştiinţa, s-o elibereze de multe idei preconcepute. Trebuie să-şi schimbe atitudinea morală. (Maria Montessori, Copilul în familie)

    De la Maria Montessori am învăţat mai profund despre cum să îi tratăm pe copii cu respect, lăsându-i să ne fie ghizii propriei lor dezvoltări. Cred că a fost printre primii care au vorbit despre drepturile copilului, în urmă cu peste o sută de ani. De curând, într-o emisiune deosebită despre viaţa ei, am aflat că ea îndemna să nu ne uităm la ea, ci în direcţia indicată de ea. Iar aceea, evident, era înspre copil.

    Când am citit prima dată capitolul final al Tainei copilăriei am avut lacrimi în ochi. Deşi l-am recitit de câteva ori de atunci, emoţiile m-au copleşit de fiecare dată. Este dureros cât adevăr este încă în ceea ce Maria Montessori a scris acum mai bine de un secol! Nici măcar abuzul fizic nu a fost complet eliminat. La rata abuzului emoţional nici nu îndrăznesc să mă gândesc! Încerc, doar, să mă schimb pe mine, să fac un pas în plus pentru crearea unei lumi mai bune. Dacă voi reuşi să atrag şi alţi adulţi alături de mine, atunci va fi cu atât mai bine!

    […] trebuie să ne întoarcem spre copil ca spre cheia destinului vieţii noastre viitoare. Oricine doreşte să reuşească să facă ceva pentru binele societăţii trebuie în mod obligatoriu să se adreseze copilului, nu numai ca să-l salveze de la deviere, dar şi ca să înveţe de la el taina practică a propriei vieţi. Din acest punct de vedere, figura copilului se prezintă ca puternică şi misterioasă, un obiect de meditaţie, deoarece copilul care deţine în el taina naturii noastre devine maestrul nostru. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    (Photo by Joel Overbeck on Unsplash)

  • Scrabble şi alte jocuri de societate

    Scrabble şi alte jocuri de societate

    Dacă mă gândesc la cele mai fericite perioade ale copilăriei, îmi vin în minte după-amiezele de ping-pong din curte, cu prietenii, şi serile petrecute în bucătărie, cu uşa deschisă, jucând Scrabble cu mama. Iarna, cu deosebire în timpul vacanţelor, rummy era jocul preferat. Ne adunam mereu la bunici şi jucam cu ei aproape în fiecare după-masă. Înainte de a se naşte copiii, mergeam adesea acasă la bunica, împreună cu Lucian, să jucăm rummy şi să o ascultăm povestindu-ne amintiri din tinereţe. Deocamdată, jocul de societate pe care i l-am luat lui Tudor a fost Prima livadă, de la Haba. L-am ales pentru că este un joc de cooperare şi a fost un cadou potrivit pentru aniversarea de doi ani.

    Când am răsfoit cărţile de pe NetGalley şi am văzut una despre jocuri de societate, am ales-o fără ezitări. Iar apoi am citit-o cu deosebită plăcere! Surpriza cea mare a fost să aflu atât de multe despre psihologia umană, citind-o! Dincolo de beneficiul evident, al socializării, aceste jocuri ne ajută să ne dezvoltăm în multe alte privinţe. Iar autorii au scris despre asta cu talent, alegând atât jocuri clasice, cât şi foarte moderne, pentru a sublinia acest lucru! De aceea, cred că Your Move este o carte de citit nu doar de pasionaţii jocurilor de societate. Mi se pare potrivită pentru părinţi, întrucât vor înţelege mai bine de ce timpul petrecut la masa de joc, alături de copii, este important. În plus, vor şti şi ce fel de jocuri să aleagă, pentru a păstra armonia în familie. Unele jocuri clasice, precum Monopoly, nu sunt tocmai cele mai bune alegeri.

    Toate jocurile de societate le oferă jucătorilor o cale spre auto-îmbunătăţire, atâta timp cât sunt deschişi lecţiilor tablei de joc. (Joan Moriarity, Jonathan Kay, Your Move)

    Your Move

    Deşi sunt o jucătoare înrăită de Scrabble, faptul că nu este unul dintre jocurile apreciate de autori nu m-a deranjat. Părerea lor a fost atât de bine argumentată, încât nu am putut decât să le-o accept. Pentru mine, Scrabble nu înseamnă competiţie, ci unul dintre cele mai plăcute moduri de a-mi petrece timpul. În plus, datorită lui mi-am îmbogăţit vocabularul şi am avut numeroase ocazii de a deschide dicţionarul. Jucat în familie sau alături de prieteni, a fost mereu prilej de relaxare, deşi, probabil, fratele meu nu ar fi întocmai de acord cu mine. Ceea ce, de fapt, nu ar face decât să confirme spusele autorilor. Şi tocmai de aceea, în ciuda pasiunii mele pentru Scrabble, imaginea fratelui meu m-a făcut să le dau dreptate autorilor. Şi, bineînţeles, să le acord punctajul maxim pentru această carte atât de bine scrisă.

    „Jocurile de societate sunt o mie de hobby-uri”, într-adevăr, pentru că ele acoperă arii atât de variate, cu o multitudine de teme şi tipuri de joc! Terminând cartea, sunt sigură că o să comand cel puţin unul dintre jocurile discutate în carte. Rămâne acum să aleg dacă vom începe cu Pandemic sau Greenland. Şi abia aştept să mai crească copiii, să ne bucurăm de nenumărate partide de joc împreună! Vor fi o alternativă sănătoasă la ecrane!

    (Photo by Priscilla Du Preez on Unsplash)