Învăţ Montessori

Etichetă: Răbdare

  • Limite, emoţii, părinţi şi copii – experienţa mea

    Limite, emoţii, părinţi şi copii – experienţa mea

    Nefiind deloc de acord cu pedepsele şi recompensele, ne-am găsit uneori dezorientaţi despre cum să setăm limite cu copiii. De aceea, de câte ori găseam informaţii despre acest proces, le citeam cu asiduitate. Ca în multe alte situaţii, învăţăturile primite de la dr. Laura Markham stau la loc de cinste. Am adăugat însă idei găsite la alţi specialişti, pe toate trecându-le şi prin filtrul experienţelor din copilăria mea.

    În primul rând, raportarea adultului la disciplină are nevoie de o reinterpretare serioasă. Disciplinarea nu înseamnă pedepsirea copilului, ci ocazia de a-l ajuta să îşi construiască noi abilităţi. De curând, l-am ascultat pe Gabor Maté, minunatul specialist în dezvoltarea copilului şi traume, spunând că a disciplina înseamnă de fapt a-ţi face discipol din copil. El va vrea astfel să te urmeze de bunăvoie, cu încredere şi admiraţie.

    La rândul ei, Maria Montessori avea o abordare asemănătoare, dedicând lungi pagini subiectului disciplinei. Dezvoltarea voinţei copilului se face de la început, cu paşi mici şi blânzi. Copilul are nevoie de libertate pentru a-şi dezvolta voinţa şi autocontrolul. Secretul, însă, constă în echilibrul de care e nevoie în acordarea ei. A oferi prea multă libertate unui copil încă nepregătit este o piedică în calea dezvoltării.

    Răspunsul se află în obţinerea disciplinei prin asigurarea libertăţii. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Unul dintre sfaturile des întâlnite în mediile Montessori este ca, atunci când începi să îi spui prea des copilului un lucru, să faci un pas în spate şi să observi. Să reevaluezi mediul, să vezi dacă e vreo abilitate pe care copilul încearcă să o stăpânească sau pe care să îl înveţi. Să vezi dacă nu cumva prea desele întreruperi pe care le faci, pentru atenţionări, au devenit o piedică pentru învăţare. Şi, desigur, să îţi resetezi aşteptările.

    Prin urmare, trebuie întâi să ştim dacă ascultarea cerută copilului este posibilă practic la nivelul de dezvoltare la care se află. Înainte de a împlini trei ani el nu poate asculta decât dacă ordinul corespunde cu unul dintre impulsurile sale vitale. Asta deoarece el încă nu s-a format pe sine. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Făcând o paralelă cu The Yes Brain, aş spune că această reevaluare este diferenţa între creierul reactiv şi cel receptiv. Copilul căruia i se atrage mereu atenţia că nu face ceva bine este obişnuit să reacţioneze. Creierul său nu se mai dezvoltă optim, cum ar face-o într-un mediu pregătit pentru învăţare. Scopul oricărei interacţiuni cu copilul ar trebui să fie tocmai susţinerea dezvoltării creierului receptiv.

    Teoria autodeterminării afirmă că omul se naşte cu trei nevoi fundamentale, păstrate pe parcursul întregii vieţi. Acestea sunt nevoia de conectare, de competenţă şi de control. Din păcate, în copilăria noastră, cel puţin una dintre aceste nevoi ne-a fost adeseori neîndeplinită.

    Mi-e uşor să regăsesc adresările obişnuite către copiii mici ascultând discuţiile bunicilor cu nepoţii. „Stai să te ajut, eşti prea mic să faci asta!”, „M-am supărat, nu mai vorbesc cu tine!”, „Trebuie să asculţi de cei mai mari!”. Lista adresărilor de acest fel ar putea continua la nesfârşit. În fiecare dintre ele, cel puţin una dintre nevoile de mai sus rămâne neacoperită. În plus, comportamentul acesta devine un model pe care copiii, la rândul lor, îl vor replica de îndată ce vor putea. Vor face asta fie cu fraţii mai mici, fie cu jucăriile pe care le animează, fie cu copiii pe care îi vor avea.

    Trăirile acestea înăbuşite de prea multă obedienţă vor ieşi la suprafaţă într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu. Respectul pe care Maria Montessori cerea să îl avem faţă de copil lipseşte, practic, din toate aceste limite şi adresări. Le cerem copiilor să ne acorde un respect pe care noi nu li-l acordăm. Îi privăm, aşadar, de modelul care i-ar putea învăţa exact acest lucru.

    Am scris toate acestea pentru că orice discuţie despre limite cred că ar trebui să aibă loc doar după profunda înţelegere a celor de mai sus. Când îi tratăm pe copii cu respect, conştienţi fiind de nevoile primare pe care cu toţii le avem, putem stabili eficient limite.

    „Tu nu auzi ce îţi spun?” este o frază cu răspuns implicit, pentru mine. Dacă ar auzi şi ar putea, dacă s-ar simţi conectat cu noi, copilul ar face. Pentru că fiecare copil se naşte cu dorinţa de a-şi mulţumi părinţii. Jesper Juul spunea chiar că ei sunt atât de cooperanţi încât trec peste propria integritate, doar de dragul nostru. Copilul abuzat care continuă să îşi iubească părinţii este un astfel de exemplu. Desigur, urmările nu vor înceta să apară, dar cooperarea din anii copilăriei mici este de netăgăduit.

    În locul acestei adresări atât de dure, am putea, de exemplu, să ne apropiem de copil şi să îi arătăm ce să facă. Sau l-am putea redirecţiona spre o activitate care să-i ofere ocazia de a face aceleaşi mişcări. „Dacă vrei să arunci, poţi ieşi cu mingea afară. Cu mingea aruncăm doar afară.” Pentru că cei mici sunt mereu dornici să îşi perfecţioneze mişcările, noi am stabilit, de exemplu, că pot arunca mingea la ei în cameră. Nu sunt obiecte care s-ar putea sparge şi îi putem redirecţiona de fiecare dată încolo.

    Din experienţa mea, aşteptăm prea mult timp înainte de a reacţiona. Iar atunci suntem deja atât de nervoşi, deranjaţi de lipsa de atenţie, încât reacţionăm prea dur. Orice limită trebuie anunţată din timp şi repetată cu blândeţe. Dacă ne aşteptăm să o comunicăm o singură dată, iar copilul să o urmeze, avem aşteptări nerealiste. Doar repetiţia blândă fixează limite pe termen lung.

    O limită prea des încălcată fie nu a fost încă însuşită, fie trebuie reevaluată. Copiii nu o încalcă pentru a ne face nouă în ciudă, ci pentru că nu au interiorizat-o încă sau nu ştiu cum altfel să răspundă cerinţei naturale de dezvoltare a anumitor abilităţi. Adică fie nu a interiorizat încă mesajul că mingea se aruncă doar afară, fie natura îi cere să facă mişcare sau să îşi perfecţioneze abilitatea de a arunca, şi nu găseşte în mediul său altă modalitate.

    Iar când copilul se uită în ochii noştri şi face ceva ce nu ar trebui, atunci e vorba de sfidare. Aceasta e însă doar semn de ruptură a relaţiei cu adultul, adică o nevoie de conectare neîndeplinită. Problemele de conectare nu se rezolvă prin limite şi pedepse, ci doar prin reconectare.

    Avem destul de puţine reguli în casă, care ţin mai ales de siguranţă. Atunci când copiii încearcă să încalce una dintre aceste reguli, reacţia noastră e promptă. Chiar dacă plâng şi se zbat, suntem alături de ei, dar păstrăm limita fermă. Ne e greu să îi ascultăm pentru că noi, la rândul nostru, nu am fost lăsaţi să plângem. Dar dacă reuşim să ne maturizăm emoţional suficient, vom vedea aceste momente drept un dialog. Adesea, el se poartă între părinte şi copil fără cuvinte.

    Dacă reacţionăm de fiecare dată cu blândeţe, reamintind limita şi oprindu-i din a o mai încălca, copiii o deprind relativ repede. Copiii sunt dezorientaţi de limite care nu sunt păstrate în mod consecvent. Dacă ne e teamă de cum ar reacţiona şi îi lăsăm să facă cum vor, le transmitem mesajul că nu ne pasă de ei, ignorându-le nevoia de conectare.

    Din experienţa mea, atunci când sunt odihnită îmi e foarte uşor să mă conectez cu copiii. Când ne împlinim propriile nevoi emoţionale, reuşim să fim părinţii suficient de buni de care copiii noştri au nevoie. Altfel, riscăm să le răspundem cu propria criză de furie, ceea ce nu e decât un semn al insuficientei noastre dezvoltări emoţionale. Or, limitele eficiente pe termen lung se setează întotdeauna doar cu blândeţe.

    Nu vă ataşaţi de propria furie. Odată ce aţi ascultat-o şi aţi făcut schimbările necesare, renunţaţi la ea. Dacă nu funcţionează, amintiţi-vă că furia este întotdeauna o reacţie de apărare. Ne fereşte de sentimentul că suntem vulnerabili. Pentru a risipi furia, analizaţi rana sau teama din spatele ei. Dacă vă sperie crizele de furie ale fiicei voastre sau dacă sunteţi supăraţi pentru că fiul vostru a lovit-o pe surioara lui, deoarece aţi fost cândva o surioară lovită, reflectaţi la acele sentimente şi vindecaţi-le. Odată ce veţi fi dispuşi să simţiţi emoţiile care o provoacă, nu veţi mai avea nevoie să vă apăraţi cu ajutorul furiei, iar aceasta se va risipi. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    (Photo by Jordan Whitt on Unsplash)

  • E corpul tău şi alegerea ta

    E corpul tău şi alegerea ta

    Probabil cele mai multe discuţii pe care le avem cu alţi adulţi din cauza copiilor sunt date de felul în care se îmbracă. Sau, mai bine zis, în care nu se îmbracă. Încă de când erau mici, noi i-am învăţat şi le-am repetat mereu: „E corpul tău şi alegerea ta.” Am auzit ideea aceasta pentru prima dată la un specialist în parenting şi am reîntâlnit-o apoi în diverse cărţi. Fiind în acord complet cu ideea Montessori de respect faţă de copil, noi am adoptat-o imediat.

    Respect înseamnă că, atunci când putem ceda controlul, o facem. Când copilul mic se chinuie să se îmbrace, suntem disponibili, îl încurajăm, facem sugestii sau îl asistăm, dacă ne cere, dar nu îl întrerupem pentru a prelua noi. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Când vine vorba de responsabilitatea personală, se întâmplă uşor să intrăm pe teritoriul celuilalt. Mai ales când copiii sunt mici, ni se pare că e normal ca noi să luăm decizii în locul lor. Şi totuşi, atunci când le oferim alegeri încă de la început, când învăţăm să încetinim şi să ne adaptăm la ritmul lor, gradul de responsabilitate de care ei dau dovadă este extrem de ridicat.

    Există trei domenii ale vieţii lor de care copiii trebuie să fie responsabili:

    -simţurile, de exemplu, ce are gust bun şi ce nu, ce miroase frumos şi ce miroase urât, ce este rece, fierbinte, ş.a.m.d.

    -sentimentele, de exemplu, fericire, iubire, prietenie, furie, frustrare, tristeţe, durere, dorinţă, ş.a.m.d., şi în relaţie cu ce şi cu cine

    -nevoile, de exemplu, foame, sete, somn, apropiere, distanţă

    (Jesper Juul, Copilul tău competent)

    De câteva luni, deja, Tereza se îmbracă şi încalţă singură. Mai ales dacă este odihnită şi îi oferim suficient timp, nu ne permite deloc să o ajutăm. Asta înseamnă că inclusiv alegerea hainelor îi aparţine în totalitate. Bineînţeles, nu i-am lăsat la îndemână tricouri sau pantaloni scurţi, ci haine potrivite anotimpului.

    Am procedat la fel şi cu Tudor, de când era mic. Şi s-a întâmplat de câteva ori să se întoarcă acasă pentru a-şi lua o bluză sau o haină în plus. Alteori, când ni s-a părut că ar fi nevoie, am luat noi nişte mănuşi sau un pulover. Şi, dacă cumva ni le-a cerut, ne-am abţinut, desigur, la a-i spune că am avut dreptate. Dacă am fi făcut astfel, îi puneam la îndoială judecata şi reduceam şansele ca data viitoare să ni le mai ceară. În cei peste doi ani de când se îmbracă singur, au fost doar vreo două ocazii în care l-am rugat să se schimbe.

    Adulţii din preajmă au reacţii diverse, oscilând de la comportament hiperprotector la unul aproape agresiv faţă de noi, părinţii. La răspunsul uneori prompt al Terezei: „E corpul meu, alegerea mea”, vedem câte o sprânceană arcuindu-se. Alteori, mirarea e urmată de zâmbete.

    La fel ca în alte situaţii, atunci când le oferim copiilor independenţă, îi învăţăm să îşi asume responsabilitatea. Altfel, ajungem în situaţia în care tot noi, ca adulţi, vom hotărî că sunt „suficient de mari” să se descurce singuri. Dar atunci s-ar putea să avem surprize. Copiii fie nu vor şti ce au de făcut, fie nu se vor simţi competenţi şi ne vor refuza.

    Dă-i posibilitatea de a prelua responsabilitatea pentru cât mai multe din activităţile sale. […] Copiii care se simt mai independenţi şi mai responsabili de sine vor simţi mai puţin nevoia de a se revolta şi obiecta. Ca să nu mai spunem că îşi vor asuma responsabilităţi de timpuriu. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Copiii sunt destul de rar răciţi. Uneori, noi suntem mult mai gros îmbrăcaţi. Desigur, nici nu suntem la fel de activi ca ei. „E corpul tău şi alegerea ta” este o frază pe care nu o folosim doar când vine vorba de haine. Ea e valabilă şi pentru păr, îmbăiat, folosirea toaletei. De fapt, cam pentru toate domeniile conturate de Jesper Juul. În toate aceste situaţii, le suntem alături, îi îndrumăm şi le oferim alegeri. Pe măsură ce vor creşte, rolul nostru va fi tot mai redus. Dar sămânţa acestei responsabilităţi şi independenţe e important să o sădim cât mai devreme.

    (Photo by Kevin Gent on Unsplash)

  • Furie şi neputinţă

    Furie şi neputinţă

    Astăzi, am străbătut o bună parte din oraş cu Tudor de mână, el plângând tare. Pe când ne întorceam acasă, la ora prânzului şi a somnului de amiază, Tudor a cerut să îl ia Lucian în cârcă. Pentru că Tereza era deja acolo, i-am spus că nu se poate acum, dar îl putem lua de mână. Aflat deja în criză de furie, nu mai era relevant să îi amintim că tocmai se dăduse jos din cârca tatălui său.

    Cred că ni s-a mai întâmplat de doar câteva ori să aibă o astfel de reacţie pe stradă. De obicei, când avea vreo doi ani, crizele de furie izbucneau după ce intram în casă. Era uşor atunci să mă aşez pe jos, luându-l în braţe sau aşteptând calm lângă el, până se liniştea. Astăzi, însă, emoţiile şi oboseala nu au mai avut răbdare.

    La început, am încercat să discutăm cât mai liniştit cu el, oferindu-i alternative. Am coborât la nivelul lui, l-am privit în ochii înlăcrimaţi şi l-am întrebat dacă vrea să meargă cu noi de mână. I-am repetat, de câteva ori, că poate fi luat în cârcă acasă, iar acum poate merge de mână. Când a imitat un copil mai mic, am început eu să mă simt iritată. Din fericire, exerciţiile anterioare m-au ajutat să-mi păstrez calmul, rămânând la nivelul lui.

    După câteva minute de stat pe loc şi plâns, când Lucian a început să-şi piardă răbdarea, i-am spus să meargă mai departe cu Tereza, rămânând eu cu Tudor. Ca părinte, am învăţat să nu îmi pese de ce ar putea spune cei din jur, ci să mă ocup doar de copil. Mai mult, eram singuri pe stradă, deci nu am avut parte de comentarii sau priviri intruzive sau acuzatoare.

    Când suntem copleşiţi de ruşine, ca părinte putem fi preocupaţi excesiv de opiniile celor din jurul nostru şi putem fi suprasaturaţi cu idei despre ce este permis şi ce nu. Când copiii se poartă urât în public, este posibil să ne concentrăm atenţia mai degrabă asupra reacţiilor avute de străini decât să încercăm să înţelegem ce semnificaţie are acel comportament pentru copilul nostru şi să îl îndrumăm în mod efectiv. (Daniel J. Siegel, Mary Hertzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

    Când s-a liniştit puţin, m-a luat de mână şi am pornit în urma lui Lucian şi a Terezei. După ce tocmai apăsase butonul pentru schimbarea culorii semaforului, o cunoştinţă ne-a ajuns din urmă. I-a spus lui Tudor că în acest oraş nu se plânge, că nu e voie. I-am răspuns să îl lase să îşi spună oful, că nu e bine să îi învăţăm să îşi reprime sentimentele.

    Ajunşi în curte, l-am ajutat să intre în casă luându-l în braţe şi amintindu-i că nu îl pot lăsa să mă lovească. După ce s-a liniştit, s-a aşezat zâmbind la masă şi apoi a mers la somn. Înainte de a adormi, l-am întrebat ce se întâmplase şi dacă aş putea proceda altfel data viitoare. Nu m-a mustrat, cerându-mi să nu mai fac prostii din astea, ci doar m-a îmbrăţişat. Totuşi, din nou, perfecţionista din mine nu poate trece prea uşor peste episodul acesta.

    Am procedat bine? Aş fi putut face altfel, să îi fie mai uşor? De ce m-a enervat atât de tare imitarea altui copil? Trebuia să îmi eliberez cumva mâinile şi să îl aduc acasă în braţe? Am fi putut să o dăm pe Tereza jos şi să urce el din nou în cârcă? A fost bine că i-am spus lui Lucian să meargă înainte cu Tereza?

    Autoreflecţia şi înţelegerea proceselor noastre lăuntrice ne îngăduie să alegem dintr-o gamă mai largă de răspunsuri la comportamentul copiilor noştri. Conştientizarea creează posibilitatea alegerii. Când suntem capabili să ne alegem răspunsurile nu suntem sub controlul reacţiilor noastre emoţionale care, adesea, nu se află în conectare directă cu copiii noştri: ele sunt reacţii exagerate declanşate mai mult de propria noastră stare emoţională decât de comunicarea emoţională pe care o iniţiem cu copiii noştri în prezent. (Daniel J. Siegel, Mary Hertzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

    Ca părinţi, mai ales, suntem adesea puşi în situaţii inconfortabile. Am învăţat că orice comportament negativ al copilului este un strigăt de ajutor. Am învăţat că în momentele ca cel de mai sus, copilul are nevoie de noi calmi, stăpâni pe situaţie. Am învăţat că atunci când noi ne pierdem cumpătul sau suntem puşi în situaţii extreme, devenim modelele lor. Comportamentul nostru din clipele tensionate va fi exemplul la care se vor raporta ei.

    Modelarea comportamentală recunoaşte că motivul pentru care copiii noştri au un comportament problematic nu e că sunt răi sau au nevoie să fie ameninţaţi cu pedeapsa, ci că sunt oameni buni, care se confruntă cu emoţii dificile pe care încă nu au învăţat să şi le exprime într-o manieră reţinută. […] Autoreglarea emoţională este întotdeauna obiectivul modelării comportamentale. (Dr. Shefali Tsabary, Părintele conştient)

    Viaţa nu e perfectă. Noi nu suntem părinţi perfecţi. Copiii nu sunt perfecţi. Dar ei ne dau ocazia să facem mai bine. Cu fiecare interacţiune, dacă vrem, putem învăţa să acţionăm mai înţelept. De fiecare dată, putem face lucrurile mai bine. Ne putem opri tot mai devreme din a reacţiona necontrolat. Putem alege să ne schimbăm abordarea, atunci când vechiul nostru stil nu funcţionează. Putem renunţa la comportamentele învăţate în propria copilărie, care nu sunt întotdeauna cele mai bune. Avem alături cei mai buni profesori!

    A fi un părinte conştient nu înseamnă „să faci totul bine” de fiecare dată, ci înseamnă a evolua împreună. Copiii sunt infinit de iertători şi nici nu sunt afectaţi iremediabil de situaţiile în care nu facem faţă. Din contră, învaţă să îşi accepte limitările văzând că noi ni le acceptăm pe ale noastre. (Dr. Shefali Tsabary, Părintele conştient)

    (Photo by Caleb Woods on Unsplash)

  • Încheiatul nasturilor – alternative la rama Montessori

    Încheiatul nasturilor – alternative la rama Montessori

    Una dintre activităţile preferate ale Terezei în această perioadă este încheiatul nasturilor. Când a început să exerseze pe nasturii de la o haină de-a mamei, i-am pus la dispoziţie exerciţiul pregătit pentru Tudor, când era mai mic. Lui îi cumpărasem rama Montessori pentru închis fermoarul, când era mai mic. Tot din seria ramelor Montessori, îi făcusem rama pentru legat funde. În plus, i-am pus mereu în coşul de închis-deschis câte un portofel sau o borsetă mică, cu fermoar. Pentru încheiatul capselor, a avut mereu la dispoziţie scutecele textile, pe vremea când el sau Tereza le-au folosit. Cu mult exerciţiu, a stăpânit destul de devreme toate mişcările, spre marea-i bucurie.

    Pentru încheiatul nasturilor, în loc să îi fac o ramă aparte, am văzut o propunere interesantă şi uşor de făcut. Nu ţin minte exact de unde am preluat ideea, dar am regăsit-o adesea drept „şarpele cu nasturi„. Am ales o panglică colorată, dar cred că se poate face şi dintr-un şiret sau alt material. La un capăt am cusut un nasture ceva mai mare, adică mai uşor de manevrat. În partea cealaltă, am pus un petic de material, pentru a ţine în loc bucăţile trecute prin nasture.

    Pentru o variantă mai complicată pe care i-o voi face Terezei, voi pune câte un nasture mic la fiecare capăt. În felul acesta, bucăţile de material nu pot cădea. În plus, copilul va fi obligat să le treacă doar prin nasture, pentru a le înşira pe aţă. Voi face modificarea aceasta după ce am văzut-o pe Tereza de câteva ori înşiruind bucăţile prin capătul opus.

    Pentru materialul de trecut prin nasturi, am folosit pâsla. Aveam o cârpă pentru curăţat, din care am tăiat pătrate mici. Le-am crestat apoi suficient cât să intre nasturele prin ele, dar cu ceva efort din partea copilului. La fel ca în cazul altor materiale, am ales să le pun la dispoziţie câte zece bucăţi, ca pregătire şi pentru sistemul zecimal. În plus, de câte ori verific materialele de pe raft, văzând dacă e totul complet, îmi e uşor să ţin minte câte bucăţi ar trebui să fie. Dar se pot pune şi mai multe de atât, cât să acopere întreg şarpele. Exerciţiul ar fi astfel poate mai complex, solicitând şi mai mult răbdarea copilului. Pe de altă parte, am văzut că, atunci când e foarte odihnită, Tereza alege să repete de mai multe ori exerciţiul.

    Bineînţeles, încheiatul nasturilor poate fi exersat chiar mai simplu de atât, pe o haină cu nasturi mari, la început. Aşezată direct pe podea sau pe spătarul unui scaun, pentru a avea ţinută şi a fi uşor de încheiat, copilul poate exersa acolo în voie. Uneori, variantele simple pot fi şi cele mai de succes. Exerciţiile acestea de viaţă practică sunt deosebit de utile pentru a-i oferi copilului independenţa necesară în a se îmbrăca singur. Un alt avantaj al lor este şi acela de a-i da încredere în sine şi a-i satisface nevoia de competenţă, atât de importantă la orice vârstă!

    Încurajaţi copilul să încerce îmbrăcatul sub alte forme, înainte de a începe să se îmbrace pe el. […]

    Evitaţi hainele cu mulţi nasturi sau cu fermoare, până în momentul când copilul devine pregătit să se bucure de această provocare. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

  • Cu stângu-n dreptul

    Cu stângu-n dreptul

    De câteva luni, Tereza e extrem de interesată să se îmbrace singură. La aproape doi ani, reuşeşte să îşi ia deja toate hainele pe ea. Asta înseamnă că uneori are tricoul cu faţa-n spate sau pantalonii luaţi invers. Observându-i efortul, îmi dau seama de progresul mare pe care l-a făcut. În urmă cu o lună, de exemplu, îşi punea amândouă picioarele în acelaşi crac al pantalonilor. Se enerva, îi dădea jos, îi rearanja şi o lua de la capăt. Dacă ar fi încercat vreunul dintre noi să o ajute, ar fi fost de-a dreptul furioasă.

    Când trebuie să plecăm undeva, aleargă prin toată casa şi strigă: „Plecarea, plecarea!”. Apoi îşi scoate hainele din dulap şi începe să se îmbrace. Uneori, când e graba prea mare, îl roagă pe Tudor să o ajute. Iar el îi ia pe rând hainele şi i le dă, până când mă anunţă victorioşi: „Suntem gata!”. În ultima vreme, am observat că Terezei îi face mare plăcere să se şi încalţe. Când pleacă sau vine Lucian de la serviciu, mai ales, stă şi ea pe hol şi îşi ia papucii. Trece uneori şi o jumătate de oră, înainte să se întoarcă în casă. Adesea, îi place să se încalţe şi cu papucii noştri şi să defileze apoi cu ei prin casă.

    Alaltăieri, pe când ne pregăteam să plecăm cu maşina, după ce s-au îmbrăcat, ambii copii au ieşit să se încalţe. Urmând să fim plecaţi toată ziua, eu pregăteam sticlele de apă şi mâncarea pe care să o luăm cu noi. Când am ieşit pe hol, Tereza se încălţase deja. Era cu papucii luaţi invers, cu stângu-n dreptul, adică, dar radia de fericire. Am remarcat că sunt amândoi încălţaţi deja, i-am rugat să aştepte până îmi iau şi eu papucii şi am plecat. La fel ca atunci când şi-a luat tricoul invers, nu am corectat-o. Mi s-ar fi părut prea crud şi demotivant să fac asta. La fel ca atunci când Tudor era de vârsta ei, am ales să apreciez efortul şi să las învăţarea să îşi urmeze cursul.

    Dacă îi spui unui copil că n-are abilitatea de a face un lucru, el ar putea la fel de bine să-ţi răspundă amuzat: „Atunci de ce să mai vorbim despre asta ? Văd şi eu singur că nu pot!”. Aceasta nu e o corectare. Este o stare de fapt. Îmbunătăţirea şi îndreptarea pot veni numai atunci când copilul exersează în mod voluntar un timp îndelungat. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Adulţii cu care ne-am întâlnit atunci când i-am lăsat pe copii să iasă pe stradă cu un tricou sau cu papucii luaţi invers au avut diverse reacţii. Unii i-au criticat, alţii au râs de ei, unii nu au observat deloc sau nu au spus nimic. Prea puţini au fost cei care i-au felicitat pentru faptul că s-au îmbrăcat sau încălţat singuri. Şi alţii, desigur, s-au uitat câş la noi pentru că îi lăsăm să iasă astfel din casă. Cred că suntem atât de obişnuiţi să le cerem copiilor să facă lucrurile „bine”, „cum trebuie”, de la început, încât uităm ce presupune asta pentru ei. Greşeala nu e altceva decât o oportunitate de învăţare. Iar momentul în care se aprinde luminiţa şi descoperim singuri cum să facem lucrurile „bine” este atât de preţios! L-am văzut pe chipurile lui Tudor şi al Terezei adesea şi de fiecare dată m-a copleşit.

    Copilul ar putea spune, „Nu sunt perfect. Nu sunt atotputernic dar pot să fac până aici şi ştiu că pot. Mai ştiu că pot face greşeli şi că mă pot corecta, găsindu-mi astfel calea.” Avem deci, aici, prudenţă, certitudine şi experienţă; o viaticum sigură pentru călătoria prin viaţă. A da acest sentiment de siguranţă nu e deloc aşa de simplu cum s-ar putea crede; nu e nici uşor să pui copiii pe calea spre perfecţiune. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Rolul adultului este acela de a pregăti mediul. Când vine vorba de haine sau de papuci, asta înseamnă că îi lăsăm la îndemână puţine alegeri, potrivite sezonului, din care copilul să aleagă singur. Îi arătăm cum să pună hainele în ordine în dulap, aşteptând momentul când va face asta singur, de bunăvoie, imitându-ne. Mintea absorbantă este mereu în acţiune! Îi aranjăm papucii în ordine, cu stângul lângă dreptul, aşa cum îi luăm în picioare. Dar odată ce începe să lucreze singur, ne retragem discret şi aşteptăm momentul când va fi, din nou, nevoie de intervenţia noastră.

    Cine nu știe că a învăța un copil să se hrănească, să se spele și să se îmbrace singur este o muncă mult mai obositoare și mai dificilă, care necesită o răbdare infinit mai mare, decât să-l hrăneşti, să-l speli şi să-l îmbraci de unul singur? Dar prima este opera unui educator; cea din urmă este munca ușoară și inferioară a unui servitor. (Maria Montessori, The Montessori Method)

    Din experienţa noastră cu Tudor, perioada „cu stângu-n dreptul”, în care îşi ia hainele sau papucii invers, este foarte scurtă. Dar sentimentul de independenţă şi stima de sine pe care le sădeşte acum sunt pentru o viaţă!

    (Photo by Kevin Gent on Unsplash)

  • Răbdarea cultivată

    Răbdarea cultivată

    Cu atâţia adulţi în preajma copiilor, se întâmplă mereu să fie câte unul din noi dispus să le sară în ajutor. „Vreau Sana! Mai vreau pâine! Dă-mi o furculiţă, te rog. Hai să citim! Haide cu mine la baie!” sunt cerinţe la care mai mereu se răspunde prompt. Din păcate, reacţia prea rapidă a adulţilor nu este spre binele copiilor. Exceptând cazurile de urgenţă şi cele de siguranţă, timpii noştri de reacţie ar trebui să fie încetiniţi. Răbdarea, autocontrolul şi autoreglarea se pot dezvolta de la vârste fragede.

    Societatea nu este întemeiată pe preferinţe, ci pe o îmbinare de activităţi care trebuie să se armonizeze. Din experienţa lor se dezvoltă la copii o altă virtute socială: răbdarea, o specie de abnegaţie în inhibarea propriilor impulsuri. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Maria Montessori a scris îndelung despre răbdare, puterea voinţei, controlul impulsurilor, într-un cuvânt, despre ceea ce ea numea normalizarea copilului prin muncă. Din experienţa a mii de cazuri, ea a observat că, aflat în mediul pregătit şi ghidat discret de adult, copilul se normalizează. Lucrul în mediul de tip Montessori face ca acest lucru să apară spontan, după o perioadă de integrare, unică pentru fiecare copil. Şi, la fel ca în aproape toate cazurile, actualele cercetări din domeniul neuroştiinţelor confirmă ceea ce ea a definit în urma unei riguroase observări ştiinţifice. Dr. Laura Markham vorbeşte, de pildă, despre dezvoltarea măiestriei pentru un bun control al impulsurilor.

    Această abilitate de autoreglare se dezvoltă şi ca rezultat al experienţei crescute a copilului de a rezolva probleme, pe măsură ce încearcă să stăpânească lumea exterioară. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    În grădiniţele Montessori, există de regulă câte un singur exemplar din fiecare set de materiale. Întocmai ca în lumea reală, copilul învaţă că lucrurile sunt limitate şi că, uneori, e nevoie de răbdare pentru a obţine ceea ce doreşti. În plus, învaţă să aibă grijă de obiecte, pentru că înţeleg că înaintea lor şi după ei sunt alţii care le folosesc. Cu alte cuvinte, nu trăiesc singuri pe pământ, ci e nevoie să ţină cont şi de cei din jur.

    În fiecare clasă cu mulţi copii va fi un singur exemplar dintr-un obiect. Dacă un copil doreşte ceva care este folosit de altul, nu-l va putea avea şi, dacă este normalizat, va aştepta până când celălalt îşi va termina treaba. […] Acest lucru se poate întâmpla în price moment al zilei, ani la rând şi conceptul de a respecta şi de a aştepta intră în viaţa fiecărui individ ca o experienţă care se maturizează odată cu trecerea timpului. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Simplul fapt de a se îmbrăca singur sau de a-şi pregăti gustarea poate contribui la educarea răbdării şi dezvoltarea autocontrolului. Tereza învaţă în perioada aceasta să se îmbrace. Sunt zile în care se îmbracă şi dezbracă şi de zece ori. Uneori, nu reuşeşte să îşi dea imediat jos bluza sau să îşi ia pantalonii corect. Bineînţeles, intervine frustrarea şi, după câteva încercări, ne cere ajutorul. Ceea ce facem atunci, însă, nu este să o îmbrăcăm noi, ci să facem împreună cu ea doar un pas. Apoi, o lăsăm să încerce din nou, singură. Aşa, pas cu pas, reuşeşte de fiecare dată să facă sau să încerce tot mai mult. Dacă am ajuta-o noi direct, făcând totul în locul ei, învăţarea ar fi mult încetinită. În plus, în timp, ar putea chiar renunţa la asta, ştiind că vom face noi lucrurile pentru ea.

    O lucrare interesantă, aleasă în mod liber, care are virtutea de a concentra atenţia, chiar dacă oboseşte, face să crească energiile şi capacităţile mentale şi dezvoltă stăpânirea de sine. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Pentru educarea răbdării, Adele Faber și Elaine Mazlish oferă, de pildă, folosirea tehnicii „după ce„. Ea propune ca, încă din jurul vârstei de un an, copilul să fie progresiv obişnuit să aştepte. Atunci când ne cere ceva, îl putem ruga să aştepte până când terminăm noi ceva de făcut. Timpii aceştia pot fi, la început, de doar câteva secunde, urmând să îi creştem, pe măsură ce copilul se obişnuieste. Pentru asta, e nevoie să îi spunem clar copilului când urmează să îl ajutăm şi motivul amânării. „Ţi-e sete şi vrei să-ţi dau apă. După ce termin de mâncat felia aceasta de pâine, mă ridic să îţi dau paharul. Mulţumesc că ai răbdare să aştepţi.” După ce îi dăm apa, e important să apreciem răbdarea cu care copilul a aşteptat.

    Încercând să le susţin şi independenţa, în acelaşi timp, eu obişnuiesc să îi las să aleagă. „Dacă vrei, poţi coborî de la masă, să îţi torni singur apă, sau te rog să aştepţi până termin felia de pâine şi îţi dau eu apoi, cu drag.”

    Dr. Laura Markham insistă asupra dezvoltării abilităţii de rezolvare a problemelor, ca parte importantă a procesului de autocontrol şi autoreglare. Activităţile Montessori, în special cele din prima etapă de dezvoltare, au în vedere acelaşi lucru. Copilul care îşi toarnă singur apa din carafă în pahar învaţă cât anume să toarne sau ce să facă dacă varsă pe lângă. Măiestria copilului, această stăpânire timpurie a lumii înconjurătoare, este atât de importantă!

    Răbdarea este un pilon esenţial al dezvoltării autocontrolului. Paradoxal, părintele îşi dezvoltă şi el răbdarea, în acelaşi timp. E greu să observi stângăciile copilului, abţinându-te de la a şterge picăturile vărsate sau de la a-i turna apă singur! Dacă ne dăm voie, putem creşte atât de frumos, în rând cu copiii noştri!

    Măiestria izvorăşte adesea din răbdarea părinţilor care fac un pas înapoi şi îi permit copilului să facă ceva singur, chiar dacă durează de două ori mai mult. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    (Photo by Michel Porro on Unsplash)