Etichetă: Recompense

  • Despre recunoștință și bucurie

    Despre recunoștință și bucurie

    Am ascultat-o de dimineață pe Brené Brown vorbind despre recunoștință și bucurie. După prânz, recitind dintr-o carte care mi-a plăcut mult, am dat peste un pasaj care m-a pus pe gânduri. Cum mi se întâmplă adesea, m-a frapat legătura regăsită între două subiecte și cărți aparent diferite.

    În Curajul de a fi vulnerabil, Brené Brown vorbește despre armura și masca pe care le purtăm pentru a ne proteja de vulnerabilitate. Îmbrăcate și conturate în anii copilăriei, aceste modalități de apărare ajung să ni se potrivească mănușă, până când le deosebim cu greu de propriul sine. Și nu putem discuta despre recunoștință și bucurie, până când nu trecem dincolo de vulnerabilitate.

    Din cercetările autoarei, a reieșit că „arsenalul comun împotriva vulnerabilității” e reprezentat de bucuria rău-prevestitoare, de perfecționism și anestezierea afectivă. Iar unul dintre cele mai eficiente moduri de a da jos masca și armura e îmbrățișarea principiului „eu însumi sunt de ajuns”.

    Convingerea de a fi „de ajuns” […] duce la dezvoltarea sentimentului propriei valori, la stabilirea unor limite și la implicarea emoțională. (Brené Brown, Curajul de a fi vulnerabil)

    Suntem crescuți într-o cultură în care ni se spune că nu suntem îndeajuns de buni. Copiii sunt învățați de mici să fie competitivi, sunt comparați uneori încă din pântec, sunt recompensați când ating niveluri presetate și pedepsiți când nu se ridică la înălțimea așteptărilor apăsate asupra lor. Din păcate, convingerea aceasta de a nu fi suficient de buni își lasă profund amprenta asupra noastră.

    Învățați să ne comparăm mereu, să vrem să fim altfel, permanent nemulțumiți de cum suntem și ceea ce avem, e destul de greu să ne simțim suficient de buni. Pentru a scăpa de aceste trăiri, e nevoie să știm să punem limite. Să ajungem să ne oglindim doar pe noi înșine, lăsând deoparte imaginile reale sau închipuite pe care le ținem drept etalon. Dar cât de greu poate fi asta într-o lume scufundată în rețele de socializare!

    Pentru a putea spune „Destul!”, trebuie să credem cu tărie că noi înșine suntem de ajuns. (Brené Brown, Curajul de a fi vulnerabil)

    Brené Brown oferă și antidotul pentru fiecare dintre armurile și măștile purtate de noi. Ne explică de ce e important să ne bucurăm de clipele mărunte, cum să dezvoltăm recunoștința pentru ceea ce avem și să îndrăznim să ne asumăm vulnerabilitatea.

    Perfecționismul a fost dependența mea. Încă am momente în care mă lupt cu această nevoie de a fi fără cusur și de a pretinde același lucru și din partea celorlalți. Dar am învățat să mă schimb și să înțeleg că nu sunt în luptă cu nimeni, nici măcar cu mine însămi. Când suntem orientați spre interior ne dorim să fim buni pentru noi înșine. Dacă, în schimb, lentila noastră e orientată mereu în afară, nu reușim să ne prețuim pentru ceea ce suntem. Vom tânji după validarea celorlalți, încercând să le demonstrăm mereu că o merităm.

    Suntem arareori învățați să ne recunoaștem și să ne simțim trăirile. Când nu ne simțim confortabil, căutăm soluții în afara noastră. Pentru că a merge în interior și a nu lupta împotriva a ceea ce găsim acolo, e atât de greu de făcut! Dar tocmai aici stă unul dintre secretele stării noastre de bine. În primul rând, să învățăm să ne conștientizăm trăirile și apoi să le acceptăm exact așa cum sunt. Să le simțim pe deplin, fără a le anestezia, fără a căuta mijloace să fugim din fața disconfortului. Dorința noastră înnăscută spre apartenență poate fi împlinită doar după ce ne cunoaștem și acceptăm cu adevărat și întru totul.

    Îndeajuns de bun nu înseamnă că te mulțumești cu ce ai. Îndeajuns de bun nu e o cale de scăpare. Îndeajuns de bun reprezintă o atitudine de adâncă recunoștință pentru orice se întâmplă. Nu doar Perfect e inamicul lui Bun, ci și Bun e inamicul lui Îndeajuns de bun. Urmează crezul lui Îndeajuns de bun pentru suficient timp și ceva remarcabil se întâmplă. „Îndeajuns de” dispare, precum un șarpe care își leapădă pielea, și ceea ce rămâne e pur și simplu Bun. (Eric Weiner, The Socrates Express: In Search of Life Lessons from Dead Philosophers)

    A discuta despre recunoștință și bucurie înseamnă să discuți și despre vulnerabilitate. Recunoștința e un mușchi pe care ni-l dezvoltăm prin exersare. Eric Weiner spune, parafrazându-l pe John Stuart Mill, că bucuria nu e un scop în sine, ci un produs secundar. E răsplata neașteptată a unei vieți trăite cu adevărat. Studiile ne arată că recunoștința e cea care ne conduce direct înspre bucurie. Iar vulnerabilitatea înseamnă să ne deschidem sufletul pentru a ne da voie să o simțim. Înseamnă să ne dăm jos masca și armura, pentru a trăi din plin. Și pentru a-i învăța și pe copiii noștri cum să facă la fel.

    Înainte de toate, vreau să știi: ești iubit și demn de iubire.

    Îți vei da seama de acest lucru din cuvintele și acțiunile mele – cel mai mult învățăm despre iubire din felul cum te tratez și cum mă tratez pe mine însumi.

    […]

    Vreau să cunoști bucuria, astfel încât să practicăm recunoștința împreună.

    Vreau să simți bucurie, astfel încât să învățăm împreună să fim vulnerabili.

    (Brené Brown, Manifestul părintelui care-și crește copiii să trăiască din plin)

    (Photo by Fernanda Greppe on Unsplash)

  • E în regulă, chiar dacă ai greșit

    E în regulă, chiar dacă ai greșit

    Într-una din serile trecute s-a spart un borcan cu muștar, căzut din frigider. Prima mea reacție a fost de a mă enerva și a întreba cine l-a pus astfel încât să cadă. Copiii tocmai veniseră obosiți de afară și mă grăbeam să le dau de mâncare. Desigur, reacția mea nu a ajutat la nimic, dimpotrivă. În loc să spun că e în regulă și să rezolv situația, am căutat vinovați.

    Mai târziu, mi-am adus aminte de una dintre discuțiile care m-au impresionat în ultima vreme. Mama unei fetițe care merge la o grădiniță Montessori mi-a povestit că educatoarea îi spune, atunci când a greșit ceva, că e în regulă. Fetița de patru ani a început să folosească uneori acest limbaj și acasă, inclusiv cu surioara ei mai mică. Ce lecție puternică de compasiune, înfășurată în doar câteva cuvinte!

    Citind-o pe Maria Montessori am rămas fascinată de abordarea ei în ceea ce privește greșeala. Ea o vedea drept parte a procesului de învățare și o dovadă de libertate. Încercând să minimizeze chiar intervenția adultului în procesul de învățare a copilului, a creat materiale care au incluse în ele controlul erorii.

    Aceasta este una dintre diferențele fundamentale pe care le văd între învățământul tradițional și cel Montessori. Copiii au, de exemplu, acces la foile de control ale materialelor cu care lucrează, pentru a se putea corecta singuri. Pentru că învățarea le aparține lor, chiar dacă multora dintre noi ne vine greu să lăsăm din mână frâiele controlului.

    De curând, o profesoară mi-a spus că învățarea online e greoaie mai ales când vine vorba de evaluare. Afirmația ei, că toți copiii simt nevoia să trișeze, m-a mâhnit și mi s-a părut profund injustă. Mi-a adus aminte de prezentarea unei profesoare care punea accentul pe ceea ce făcuse corect elevul, nu pe ceea ce greșise. Ea făcea asta chiar și când greșelile lui erau preponderente, pentru că elevul descurajat nu va învăța mai bine, dimpotrivă. Iar un elev care învață doar pentru notă, va reține informația aceea pentru scurt timp.

    Dacă părintele vostru sau profesorul sau managerul stau și judecă ceea ce faceți, și dacă în funcție de acea judecată vi se vor întâmpla lucruri bune sau rele, acest fapt doar va deteriora relația dumneavoastră cu acea persoană. Nu veți lucra colaborând pentru a învăța sau pentru a vă dezvolta; veți încerca mai degrabă să-i obțineți aprobarea în ceea ce faceți, ca să puteți pune mâna pe răsplată. (Alfie Kohn, Pedepsiți prin recompense)

    De când am avut discuția despre răspunsul educatoarei Montessori, m-am ascultat mai cu atenție. Au fost momente când le-am spus copiilor: „De ce ai făcut asta?”, „Ce-ai făcut aici?” sau „Of, iarăși ai scăpat asta!”. Am încercat să revin mereu la blândețea acelui „E în regulă, n-are nimic, hai să ștergem sau să curățăm sau să reparăm!”, chiar dacă nu am reușit mereu.

    Discutând despre această abordare, am simțit aproape de fiecare dată o ușoară respingere din partea părinților. Ideea aceasta de a accepta orice greșeală a copilului e destul de greu de primit. De aceea, aș face o diferențiere foarte clară între greșeală și comportament.

    Când copilul își lovește sora, aceea nu este o greșeală, ci un comportament pe care îl redirecționăm. Desigur, modul în care îi explicăm acest lucru este esențial. Comportamentul înseamnă comunicare, deci e important să înțelegem ce se ascunde în spatele lui. Iar corectarea comportamentului e nevoie să fie făcută tot cu blândețe.

    Iar când copilul știe să nu facă ceva, dar se uită direct în ochii noștri și varsă apa pe podea, acesta e semn de sfidare. Iar sfidarea înseamnă o ruptură puternică a relației, care se corectează prin conectare. De fapt, de conectare avem nevoie când vrem să ne îndrumăm copiii. „Conectează-te, apoi corectează” e una dintre strategiile mele preferate din cartea Creierul copilului tău.

    Felul în care le vorbim copiilor devine parte din vocea lor interioară. Dr. Montessori era de părere că, atunci când sunt pregătiți, copiii observă și își corectează singuri greșelile. Până atunci, cât de important este să le îndrumăm pașii cu blândețe, adresându-le un simplu „E în regulă”, atunci când vedem că au greșit! O expresie plină de compasiune, de care am beneficia chiar și noi, adulți fiind!

    Învățarea, de orice fel ar fi ea, e un proces. Iar greșelile sunt parte esențială a acestuia, fără de care nu putem evolua. În fond, învățăm în fiecare zi a vieții noastre, orice vârstă am avea!

    Dacă se simt în siguranță, copiii își pot asuma riscuri, pot pune întrebări, pot face greșeli, pot învăța să aibă încredere, pot să-și împărtășească sentimentele și să crească. Dacă sunt luați în serios, îi vor respecta pe ceilalți. Dacă nevoile lor emoționale sunt împlinite, ei își permit luxul de a fi în stare să împlinească nevoile altor oameni. (Alfie Kohn, Pedepsiți prin recompense)

    (Photo by Paige Cody on Unsplash)