Copiii, părinţii şi emoţiile

Copiii, părinţii şi empatia - Photo by Joshua Clay on Unsplash

O cultură a compasiunii în casele noastre promovează atitudinea potrivit căreia a fi părtaş la emoţiile, sentimentele şi suferinţa celorlalţi este ceva demn de preţuire. A fi empatic extinde rezonanţa emoţională într-un domeniu mai conceptual, unde limbajul poate fi utilizat pentru a aprofunda dialogul şi a promova înţelegerea. Când membrii familiei se înţeleg şi se repectă unii pe alţii este mult mai probabil să acţioneze în moduri care dovedesc grijă pentru ceilalţi. (Daniel Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

Vocea interioară a copilului

Vocea interioară a copilului - Photo by Panos Sakalakis on Unsplash

Unul dintre cele mai mari efecte pe care pedeapsa le are asupra noastră este că devine vocea interioară pe care o purtăm cu noi. Ce voce a voastră vreţi să poarte copiii cu ei în viaţă? Când dau de greu, vreţi să aibă o voce interioară care le spune: "E greu, dar te descurci! Sunt cu tine, sunt alături de tine, îmi pasă de tine!"? Sau când au un eşec, vreţi să gândească: "Asta a fost tare greu, nu a mers cum trebuie, dar am încredere în tine şi te iubesc!"? Sau vreţi să aibă o voce interioară care să spună: "Sunt un prost! Sunt un idiot! Ce e în neregulă cu mine?!"? Sau o voce interioară care să spună: "Ce proastă-i persoana aia! Ce ticălos e omul ăla! Renunţ!"? (Dr. Lawrence Cohen)

Astăzi, mă declar învinsă

Astăzi, mă declar învinsă - Photo by Nelson Santos Jr on Unsplash

Nu ceea ce ni s-a întâmplat sabotează existenţa noastră din prezent, ci interpretarea pe care i-o dăm acelei experienţe, care de cele mai multe ori este de revoltă emoţională sau respingere cognitivă. Pentru a putea trăi liniştiţi "aici şi acum", avem nevoie de o poveste cu privire la ce s-a petrecut, una în care adevărul nostru să rezulte din prelucrarea emoţiei şi a naraţiunii de către mintea noastră, care apoi să conchidă că am învăţat lecţia în mod obiectiv. (Gáspár György, Copilul invizibil)

O voinţă cât un tobogan

O voinţă cât un tobogan - Photo by Basil Samuel Lade on Unsplash

Copiii nu se nasc cu o voinţă dezvoltată. [...] Ei trebuie să îşi dezvolte voinţa prin efort deliberat, încă de la naştere. Este un proces lung, iar la fiecare pas este nevoie de un ajutor foarte bine definit din partea părinţilor şi din partea mediului. În cazul în care un copil nu obţine acest ajutor, voinţa lui nu se va dezvolta. De-a lungul copilăriei, va rămâne condus de impulsurile şi capriciile de moment. La maturitate, va ajunge să ducă o viaţă haotică, lipsită de constanţă, de un sentiment de securitate şi de încredere în sine şi în alţii. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

Las’ că trece!

Las' că trece! - Photo by Austin D on Unsplash

Rezilienţa este abilitatea de a-ţi reveni după evenimente stresante. Oamenii rezilienţi resimt conştient greutăţile vieţii şi sunt apoi capabili să meargă mai departe. Uneori găsesc chiar înţelepciune în suferinţă, pe care o folosesc spre a duce o viaţă mai profundă. (Dr. Laura Markham)