Învăţ Montessori

Etichetă: Rezilienţă

  • „Căsuța” și „Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul”

    „Căsuța” și „Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul”

    Căsuța este una dintre cărțile recomandate adesea în listele Montessori pentru copii. Cu toate acestea, de fiecare dată când i-am citit descrierea, mi s-a părut nepotrivită pentru noi. Din fericire, am văzut-o disponibilă în biblioteca noastră preferată și am împrumutat-o plină de curiozitate.

    Căsuța este o carte deosebit de frumoasă, nu doar datorită ilustrațiilor sau textului, ci, în primul rând, datorită mesajului ei. Citind-o, călătorim în timp, învățăm despre anotimpuri sau fazele lunii, despre industrializare sau apartenență. Deși potrivită pentru copiii mai mici, Tudor a cerut să o citim adesea și, uneori, i-o citea el Terezei.

    Îmi plac foarte mult cărțile care invită la discuții despre numeroase subiecte. Căsuța este una dintre ele. Imobilă, ea este martoră la tot ceea ce se întâmplă în juru-i: creșterea copiilor, transformările din jocul și din joaca lor, alternarea zi-noapte și schimbarea anotimpurilor. Șareta cu care mergeau copiii la școală e înlocuită de mașinile care apar pe drumurile nou construite. În cele din urmă, orașul din apropiere se extinde atât de mult, încât căsuța e înconjurată de blocuri înalte, iar tramvaiele și metroul îi perturbă liniștea. Tihna și bogăția de culori a naturii sunt înlocuite de graba și cenușiul vieții citadine.

    Când, eliberată din strâmtoarea orașului, căsuța este relocată pe noi dealuri înverzite, armonia cu natura e regăsită. O carte atât de frumoasă, cu un mesaj plin de căldură, potrivită pentru copiii de grădiniță!

    Căsuța

    Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul este cartea pe care colega mea Iris mi-a recomandat-o de câteva luni. Am așteptat cu nerăbdare reducerile din noiembrie pentru a o cumpăra. Este o carte pe care o recomand din tot sufletul, atât pentru adulți, cât și pentru copiii de peste cinci-șase ani.

    Deși are text puțin, paginile cărții merită citite în tihnă, cu multă răbdare și aplecare. Fiecare întrebare și dialog sunt pline de semnificații bogate. Prietenia surprinzătoare dintre un băiat, o cârtiță, o vulpe și un cal este surprinsă cu înțelepciune și gingășie.

    -Ce vrei să fii când vei fi mare?

    -Bun, răspunse băiatul.

    (Charlie Mackesy, The Boy, the Mole, the Fox and the Horse)

    Cartea, tradusă de curând și în limba română, poate fi deschisă și citită la orice pagină. Veți găsi în interiorul coperților ei toate emoțiile umane. Citind-o cu Tudor, ne-am amuzat de cârtița mereu în căutare de tort, ne-am speriat de băiatul căzut în apă și am fost ușurați de ajutorul primit din partea calului. Citind-o singură, am rămas ceva mai mult timp la pagina despre curajul de a ne ridica și de a continua sau la cea care vorbește despre iluzia perfecțiunii. M-am regăsit pe rând în fiecare dintre cele patru personaje, care pot fi atât prieteni din viața noastră, cât și părți din noi.

    Better than cake

    Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul este cartea de ținut pe noptieră, pentru a fi răsfoită des. Întocmai precum Căsuța, e cartea tuturor anotimpurilor, atât din noi, cât și din afara noastră. Tocmai de aceea e atât de potrivită pentru orice vârstă, fiecare putând găsi în ea exact ceea ce caută și are nevoie în acel moment.

    -Am înțeles de ce suntem aici, a șoptit băiatul.

    -Pentru tort? întrebă cârtița.

    -Pentru a iubi, spuse băiatul.

    -Și pentru a fi iubiți, spuse calul.

    (Charlie Mackesy, The Boy, the Mole, the Fox and the Horse)

  • Secretul lui Milton

    Secretul lui Milton

    Una dintre cele mai interesante cărți pentru copii pe care le avem este Secretul lui Milton. Scrisă de Eckhart Tolle și Robert S. Friedman, cartea îi învață pe copii despre cadoul prezentului. Potrivită pentru cei de peste 7-8 ani, cartea poate să le fie citită și unora mai mici. Chiar dacă nu vor înțelege la început mesajul profund, vor regăsi în ea suficiente informații interesante.

    Acum câteva zile, pe când eram afară cu copiii, a trecut pe lângă noi o fetiță care plângea tare. Era atât de afectată, că mergea tremurând de spaimă și de plâns. Am întrebat-o dacă e bine și s-a oprit să îmi răspundă. Cred că era în primele clase gimnaziale. Mi-a spus că niște băieți de la școală o tachinează și strigă porecle după ea și încă o colegă. În ziua aceea, o împinseseră pe scări, după ce o trăseseră de ghiozdan. Mi-a confirmat că era foarte speriată, atât din cauza agresiunii, cât și pentru că era să se lovească tare la cap.

    Mi-a mai spus că discutase cu bunica unuia dintre băieți, să-i spună ce s-a întâmplat, dar bunica a început să urle la ea. Plângând, mi-a spus că nimeni nu poate face nimic, că profesoara de engleză le dă dreptate ei și colegei, dar îi spune că nu are ce să le facă băieților. Era supărată și pentru că toți ceilalți copii s-au luat după ei și o strigă cu aceleași porecle.

    Discutând cu ea, fetița s-a mai liniștit puțin. Nu mai avea mult până acasă, unde abia aștepta să îi spună mamei ei toată întâmplarea. A plecat grăbită, dar fără să mai plângă sau să tremure.

    Desigur, întâlnirea ne-a marcat profund, și pe mine, și pe copii. Întocmai ca atunci când l-am întâlnit pe băiețelul din parc, Tudor și Tereza mi-au cerut deja de câteva ori să le repet povestea fetiței care plângea. Le e foarte greu să înțeleagă de ce băieții au împins-o și i-au vorbit urât. Pentru mine, exemplul acesta de agresiune între colegi este un subiect serios de gândire.

    Întocmai ca în povestea fetiței noastre, și în Secretul lui Milton este vorba de un episod de bullying. Când ne-am întors acasă, am luat din nou cartea la recitit, alături de copii. Încă de prima dată când am citit-o, Tudor a fost impresionat de Brutus, dobermanul care apare în visul lui Milton. De data aceasta, însă, am povestit mai mult despre ce se întâmplă în scena respectivă, ajutându-l să depășească teama de câinele fioros.

    Titlul cărții a fost la început o provocare pentru mine, întrucât i-am învățat pe copii că nu avem secrete. Dar am povestit îndelung cu ei despre faptul că nu toată lumea înțelege importanța sentimentelor. Am testat ușor exercițiile de mindfulness din carte, deși nu sunt încă pregătiți complet pentru ele. Dar făcând asta câte puțin, de fiecare dată, vor învăța tot mai mult să își îndrepte atenția înspre propriul corp.

    Am discutat destul de mult în ultima vreme cu ei despre concepte care mi se par importante. Amândoi folosesc destul de des expresia „e despre tine, nu e despre mine”, pe care în timp o vor interioriza mai profund. Când au observat o fetiță mâncând pe stradă, m-au întrebat de ce face asta. Noi le-am spus mereu că nu mâncăm pe stradă sau în parc, așa că au rămas mirați să o vadă pe ea făcând asta. Și atunci le-am spus că suntem diferiți și facem alegeri diferite. Am repetat fraza aceasta și când au întrebat despre obiceiuri diferite observate la alte familii. În timp, ne va ajuta să stăm departe de comparații și de folosirea justificării „vreau sau fac, pentru că și x are sau face”.

    Secretul lui Milton este cartea pe care mi-ar fi plăcut să o citească și fetița de mai sus. Ar fi înțeles de ce e bine să discute despre ceea ce se întâmplă, așa cum ea intenționa să facă, dar cum altor copii le e uneori foarte greu. Probabil de teama de a fi certați, pedepsiți sau din rușine, mulți aleg să nu discute despre astfel de evenimente cu alții.

    Dar ar mai fi învățat și cum să fie puternică. La fel ca în Superpowered, ar fi găsit instrumente care să o ajute să scape de gânduri și temeri. Și ar fi înțeles mai bine că nefericirea acelor băieți îi face să își dorească să fie și alții nefericiți.

    […] Atunci când simți lumina în interiorul corpului tău, ești în interiorul Prezentului. Și nu-ți mai e frică. Lumina te ajută să te simți puternic. (Eckhart Tolle, Robert S. Friedman, Secretul lui Milton)

    L-am auzit de câteva luni pe dr. Gabor Maté discutând despre pandemia actuală. Întrebarea care i-a fost adresată era despre trauma colectivă prin care trecem. Dar el a simțit nevoia să rectifice exprimarea. Pentru că, de fapt, nu trecem printr-o traumă, ci printr-o criză colectivă. Felul în care ne raportăm la această experiență o poate transforma sau nu într-o traumă.

    Reziliența înseamnă să trecem prin evenimente stresante și să ne revenim după aceea. După cum spunea dr. Laura Markham, a fi rezilient înseamnă să resimțim conștient greutățile vieții și să fim apoi în stare să mergem mai departe. Mi-aș dori să ne reîntâlnim cu „fetița care plângea că au împins-o băieții pe scări”, cum o numește Tereza când îmi cere să discutăm despre ea. I-aș spune, cu siguranță, despre Secretul lui Milton.

  • Eu ți-am zis! Așa-ți trebuie!

    Eu ți-am zis! Așa-ți trebuie!

    Zilele trecute, pe când Tereza mergea pe marginile rigolei de lângă trotuar, a alunecat. Și primul impuls pe care l-am avut a fost să-i spun: „Eu ți-am zis să nu mergi pe acolo!”. Din fericire, eram mai la distanță, așa că l-am văzut pe Tudor sărindu-i repede în ajutor. Mi-am înghițit vorbele lipsite de compasiune și am întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva.

    Chiar dacă sutem conștienți de cât de benefic poate fi răspunsul empatic, acesta nu este totuși ușor de dat. Pentru mulți dintre noi, limbajul este nou și ciudat. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    Am auzit adesea spunându-li-se copiilor „Așa-ți trebuie! Eu ți-am zis! Vezi dacă nu m-ai ascultat?”. Aceste vorbe mi-au fost spuse și mie, cu siguranță, copil fiind. Am observat că uneori ele vin dintr-un sentiment de frică a părintelui, care nu știe cum să reacționeze când copilul se rănește. Alteori, ele acoperă un sentiment de vinovăție sau o încercare a adultului de a se disculpa față de ce s-a întâmplat.

    Din păcate, oricare ar fi motivul pentru care simțim nevoia să le rostim, ele nu aduc nimic bun. E doar o formă de superioritate și o deconectare de la suferința copilului. Când copilul greșește, primește deja lecția din fapta în sine. Acel „Eu ți-am zis! Așa-ți trebuie!” nu face decât să îi distragă eventual atenția de la învățămintele întâmplării. În plus, îi demonstrează că noi nu suntem alături de el.

    Când i-a sărit în ajutor, Tudor i-a spus simplu: „Rigola e înclinată, e mai greu să mergi așa.” E o tehnică pe care am folosit-o adesea, prin care descriu sau le dau informații copiilor despre ce se întâmplă. În loc să cobor la nivelul emoțional, rămân la cel rațional. Încurajez cooperarea, cu alte cuvinte, în loc să intru într-o luptă de putere cu copilul.

    Este mai ușor să te concentrezi asupra problemei când cineva doar ți-o descrie.

    Informațiile sunt mai ușor de acceptat decât acuzațiile. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    Am scris adesea din și despre cartea Cum să le vorbim copiilor. Este, în continuare, una dintre preferatele mele. Etichetele, pedepsele, mustrările și acuzațiile sunt doar câteva dintre abordările nepotrivite despre care vorbesc autoarele când vine vorba de relația cu copiii noștri.

    A le spune celor mici că noi știm mai bine și că merită ceea ce li s-a întâmplat nu duce decât la stimă de sine scăzută, la inacțiune și la sentimente de autoînvinovățire. Superioritatea noastră nu îi învață deloc cum să își regleze singuri emoțiile. S-ar putea să ne ajute pe noi pe moment să ne simțim mai bine, dar relația cu copilul nostru nu va avea decât de suferit.

    Avem multe asemenea exprimări pe care le rostim, de cele mai multe ori, inconștient. Când ne oprim să cugetăm asupra lor, ne dăm seama că, în loc să ajute, ele mai mult strică. Când le conștientizăm originea și impactul asupra relațiilor noastre începem să ne schimbăm. Și chiar dacă uneori ne vine să rostim cuvintele acelea, ne putem opri chiar în mijlocul frazei, dacă e nevoie. În timp, dacă avem grijă de noi și de felul cum reacționăm, vom reuși să schimbăm automatismele.

    Modul cum comunicăm cu proprii noștri copii are un impact profund asupra dezvoltării lor. Când comunicarea este reciprocă și afectuoasă, acest lucru face să se dezvolte în copil un sentiment de securitate. Relațiile sigure, dătătoare de încredere ajută copiii să reușească în multe domenii ale vieții lor. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    (Photo by Arwan Sutanto on Unsplash)

  • Băiețelul și bicicleta

    Băiețelul și bicicleta

    Săptămâna trecută, ne aflam toți patru în parc, împreună cu o prietenă de-a copiilor. Un băiat în jur de un an și jumătate s-a apropiat interesat de bicicleta fetiței cu care eram. Deși era prea mare pentru el, băiețelul s-a urcat pe ea sau s-a jucat cu jucăriile din coșulețul bicicletei.

    Băiețelul era însoțit de două doamne, probabil mama și o mătușă sau o prietenă de familie. Ne-au întrebat dacă îi dăm voie copilului să se urce pe bicicletă și au stat alături de el tot timpul. Tudor, Tereza și prietena lor, care consimțise să cedeze bicicleta, urmăreau cu mult interes tot ceea ce făcea băiețelul.

    Când doamnele au hotărât că a trecut suficient timp, l-au desprins de pe bicicletă și i-au spus că pleacă acasă. Băiatul s-a zbătut și a început să plângă. Una din doamne l-a luat în brațe și l-a dus câțiva pași mai încolo, spunându-i că a trecut timpul. Băiețelul, eliberat din brațele ei, s-a trântit la pământ, plângând foarte tare. După ce i-au spus o dată sau de două ori să se ridice, doamnele i-au spus că îl lasă acolo. S-au întors și au plecat, împingând căruciorul cu care venise băiețelul în parc.

    Dacă părintele nu poate suporta ca propriul copil să fie supărat, este dificil pentru copil să învețe să-și controleze emoțiile. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    Timp de câteva momente, băiatul și-a continuat plânsul. Apoi, când s-a văzut singur, s-a oprit brusc, s-a ridicat și a fugit după ele. Nefiind foarte departe de noi, copiii au urmărit nemișcați întreaga scenă. M-au auzit și când i-am spus lui Lucian că vreau să merg la băiețel, să nu îl las singur. Înainte ca eu să fac vreun pas, însă, băiatul fugea deja speriat înspre doamnele care se îndepărtaseră.

    Nu a fost prima dată când eu am asistat la o asemenea scenă, dar pentru copii a fost o premieră. Imediat ce s-a terminat, m-au întrebat ce se întâmplase. „De ce plângea băiețelul? De ce au plecat de lângă el? De ce a fugit după ele?”

    M-am așezat la nivelul lor și le-am explicat că uneori noi, adulții, greșim, deși vrem să facem bine. Le-am spus că el fusese necăjit că i s-a terminat joaca prea brusc și nu știa cum să spună asta. Le-am mai explicat că nici doamnele cu care era nu au înțeles ce le spunea el prin comportament. Și că au plecat, crezând că dacă îl sperie că rămâne singur, va merge după ele. Ceea ce s-a și întâmplat, doar că, probabil, băiețelul nu a înțeles nici el corect comportamentul lor. Și i-am asigurat că nu l-ar fi lăsat acolo singur, că au vrut doar să-l păcălească, dar totul a fost extrem de neplăcut pentru el.

    De atunci, deși a trecut o săptămână, copiii au readus scena în discuție de nenumărate ori. De obicei seara, înainte de culcare, Tereza întreabă din nou de ce a rămas singur băiețelul care plângea. Și reluăm aceeași poveste de fiecare dată, discutând despre întreaga întâmplare.

    Spunând încă o dată povestea, discutând ulterior cu el despre experiența lui terifiantă și lăsând deschisă posibilitatea unei comunicări viitoare, părinții își pot ajuta copilul să înțeleagă o experiență deranjantă. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    O întreb pe Tereza dacă am greșit și eu, lăsând-o pe scări, când nu voia să se îmbrace și Tudor era singur afară. Îi explic că făcusem asta doar pentru că știam că e cu tata și bunica în casă. Și nu-mi dădusem seama că, probabil, ea voia să fie doar cu mine. Deși am stat doar puțin cu Tudor în curte și apoi m-am întors la ea, greșeala era deja făcută. De fiecare dată, o întreb cum s-a simțit în acele momente și îi validez cât pot mai bine trăirile.

    La fel, cu Tudor discutăm despre momentul când a vrut să meargă pe o altă cărare decât bunica lui. În ciuda insistențelor ei, el a cerut să se despartă, apoi a plâns când a pierdut-o din vedere câteva momente. Îmi confirmă și el solemn din cap cele întâmplate și cât de tare s-a speriat atunci. Deși au trecut mai bine de doi ani din acea vară, cele întâmplate cu băiețelul i-au reamintit de ziua respectivă. Totuși, deoarece am discutat situația mereu, nu îi mai trezește acea stare de frică. A rămas pentru el doar o întâmplare prin care a trecut.

    De multe ori, greșim inconștient față de copiii noștri. Facem gesturi și luăm decizii care credem că rezolvă rapid și simplu problema. Dar când suntem conectați cu copiii și atenți la trăirile lor, avem ocazia să ne observăm și reparăm greșelile. Din păcate, dacă nu suntem atenți la mesajele lor, îi putem marca pe termen lung.

    Părintele poate ajuta un copil să înțeleagă experiențele derutante și înspăimântătoare legate de pierderi. Ceea ce noi am putea considera ca nesemnificativ poate fi foarte important pentru un copil mic. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    Dacă situația din parc se va repeta, dacă nu îi va fi explicată situația, băiețelul acesta va rămâne cu traume. Va uita probabil detaliile specifice, dar va rămâne cu convingerea că emoțiile puternice sunt periculoase. Peste câteva decenii, când copilul lui va plânge și se va trânti pe jos, corpul îi va intra în stare de alertă. Bineînțeles, multe alte situații îi vor putea stârni trăiri asemănătoare, la care va reacționa probabil inconștient.

    Știu că am mai scris despre acest subiect. Am citit mult și am învățat aprofundat despre asta. Am lucrat adesea cu Tudor și Tereza și i-am ajutat de cele mai multe ori să treacă peste traumele suferite. Totuși, de fiecare dată, astfel de episoade îmi adâncesc și mai mult perspectiva. Și cred că convingerile pe care ni le-am format despre educație sunt adesea greșite și atât de adânc înrădăcinate, încât merită puse la îndoială cu fiecare prilej.

    (Photo by Tim Trad on Unsplash)

  • Nu e despre tine

    Nu e despre tine

    De ziua Terezei, când Tudor a primit zmeul, sărbătoritei i-am cumpărat o păpușă, căreia i-a spus Teodora. Pe cealaltă păpușă, adusă de la bunica ei, a numit-o Ștefana. După un timp, Tudor a început să le spună Maricica și Patronela, ceea ce o deranja tare pe Tereza. A început să plângă și să îi spună că nu le cheamă așa. După câteva zile în care am încercat să îl corectez pe Tudor, mi-am dat seama că ar fi util să o ajut și pe Tereza. „Nu e despre tine, e despre el”, am început să îi explic. „Păpușile știu prea bine cum le cheamă, indiferent de cum le-ar striga altcineva. Tu poți să le înveți asta. Nu contează ce zic alții, pentru că ele știu exact cine sunt.”

    Crescuți într-o societate în care gura lumii e aproape literă de lege, e uneori greu să învățăm să o ignorăm. Dar lumea va fi zice multe, dacă vrea să zică, indiferent de ce ai face. „Ce zice lumea” este, cu siguranță, o altă expresie pe care nu vreau să o învețe copiii noștri. Pentru că, atunci când sunt puternic ancorați în sine, vor învăța că vorbele altora nu îi pot atinge.

    Nu voi putea și nici nu vreau să fiu alături de copii cu fiecare ocazie. Și știu că vor fi destule momente în care ceilalți își vor exprima părerile mai mult sau mai puțin elegant. De aceea, profit de discuțiile acestea între frați pentru a sădi semințe pentru mai târziu. „Nu e despre tine” e doar începutul unui lung șir de discuții.

    În timp, vor învăța că nu e despre ei, ci despre cel care vorbește. Că despre ei e doar felul în care reacționează la ceea ce li se spune. O să îi învăț să nu își predea puterea propriilor emoții nimănui altcuiva. Și o să îi ajut să discearnă între vorbele spuse din iubire și cele rostite în lipsa ei.

    Desigur, cu Tudor discut despre felul în care se simte Tereza atunci când vorbește astfel. Îl întreb despre cum s-ar simți el, dacă cineva i-ar ignora cerințele. Caut să înțeleg ce se află în spatele comportamentului său și să îi fiu alături. Îl ajut, cu alte cuvinte, să își dezvolte empatia, care stă la baza inteligenței emoționale.

    Dacă […] îți dorești să crești un copil care face bine fie că ești prezent sau nu, atunci trebuie să gândești pe termen lung. În loc de pedepse și amenințări, o abordare pe termen lung cere să înveți copilul care este comportamentul corect, să consolidezi relația cu acesta, astfel încât să își dorească el să se ridice la nivelul așteptărilor tale și apoi să îl ajuți să își gestioneze emoțiile, pentru a putea să se poarte frumos. (Dr. Laura Markham, Părinți liniștiți, copii fericiți)

    Știu că uneori copiii par prea mici pentru astfel de discuții. Demonstrate și repetate suficient, însă, ele vor deveni repere pentru felul în care se vor raporta și comporta în societate. Mintea absorbantă a copilului va reține informațiile și le va procesa atunci când va fi momentul. Vocea lor interioară îi va putea astfel susține pe parcursul întregii vieți.

    Atunci când copilul vostru este încă destul de mic ca să vă asculte, puteți încerca să îi transmiteți toate acele valori care sunt importante pentru voi. Dar nu le veți vedea oglindite până când copilul are în jur de cincisprezece ani. Este ca un fond de investiții pe termen lung sau un depozit bancar – nu poți să îți scoți bani pentru o vreme, dar ai făcut o investiție bună. (Michael Thompson, Lawrence J. Cohen, Catherine O’Neill Grace, Mama, sunt tachinat!)

    „Nu e despre tine” e valabil nu doar pentru copii, ci și pentru părinți. Atunci când copiii ne spun că ne urăsc sau că suntem părinți răi, nu e, de fapt, despre noi. E despre ei și rănile pe care încearcă să ni le arate. Ne spun, de fapt, că se simt singuri, inconfortabil sau speriați.

    Când reușim să trecem dincolo de cuvinte, le vedem suferința și putem empatiza cu ei. Dacă nu ne lăsăm conduși de propria slăbiciune, de frica de a nu fi suficient de buni sau de iubiți, cuvintele lor nu au nicio putere asupra noastră. Ele devin doar semnalul care ne transmite că au nevoie de mai multă conectare, iubire sau validare.

    În rolul vostru de părinte, momentul prezent e singurul asupra căruia ar trebui să vă concentrați. Da, construiți abilități care să dureze o viață, este adevărat. Dar singurul mod de a face acest lucru este în acest moment prezent, chiar acum. Nu lăsați experiența de moment să vă facă să vă îngrijorați despre cum va fi copilul dumneavoastră la vârsta de cincisprezece sau douăzeci de ani. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

  • Să fii cuminte!

    Să fii cuminte!

    „Să fii cuminte!” a devenit una dintre expresiile care ne deranjează cel mai mult în ultima vreme. Nu le-am spus-o niciodată copiilor, nici eu, nici Lucian, dar au auzit-o din alte părți. De la început le-am spus că ei nu trebuie să fie cuminți, ci doar să fie ei înșiși.

    La fel ca în cazul altor expresii, precum „M-am supărat pe tine!” sau „Să îți fie rușine!”, acest „Să fii cuminte!” este doar un mod de a condiționa copilul. Suntem atât de obișnuiți să îi modelăm așa cum vrem noi, încât uităm să îi vedem pe ei, așa cum sunt cu adevărat. Cu atât mai mult atunci când ne începem fraza spunând: „Dacă nu ești cuminte, …”.

    Realitatea este că suntem îngroziți de faptul că, dacă nu se vor ridica la nivelul tuturor așteptărilor lui „a fi bun”, nu vor reuși în viață. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Reversul unui titlu precum „Nu există copii răi!” ar fi acela că nu există nici copii cuminți. Copiii sunt, pur și simplu, fără să aibă nevoie de a fi etichetați. Pentru că „bun”, „cuminte”, „rău”, „încăpățânat” sau „timid” nu sunt altceva decât etichete pe care noi le dăm copiilor.

    Din păcate, repetate prea mult sau prea des, aceste etichete se lipesc de ei și ajung să le internalizeze. Mai târziu, le va fi foarte greu să scape de aceste convingeri care îi vor limita.

    Din nefericire, cuvintele negative ne influențează mult timp, în timp ce uităm rapid lucrurile pozitive spuse despre noi. Se întâmplă așa pentru că stima noastră de sine intrinsecă a fost subminată de la o vârstă foarte fragedă, încât sentimentul de rușine pare instantaneu foarte familiar și psihicul nostru îl absoarbe inconștient. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Pentru părinți, copiii cuminți sunt idealul. Atunci când ei se comportă cum trebuie, când nu creează probleme, părintele simte că a reușit să îi crească „așa cum trebuie”. Ne simțim împliniți în rolul de părinte și ne mândrim cu realizarea noastră. Copiii devin bulina propriei noastre cumințenii, pe care o purtăm cu mândrie în piept.

    […] Dacă ne uităm cu atenție, putem vedea că bunătatea copilului este măsurată în funcție de cât de mult se potrivește comportamentul copilului în viața noastră. […] Copiilor li se pune eticheta de „liniștiți” pentru că ne fac viața mai ușoară.[…] Gravităm înspre acei copii care nu ni se împotrivesc sau nu contestă convingerile noastre adânc înrădăcinate. Iubim copiii „buni” pentru că ne permit să simțim că deținem controlul. Din moment ce nu ne obligă să conștientizăm anumite probleme incomode pentru noi, îi răsplătim tratându-i preferențial. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Din păcate, cumințenia impusă copiilor nu le aduce niciun beneficiu, ba dimpotrivă. Îi învățăm să fie supuși, să își caute mereu validarea în exterior și să își ignore vocea autentică. Ajung să își ignore propriile nevoi, dorințe sau sentimente și să se pună mereu pe ultimul loc. Îi învață că nu îi iubim așa cum sunt ei cu adevărat și că ceea ce simt și exprimă e periculos.

    Copiii cuminți nu sunt încurajați să exploreze. Prea preocupați să se conformeze normelor prescrise, nu știu și nu îndrăznesc să fie creativi sau inovatori. Ei învață că e mult mai sigur să facă așa cum li se spune și să îi urmeze pe alții. Având o stimă de sine scăzută, pot accepta mult mai ușor ceea ce li se întâmplă, chiar dacă au de suferit din cauza asta.

    A crește copii care știu că nu trebuie să fie cuminți e o provocare. Deși rezultatele pe termen lung sunt de netăgăduit, cele pe termen scurt sunt greu de suportat. Dar nu le putem cere copiilor să fie cuminți doar atâta timp cât sunt mici. Pentru că rolul nostru, ca părinți, nu e să creștem copii, ci adultul de mâine.

    Ceea ce ne dorim, cred, este să creștem copii care să își pună întrebarea: „Ce fel de persoană vreau să fiu?” (Alfie Kohn, Pedepsiți prin recompense)

    (Photo by Robert Eklund on Unsplash)

  • Superputerile copiilor

    Superputerile copiilor

    De curând, am citit una dintre cele mai practice cărți pentru copii. Superpowered vorbește despre superputerile copiilor, cele cu care ne naștem cu toții, așadar. Scrisă într-un limbaj lejer, pentru a fi ușor înțeleasă de copiii peste opt ani, cartea e plină de imagini sugestive, ilustrații atractive și exerciții interesante.

    Pe lângă faptul că le oferă copiilor instrumentele prin care să înfrunte anxietatea, în loc să se ferească de ea, cartea e și o introducere excelentă în lumea emoțiilor. Ca adult, mi-a fost destul de greu să învăț un limbaj pe care nu l-am cunoscut de mică. Recuperez acum cât de mult pot, iar astfel de cărți mă ajută să le fac învățarea mai ușoară copiilor.

    Folosindu-se de acronimul POWER, care în limba engleză înseamnă putere, autoarele trec în revistă superputerile copiilor.

    Unul dintre conflictele dese dintre adulți și copii e dat de planurile diferite în care acționăm. Copiii trăiesc mereu aici și acum, pe când adulții sunt cu gândul la viitor, la planuri și programe. Exploratori notorii, copiii se bucură să descopere natura, plimbările fiind motive de studiu, nu de atingere a unor scopuri. Abilitatea aceasta de a fi Prezenți este prima dintre superputerile copiilor.

    Copiii sunt prea puțin interesați de a fi și a se purta conform cu normele impuse de societate. Ei sunt conectați profund cu sinele și nu au rețineri în a se exprima, fie că e vorba de hainele pe care le poartă sau de trăirile pe care le au. La naștere, fiecare dintre noi e unic și Original.

    Când se nasc, copiii știu să se bucure de fiecare realizare, neașteptând confirmarea constantă din partea celorlalți. Se iubesc așa cum sunt și își zâmbesc când se privesc în oglindă, indiferent de ce apare reflectat acolo. Copiii se simt Întregi (Whole) și știu să exprime asta cu toată ființa lor.

    Dimineața, oricât de devreme ar fi, copiii se trezesc sărind din pat și își încep ziua cu entuziasm. Joaca este învățarea lor și studiază cu energie de dimineața și până seara. Sunt atât de prinși cu învățarea, încât uneori le e greu să se oprească și să meargă la culcare! Curiozitatea îi motivează și îi ține ocupați tot timpul. Energici, copiii nu au nevoie de stimulente sau îndemnuri la acțiune.

    Învățarea este un proces, iar eșecul e o componentă importantă a acestuia. De aceea, chiar și atunci când cade, copilul care învață să meargă continuă să se ridice. Și chiar dacă face asta de o sută de ori, copilul nu va renunța la scopul său. Rezilient, el s-a născut pregătit să depășească provocările și să își asume riscuri.

    Din păcate, condiționările culturale și temerile parentale își lasă amprenta asupra acestor trăsături înnăscute, iar superputerile copiilor încep să pălească. Uneori, ei învață să le ascundă atât de bine, încât uită complet de ele.

    Practic, pe măsură ce creșteai, încetul cu încetul, începeai să uiți de puterile tale și de fiecare dată când o putere a fost înlăturată, a fost înlocuită cu altceva: îngrijorare, anxietate și tot felul de alte gânduri care te fac să te simți oricum altcumva, numai superputernic nu. (Renee Jain, Dr. Shefali Tsabary, Superpowered)

    Explorând fiecare superputere în parte, copiii învață cum le-au fost ele înlocuite și ce pot face pentru a le recăpăta. Pe parcurs, învață despre creier și emoții, mai bine decât dintr-un manual de psihologie. Informațiile și descoperirile de ultimă oră sunt transpuse în grafice și ilustrații sugestive și atractive pentru copii. Miturile despre anxietate sunt expuse și înlocuite cu soluții practice, care au efecte de lungă durată.

    Cu ajutorul cărții, copiii învață să îi ofere un rol anxietății, personificând-o. Cu personajul astfel imaginat, căruia sunt încurajați să îi dea și nume, pot comunica mai ușor și îi pot asculta mesajele. Trăirile noastre sunt doar niște misive pe care corpul ni le transmite. Dacă nu le ascultăm, ele rămân necitite, continuând să ne trimită notificări mai mult sau mai puțin alarmante, de-a lungul întregii vieți.

    O mare parte din numeroasele exerciții propuse în carte pot fi făcute și de către adulți. Unele sunt potrivite pentru orice vârstă, iar altele doar pentru copii ceva mai mari. Iar povestioarele cu tâlc, care îi ajută pe copii să înțeleagă mai bine fiecare lecție, îi vor ajuta să se regăsească în cele prezentate.

    Apărută recent, cartea nu este încă tradusă în limba română, dar sper ca acest lucru să se întâmple cât mai repede. Totuși, pentru copiii care citesc deja în engleză, ea poate fi un prilej atractiv de exersare a lecturii și îmbogățire a vocabularului. Cu siguranță, ea va rămâne pe raftul nostru cu cărți preferate mulți ani de acum încolo.

    Cel mai important lucru care afectează modul în care reacționezi la o provocare nu este provocarea în sine; este modul în care te gândești la acea provocare. (Renee Jain, Dr. Shefali Tsabary, Superpowered)

  • Zmeul și joaca în natură

    Zmeul și joaca în natură

    De ziua Terezei, i-am cumpărat lui Tudor un zmeu. Citisem împreună cu el cartea Dănuț și zmeul uriaș și mi s-a părut a fi un cadou interesant. De îndată ce l-a primit, Tudor a vrut să îl testeze.

    După ce au găsit un loc potrivit pe dealurile din jurul orașului, copiii s-au bucurat de înălțarea zmeului. Când i-am însoțit și eu, am rămas surprinsă de entuziasmul pe care o activitate aparent atât de simplă îl poate trezi în noi. Într-o zi când nu bătea vântul foarte tare, am alergat pe deal, încercând să ridicăm zmeul. Încercările noastre au fost și un excelent prilej de râsete și voie bună împreună. Dar, mai presus de toate, am rămas uimită de relaxarea pe care am resimțit-o privind zmeul fluturând în înălțimi. Ce ocazie minunată de conectare cu prezentul!

    Dorind să evităm cât mai mult aglomerațiile, am ales mai des ca de obicei să ieșim în natură în afara orașului. Am mers pe malul râurilor, unde copiii s-au bucurat să arunce pietre în apă. Am intrat desculți în pârâu, împreună cu copiii, când vremea a fost mai caldă. Am cules frunze sau castane și am mirosit ace de pin, impresionați de puterea mirosului lor. Adesea, ne-am oprit să vedem ciupercile care ne apăreau în cale. În zonele de munte copiii au mâncat frăguțe, afine sau mure, împreună cu gustarea adusă de acasă.

    Copiii ies din casă zilnic, cel puțin o dată, indiferent de temperatura de afară. Excepțiile când stau toată ziua în casă sunt doar câteva pe an. Din păcate, de multe ori găsim parcurile goale, mai ales dacă vremea e capricioasă. Unul dintre citatele mele preferate îi aparține exploratorului britanic Ranulph Fiennes. „Nu există vreme rea, ci doar îmbrăcăminte nepotrivită” a devenit motto-ul după care ne ghidăm de când s-au născut copiii.

    Ani de zile, programul meu însemna plecat de acasă dimineața și întors după-masa târziu de la serviciu. Eram prea obosită pentru a mai ieși afară și nu apreciam deloc plimbarea în aer liber. Din fericire, am început să înțeleg cât de greșit gândeam, citind-o pe Maria Montessori. Între timp, am învățat că elementele esențiale prin care pot să am grijă de mine înseamnă să mănânc sănătos, să beau suficientă apă, să dorm destul și să fac mișcare în aer curat.

    Toți suntem de acord cu importanța simțurilor în construirea gândirii. […] Dar va fi greu să-i facem pe oameni să accepte ideea că mișcarea are tot atâta importanță, ba poate chiar mai multă pentru dezvoltarea intelectuală a omului. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Maria Montessori s-a folosit de comparații amuzante și de exemple numeroase pentru a încuraja părinții să meargă în ritmul copilului. Datorită ei, am învățat să ne ajustăm mersul și așteptările atunci când ieșim la plimbare împreună cu copiii. I-am lăsat să se cațere în copaci, când au putut să facă asta singuri și să sară de la înălțimi care uneori ne-au făcut să ne ținem respirația. Lăsându-i să exploreze în voie, am văzut că nu fac nicio mișcare pentru care nu sunt pregătiți și pe care n-au exersat-o temeinic înainte.

    Triunghiul Pikler a primit, în ultimele luni, un nou rol. Nu mai e folosit doar pentru cățărat, ci și ca aparat pentru sărituri. Imitându-l pe Tudor, Tereza îl folosește pentru antrenament. A început prin a se urca pe primele trepte, întorcându-se apoi cu spatele la ele și sărind. În timp, a ajuns tot mai sus, încântată și încrezătoare în sine. Apoi, când s-a simțit pregătită, a repetat mișcările astfel învățate și afară.

    Zmeul este acum unul dintre obiectele esențiale pe care le păstrăm în mașină. Iar zilele de toamnă, când bate vântul frunzele, au devenit ideale pentru a trage zmeul de sfoară. Încă un prilej minunat pentru a ne bucura de natură și aer curat!

  • E în regulă, chiar dacă ai greșit

    E în regulă, chiar dacă ai greșit

    Într-una din serile trecute s-a spart un borcan cu muștar, căzut din frigider. Prima mea reacție a fost de a mă enerva și a întreba cine l-a pus astfel încât să cadă. Copiii tocmai veniseră obosiți de afară și mă grăbeam să le dau de mâncare. Desigur, reacția mea nu a ajutat la nimic, dimpotrivă. În loc să spun că e în regulă și să rezolv situația, am căutat vinovați.

    Mai târziu, mi-am adus aminte de una dintre discuțiile care m-au impresionat în ultima vreme. Mama unei fetițe care merge la o grădiniță Montessori mi-a povestit că educatoarea îi spune, atunci când a greșit ceva, că e în regulă. Fetița de patru ani a început să folosească uneori acest limbaj și acasă, inclusiv cu surioara ei mai mică. Ce lecție puternică de compasiune, înfășurată în doar câteva cuvinte!

    Citind-o pe Maria Montessori am rămas fascinată de abordarea ei în ceea ce privește greșeala. Ea o vedea drept parte a procesului de învățare și o dovadă de libertate. Încercând să minimizeze chiar intervenția adultului în procesul de învățare a copilului, a creat materiale care au incluse în ele controlul erorii.

    Aceasta este una dintre diferențele fundamentale pe care le văd între învățământul tradițional și cel Montessori. Copiii au, de exemplu, acces la foile de control ale materialelor cu care lucrează, pentru a se putea corecta singuri. Pentru că învățarea le aparține lor, chiar dacă multora dintre noi ne vine greu să lăsăm din mână frâiele controlului.

    De curând, o profesoară mi-a spus că învățarea online e greoaie mai ales când vine vorba de evaluare. Afirmația ei, că toți copiii simt nevoia să trișeze, m-a mâhnit și mi s-a părut profund injustă. Mi-a adus aminte de prezentarea unei profesoare care punea accentul pe ceea ce făcuse corect elevul, nu pe ceea ce greșise. Ea făcea asta chiar și când greșelile lui erau preponderente, pentru că elevul descurajat nu va învăța mai bine, dimpotrivă. Iar un elev care învață doar pentru notă, va reține informația aceea pentru scurt timp.

    Dacă părintele vostru sau profesorul sau managerul stau și judecă ceea ce faceți, și dacă în funcție de acea judecată vi se vor întâmpla lucruri bune sau rele, acest fapt doar va deteriora relația dumneavoastră cu acea persoană. Nu veți lucra colaborând pentru a învăța sau pentru a vă dezvolta; veți încerca mai degrabă să-i obțineți aprobarea în ceea ce faceți, ca să puteți pune mâna pe răsplată. (Alfie Kohn, Pedepsiți prin recompense)

    De când am avut discuția despre răspunsul educatoarei Montessori, m-am ascultat mai cu atenție. Au fost momente când le-am spus copiilor: „De ce ai făcut asta?”, „Ce-ai făcut aici?” sau „Of, iarăși ai scăpat asta!”. Am încercat să revin mereu la blândețea acelui „E în regulă, n-are nimic, hai să ștergem sau să curățăm sau să reparăm!”, chiar dacă nu am reușit mereu.

    Discutând despre această abordare, am simțit aproape de fiecare dată o ușoară respingere din partea părinților. Ideea aceasta de a accepta orice greșeală a copilului e destul de greu de primit. De aceea, aș face o diferențiere foarte clară între greșeală și comportament.

    Când copilul își lovește sora, aceea nu este o greșeală, ci un comportament pe care îl redirecționăm. Desigur, modul în care îi explicăm acest lucru este esențial. Comportamentul înseamnă comunicare, deci e important să înțelegem ce se ascunde în spatele lui. Iar corectarea comportamentului e nevoie să fie făcută tot cu blândețe.

    Iar când copilul știe să nu facă ceva, dar se uită direct în ochii noștri și varsă apa pe podea, acesta e semn de sfidare. Iar sfidarea înseamnă o ruptură puternică a relației, care se corectează prin conectare. De fapt, de conectare avem nevoie când vrem să ne îndrumăm copiii. „Conectează-te, apoi corectează” e una dintre strategiile mele preferate din cartea Creierul copilului tău.

    Felul în care le vorbim copiilor devine parte din vocea lor interioară. Dr. Montessori era de părere că, atunci când sunt pregătiți, copiii observă și își corectează singuri greșelile. Până atunci, cât de important este să le îndrumăm pașii cu blândețe, adresându-le un simplu „E în regulă”, atunci când vedem că au greșit! O expresie plină de compasiune, de care am beneficia chiar și noi, adulți fiind!

    Învățarea, de orice fel ar fi ea, e un proces. Iar greșelile sunt parte esențială a acestuia, fără de care nu putem evolua. În fond, învățăm în fiecare zi a vieții noastre, orice vârstă am avea!

    Dacă se simt în siguranță, copiii își pot asuma riscuri, pot pune întrebări, pot face greșeli, pot învăța să aibă încredere, pot să-și împărtășească sentimentele și să crească. Dacă sunt luați în serios, îi vor respecta pe ceilalți. Dacă nevoile lor emoționale sunt împlinite, ei își permit luxul de a fi în stare să împlinească nevoile altor oameni. (Alfie Kohn, Pedepsiți prin recompense)

    (Photo by Paige Cody on Unsplash)

  • Să împărțim frățește, dar nu pe jumătate

    Să împărțim frățește, dar nu pe jumătate

    Pe când eram în gimnaziu, am cerut în timpul unui prânz să am și eu în farfurie aceeași porție de cartofi prăjiți ca a fratelui meu. Mi s-a spus atunci că el are nevoie de mai multe calorii decât mine, dar eu nu voiam decât să avem porții egale. Am fost învățați amândoi că trebuie să împărțim frățește, adică fiecare să primească la fel.

    E o idee cu care m-am împăcat destul de greu, nereușind să tai mereu în bucăți egale. Din fericire, fratele meu a învățat la timp că, dacă eu împart, el e primul care alege.

    Mi-am amintit de curând acest episod, urmărind o interacțiune între Tudor și Tereza. Înainte ca eu să intervin, pentru a le explica cum să procedeze, s-au descurcat singuri. Au împărțit, desigur, dar nicidecum pe jumătate. Cu toate acestea, amândoi erau extrem de încântați.

    Când i-am povestit lui Lucian ce s-a întâmplat, ne-am dat seama că a împărți mereu la fel nu înseamnă că e și corect. Și că, din nou, copiii ne-au învățat o lecție prețioasă de viață. Să împărțim frățește înseamnă, de fapt, să ținem cont de nevoile fiecăruia, nu să facem părți egale pentru fiecare. Iar această idee e valabilă pentru orice, nu doar pentru lucruri.

    Atunci mi-am dat seama cât era de inutil să încerci să-i tratezi la fel pe toți. Copiilor nu li se părea niciodată îndeajuns, iar eu, ca mamă, nu le puteam oferi niciodată îndeajuns. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Rivalitatea dintre fraţi)

    Când am început să le cumpărăm copiilor jucării, una dintre discuțiile pe care le-am avut a fost despre dubluri. E o idee pe care o întâlnesc des, când părinții simt nevoia să ia aceeași jucărie fiecărui copil. Mai ales când ei sunt de vârste apropiate, așa ceva pare de la sine înțeles. Desigur, dorința părinților are mai mult de-a face cu propriul disconfort față de plânsul copiilor, decât cu nevoile reale ale copiilor.

    Pentru noi, introducerea uneia dintre regulile Montessori a fost extrem de eficientă în acest sens. Le-am spus copiilor de la început să aștepte sau să întrebe dacă se pot juca împreună, atunci când o jucărie pe care și-o doresc e la celălalt frate. E o regulă care ne-a ajutat de cele mai multe ori, fiind importantă și pentru dezvoltarea voinței copiilor.

    Unul dintre cele mai sfâșietoare momente din viața mea de mamă a fost când a trebuit să fiu internată în spital cu Tereza, pe când avea cinci luni. L-am lăsat atunci pe Tudor acasă, dar am făcut-o cu inima strânsă. Pentru Tereza situația era serioasă, fiind foarte mică, dar și Tudor avea temperatură foarte mare.

    Despărțirea noastră din acea seară a avut urmări profunde. Uneori, deși au trecut mai bine de doi ani, ele încă se lasă observate. Dar, la fel cum atunci am fost alături de Tereza, așa sunt acum alături de Tudor, de câte ori are nevoie. Viața însăși ne învață că a împărți frățește nu înseamnă nicidecum pe jumătate. Să împărțim frățește înseamnă să răspundem pe măsura nevoilor și la momentul potrivit pentru fiecare copil.

    Să fii iubit la fel înseamnă, într-un fel, să fii iubit mai puţin. Să fii iubit ca nimeni altul, pentru că eşti o persoană deosebită, înseamnă să fii iubit atât cât ai nevoie. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Rivalitatea dintre fraţi)

    (Photo by Sophie Elvis on Unsplash)