Învăţ Montessori

Etichetă: Rezilienţă

  • Bulina cuminţeniei noastre

    Bulina cuminţeniei noastre

    Azi-toamnă, aflându-mă cu copiii în parc, am asistat la o scenă la care mă gândesc adesea. Pentru că era vreme frumoasă, erau afară şi copiii de la o grădiniţă din apropiere. Apropiindu-se ora sosirii părinţilor, educatoarele au început să meargă printre copii şi să le lipească pe piept nişte culori. Era vorba despre bulina care le spunea copiilor şi le arăta părinţilor cât de cuminţi au fost în parc! Nu reţin culorile, ştiu doar că una dintre explicaţiile auzite a fost: „Pentru tine doar atât azi, că nu prea m-ai ascultat!”. Ce evaluare obiectivă!

    Pe când mai rămăseseră doar câţiva copii, un tată s-a apropiat cu băiatul lui de grupul educatoarelor. Copilul era transpirat, puţin roşu la faţă, părea destul de încântat de ora petrecută afară. Educatoarea, însă, l-a anunţat suficient de tare, cât să auzim şi noi, că nu primeşte azi bulina, pentru că a fost neascultător. L-am văzut atunci cum începe să îi tremure buza şi să privească spre tatăl lui. Acesta, la rândul lui, părea destul de încurcat. Bulina cuminţeniei era acordată după criterii stricte! Tatăl a încercat să discute cu educatoarea, dar cam timid şi fără sorţi de izbândă. În cele din urmă, şi-a luat copilul şi au plecat. Nu ştiu exact ce i-a răspuns, dar l-am auzit pe băiat întrebând dacă chiar nu poate primi bulina.

    Lui Tudor, discuţia i s-a părut fascinantă. La început, am vrut să îl îndepărtez de scena care se petrecea la vreo cincisprezece paşi în faţa noastră. Tocmai coborâse de pe tobogan şi l-am invitat să se mai dea o dată sau să mergem înspre hinte. Dar nu l-am putut urni din loc; se uita intens la faţa tristă a băiatului. M-a întrebat apoi tot drumul spre casă de ce era supărat copilul. Şi, când am încercat să-i explic, a vrut să ştie şi el de ce nu a primit băiatul bulina aceea.

    Toate notele din caiete şi observaţiile profesorilor duc la o scădere a energiei şi a interesului. Este umilitor să-i spui unui copil „eşti rău” sau „eşti prost”. Este o insultă şi o jignire, nu este o corectare, căci copilul, pentru a se corecta, trebuie să devină mai bun şi cum poate să devină mai bun dacă este deja sub medie şi, în plus, mai este şi umilit? […] Numai experienţa şi exerciţiul corectează greşelile, iar însuşirea acestor capacităţi necesită exerciţii îndelungate. Corectarea şi perfecţionarea se realizează numai atunci când copilul poate să exerseze după voia sa un timp îndelungat. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    M-am gândit adesea la ce i-aş fi spus eu lui Tudor, dacă aş fi fost în locul acelui tată. Cu educatoarea, desigur, aş fi avut o discuţie individuală. Iar lui aş fi început prin a-i spune că, pentru noi, bulinele acelea nu contează. L-aş fi întrebat, probabil, cum s-a simţit în parc, ce l-a făcut fericit, ce i-a plăcut şi ce nu. Aş fi încercat să aflu cum simte el că s-a comportat. L-aş fi întrebat cum crede că s-au simţit ceilalţi colegi, cum s-au jucat. Nu îl încurajez să îi asculte orbeşte pe adulţi, ci doar să facă ceea ce simte el că e bine. Cred că fiecare copil e dornic să ne facă pe plac, atâta timp cât se simte conectat cu noi. Şi că orice comportament negativ este un strigăt de ajutor.

    În prima sa şcoală, deschisă în 1907, Maria Montessori a observat cum un copil care primise o decoraţie în piept i-o înmânase de bunăvoie unuia dintre copiii pedepsiţi. Decoraţia aceea îl împiedica să lucreze. Pe cel care o primise, îl lăsase indiferent „şi se uita liniştit în jurul lui, fără să simtă că e pedepsit.”

    Aceasta a fost suficient ca să îmi demonstreze inutilitatea recompenselor şi a pedepselor, […] şi, după numeroase experienţe, am constatat că această atitudine se repeta frecvent, iar profesoara ajunsese să se simtă aproape ruşinată şi atunci când le acorda reompense, şi atunci când îi pedepsea. […] Asistam la trezirea unei conştiinţe, la apariţia unui simţ delicat al demnităţii care nu existase mai înainte. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    În şcolile Montessori nu există pedepse, recompense, note sau calificative. Copiii învaţă datorită unui impuls interior, şi nu din cauza unor condiţionări externe. Dr. Montessori a numit acest proces „normalizarea prin muncă”. În scrierile ei subiectul disciplinei şi al ascultării este tratat pe larg. Anecdotele oferite sunt atât de numeroase, toate exemplificând inutilitatea condiţionărilor externe. Chiar şi în zilele noastre, cu atât mai mult acum o sută de ani, adulţii rămân uimiţi de nivelul de disciplină demonstrat de copiii Montessori.

    Este absolut sigur că atitudinea copilului faţă de muncă reprezintă un instinct vital, căci fără muncă personalitatea lui nu se poate organiza şi deviază de la liniile normale ale construirii sale. Omul se autoconstruieşte prin muncă. Nimic nu poate lua locul muncii, nici bunăstarea fizică, nici afecţiunea şi, pe de altă parte, deviaţiile nu pot fi corectate nici prin pedepse, nici prin exemple.

    […] Când munca este rezultatul unui impuls interior, instinctiv, atunci chiar şi la adult dobândeşte un caracter diferit. […] Prin acest imbold se înfăptuieşte adevăratul progres al civilizaţiei. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Astăzi, aproape toţi specialiştii militează pentru educaţia fără pedepse sau recompense. Când Tudor avea doar câteva luni, am citit cartea lui Alfie Kohn, Pedepsiţi prin recompense. Cum să evităm bulinele roşii, bonusurile, lauda şi alte feluri de mită. Am citit şi cartea dr. Laura Markham, bogată şi ea în alternative la folosirea pedepselor. De fapt, în aproape toate cărţile de parenting am regăsit aceleaşi recomandări. Sunt atât de des folosite, încât sunt în continuare mirată cum de această informaţie nu a ajuns încă şi în sistemul nostru de învăţământ.

    Să „disciplinezi” înseamnă, de fapt, să „îndrumi”, însă în limbajul obişnuit întotdeauna pare să includă un element de corecţie care face copilul să se simtă rău. Pentru a ne schimba această abordare, trebuie să ne schimbăm vocabularul şi să renunţăm la termenul „disciplină”, pe care majoritatea dintre noi îl asociem cu lecţiile aspre. Să oferim, în schimb, copiilor noştri îndrumare iubitoare. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi. Cum să înlocuim ţipetele cu conectarea)

    La fel de nocive, însă, nici recompensele nu sunt recomandate. Bulina roşie din pieptul copilului cuminte nu îi aduce niciun beneficiu. Dimpotrivă, îl învaţă să depindă emoţional de aprecierea altora. De curând, am văzut o prezentare a dr. Becky Bailey, care explică de ce folosirea pedepselor şi recompenselor duce la o reconfigurare de nedorit a creierului. Resursele noastre cognitive vor fi folosite pentru a încerca să obţinem aprecierea celorlalţi, pentru a ne satisface astfel nevoile emoţionale. Rezultatul trist este că un astfel de comportament împiedică dezvoltarea lobului frontal, denumit şi creierul executiv. În loc să apreciem şi să învăţăm din fiecare experienţă, ne condiţionăm să primim cât mai multe aprecieri sau să evităm consecinţe nedorite.

    Laudele ucid bucuria pe care ne-o aduc realizările noastre şi ne fac dependenţi de pomenile emoţionale ale celorlalţi. […] S-a dovedit, de asemenea, că recompensarea copiilor îi privează de plăcerea inerentă pe care le-o aduc realizările.

    Copilul are nevoie de această susţinere pentru a se dezvolta armonios. Cheia este aprecierea pozitivă necondiţionată – când remarci copilul şi apreciezi ceea ce face, activităţile sale, sinele lui şi iubirea pentru el, mai degrabă decât să îl evaluezi prin laude condiţionate. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi. Cum să înlocuim ţipetele cu conectarea)

    La fel ca mulţi din generaţia mea, am fost crescută cu pedepse şi recompense. Efortul de a nu apela şi eu la ele este uneori copleşitor. Cărţile precum cele de mai sus îmi oferă, din fericire, suficiente alternative. Argumentele ştiinţifice sunt de netăgăduit. Pentru a creşte copii fericiţi, cu stimă de sine crescută, capabili de auto-reglare emoţională şi de autocontrol, e nevoie să renunţăm la pedepse şi recompense.

    Bulina cuminţeniei noastre trebuie să ne fie gravată în interior, în spirit. Orice condiţionare externă ne transformă în indivizi supuşi, cu stimă de sine scăzută, care îşi caută împlinirea emoţională în aprecierea primită arbitrar din partea celorlalţi. Parafrazând textul Mariei Montessori, orice impuls exterior, condiţionat, împiedică adevăratul progres al civilizaţiei.

    Recompensele şi pedepsele sunt cea mai joasă formă de educaţie. (Chuang-Tzu, 389-286 î.C.)

    (Photo by Mel Poole on Unsplash)

  • Astăzi, mă declar învinsă

    Astăzi, mă declar învinsă

    Astăzi am avut una dintre cele mai grele zile din viaţa de părinte.

    În luna martie, am fost internată cu Tereza în spital, timp de cinci zile şi nopţi lungi. Am mers acolo seara târziu, când Tudor dormea deja. L-am lăsat acasă, cu treizeci şi nouă de grade Celsius temperatură, împreună cu Lucian şi mama.

    În perioada aceea, deşi veneam acasă de două ori pe zi, să îl alăptez, îl găseam de fiecare dată mai bolnav. Toate medicamentele primite nu reuşeau să îmi suplinească lipsa. Tudor a trecut cu greu atunci peste trauma spitalizării mele şi apoi a efectuării brutale a unor analize.

    Ieri, a trebuit să merg la Urgenţă, pentru un consult. În oraşul nostru nu era doctor specialist, aşa că am mers la Spitalul Judeţean. Pentru că eu nu puteam conduce, am mers cu toţii. Cât timp am fost înăuntru, însoţită de fratele meu, ei s-au plimbat pe afară.

    De obicei, Tudor doarme pe maşină la un astfel de drum, cel puţin într-un sens. Ieri nu a dormit deloc. La întoarcerea acasă, au început crizele de furie. Multe, dese, grele. Spre seară, într-un moment de linişte, m-a întrebat dacă am un pat la spitalul la care am fost cu unchiul. Îmi confirma ceea ce discutasem deja cu Lucian, că amintirile au revenit, puternice. I-am explicat că nu e cazul să dorm altundeva, şi îi promit că o să fiu alături de el toată noaptea. A dormit liniştit, fără să se trezească.

    În dimineaţa aceasta, i-am spus lui Tudor că trebuie să merg la spitalul de lângă noi, să mă consulte un doctor. Din păcate, nu fusese gardă permanentă la primul spital şi mă văzuse doar o asistentă. Şi a început din nou lupta cu emoţiile. După o jumătate de oră cât un secol, mama a reuşit să îl liniştească pe Tudor şi să aşeze copiii la masă.

    Când m-am întors de la spital, am discutat în linişte despre cum a fost. Şi apoi ziua a alternat între momente de joacă, creaţie, bună înţelegere şi clipe de sfidare şi furie, care ascundea în spate multă teamă şi neputinţă.

    Din păcate, obosită, stresată şi simţindu-mă neputincioasă, la rândul meu, nu am reuşit să răspund mereu cu calm. Chiar dacă mi-am  amintit că orice comportament negativ e un strigăt de ajutor, astăzi am ridicat tonul, mi-am pierdut răbdarea în faţa gesturilor nepotrivite.

    Tot astăzi, după-masa, Tereza a plâns necontenit timp de vreo patruzeci de minute. Probabil deranjată de vreo măsea care trebuie să iasă, ori de vreo durere de burtă, nu s-a liniştit în braţele niciunuia dintre noi. În cele din urmă, totuşi, a moţăit cu capul pe umărul meu, oftând adânc din când în când.

    Înainte de a adormi, Tudor m-a întrebat dacă trebuie să mai merg la spital. I-am spus că am primit tratament, pe care îl fac acasă, că o să mă fac bine. Şi i-am promis, din nou, că o să fiu alături de el, toată noaptea. Am crezut că e important să îi spun, cu atât mai mult, cu cât simt că de două zile el trăieşte în luna martie.

    Slăbită fizic, epuizată emoţional, astăzi mă declar învinsă. Şi totuşi, citind în seara aceasta ultimele pagini din Copilul invizibil, ştiu că am primit imboldul de care aveam nevoie! De mâine, rescriem povestea!

    Nu ceea ce ni s-a întâmplat sabotează existenţa noastră din prezent, ci interpretarea pe care i-o dăm acelei experienţe, care de cele mai multe ori este de revoltă emoţională sau respingere cognitivă. Pentru a putea trăi liniştiţi „aici şi acum”, avem nevoie de o poveste cu privire la ce s-a petrecut, una în care adevărul nostru să rezulte din prelucrarea emoţiei şi a naraţiunii de către mintea noastră, care apoi să conchidă că am învăţat lecţia în mod obiectiv. (Gáspár György, Copilul invizibil)

    (Photo by Nelson Santos Jr on Unsplash)

  • Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!

    Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!

    Seara, Tudor alege din ce carte să i se citească. Ieri, a fost rândul Poveştilor de seară pentru fete rebele. Din cel de al doilea volum am citit despre Clemantine Wamaryia. La şase ani, Clemantine a scăpat de genocidul din Rwanda, făcând o lungă călătorie alături de sora ei, în vârstă de nouă ani. A ajuns în Statele Unite ale Americii şi a scris despre curaj, rezilienţă şi speranţă. Am citit apoi despre Corrie ten Boom, prima femeie ceasornicar din Olanda. În cel de al doilea Război Mondial, ea a salvat mulţi evrei de Holocaust, deşi a făcut închisoare pentru asta, alături de tatăl său, timp de un an.

    Uneori, în discuţiile cu cei care îl cunosc pe Tudor, ni se spune să nu îl învăţăm că lumea e doar bună. Ne spun asta probabil pentru că e foarte prietenos, inclusiv cu străinii, poate pentru că e atât de senin. Ni se spune că e important să nu îl ferim de lumea reală.

    Poveştile precum cele din cartea de mai sus sunt despre persoane excepţionale, care au trecut prin momente dificile, dar au mers mai departe. Sunt despre a răzbate în lume, în pofida dificultăţilor care ne ies în cale. Sunt despre lumea reală, cu bunele şi cu relele ei. Cărţi precum Fete rebele te inspiră să afli mai mult, să vrei mai mult, te învaţă că poţi mai mult şi să fii bun, oricât de mult rău ar fi în jurul tău.

    Fratele meu mi-a fost model încă din copilărie. În ultima vreme, îl admir cu atât mai mult. Într-o societate în care mulţi ne plângem, dar prea puţini acţionăm, el găseşte moduri de a se implica. Când suntem nemulţumiţi de ce e în jurul nostru, e important să facem primul pas. Asta e lecţia pe care i-o predăm lui Tudor, când povestim despre lumea reală. Acestea sunt modelele cu care vrem să crească.

    Mahatma Gandhi spunea să fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume. Cuvintele, des auzite de mine în ultima vreme, le-a spus unei mame care îi ceruse să discute cu fiul ei despre renunţarea la dulciuri. După ce au stat la rând multe ore să discute cu el, Gandhi i-a rugat să se întoarcă după două săptămâni. Intrigată, a revenit, dar la final l-a întrebat de ce le-a vorbit doar acum. Explicaţia primită a fost simplă – el însuşi mânca multe dulciuri, aşadar nu ar fi avut cum să îi ceară altcuiva să renunţe la ele. A folosit timpul pentru a vedea ce înseamnă să renunţe el însuşi la dulciuri, înainte de a discuta despre asta.

    Îl învăţăm pe Tudor că lumea nu e perfectă. Dar asta e doar prima parte a lecţiei. Partea importantă este că poţi să treci peste orice. Şi vreau să înveţe că ai întotdeauna de ales. Că binele nu înseamnă întotdeauna mai uşor şi mai uşor nu e întotdeauna mai bine. Şi că, în loc să spunem „Asta e! N-ai ce-i face!”, să începem prin a fi noi schimbarea pe care vrem să o vedem în lume.

    Rezilienţa este abilitatea de a-ţi reveni după evenimente stresante. Oamenii rezilienţi resimt conştient greutăţile vieţii si sunt apoi capabili să meargă mai departe. Uneori găsesc chiar înţelepciune în suferinţă, pe care o folosesc spre a duce o viaţă mai profundă. (Dr. Laura Markham)

    (Photo by Debby Hudson on Unsplash)

  • Bunica-străbunica

    Bunica-străbunica

    Bunica mea are 89 de ani. Vârsta, răbdarea şi bonomia o fac partenera de joacă preferată a lui Tudor. Pentru el, ea e Ambuni sau Buni-străbuni. Petrec împreună în fiecare zi cel puţin o jumătate de oră. Sunt locuri din casa ei pe care Tudor le cunoaşte mai bine decât mine. Şi sunt fotografii în albumele bunicii despre care el ştie mai multe decât mine. Relaţia lor specială îl face să fie foarte atent la starea ei de spirit. Când era mai mic şi bunica-străbunica s-a lovit, Tudor a fost deosebit de îngrijorat. Câteva zile la rând, uneori cu lacrimi în ochi, o întreba cum e rana şi cum se simte. De oriunde am veni şi indiferent de oră, Tudor cere să se oprească cinci minute la Ambuni. Când e foarte obosit, intră doar să îi dea pupic de noapte bună şi să-i ureze „Somn uşor”.

    Ieri am mers cu bunica la cimitir, să pregătim mormântul pentru Ziua Morţilor. Nu a mai fost de foarte mult timp în oraş, aşa că ieşirea a fost un eveniment în sine. Susţinută de mama, ajutată de un baston discret şi cu Tudor alături, ajunsă lângă mormânt, bunica a început să plângă, pierdută în amintiri. Şi au început întrebările, cu îngrijorare în voce: „Ambuni, eşti necăjită? Eşti supărată? Eşti tristă?” Când ea a reuşit doar să dea din  cap, a întrebat-o plin de speranţă: „Eşti fericită?”. Momentul l-a impresionat puternic pe Tudor. L-am liniştit că bunica e bine, doar că îşi aduce aminte de străbunicul. Tudor a ţinut apoi să o ducem cu maşina „sus-sus, pe deal”, cum e ritualul lui cu Lucian, când se întorc de la cumpărăturile săptămânale. A vrut să-i arate pe unde merg ei, bărbaţii. Pe fiecare stradă, bunica depăna în continuare amintiri.

    După-masa, revenind cu copiii din parc, Tudor m-a întrebat de ce a plâns bunica-străbunica în cimitir. Şi m-a întrebat iar dacă era necăjită, supărată sau tristă. M-am gândit că e un bun moment să îi spun despre melancolie. Şi i-am explicat că bunica era melancolică, adică îşi amintea ceva şi asta o făcea să plângă după momentele trecute, în care era tare fericită. Seara, imediat ce s-a întâlnit cu Lucian, Tudor i-a spus că am fost la mormânt, unde e strămoşul lui şi Ambuni a plâns.

    În dimineaţa aceasta, fiind afară în curte, îi aud pe cei doi prieteni discutând. „Ambuni, ce ţi-a plăcut ieri?”. Neştiind despre ritualul nostru de seară, i-am explicat că trebuie să îi povestească despre cel mai plăcut moment al zilei. „M-a impresionat tare că am mers la cimitir. A fost foarte emoţionant pentru mine.” „Ambuni, ce ţi-a plăcut alaltăieri?” „A, când v-am văzut pe voi. Voi sunteţi cea mai mare bucurie pentru mine.” „Eşti fericită?” „Da, sigur că sunt fericită.” Mulţumit, Tudor a plecat să mai dea o tură cu cartul prin curte.

    Copiii pot fi învăţaţi şi să-şi examineze sentimentele şi emoţiile cu care se confruntă. Întreabă-i pe copii cum se simt şi ajută-i să dea detalii specifice, astfel încât să treacă de descrierile vagi, cum ar fi „bine“ şi „rău“, la cele mai precise, cum ar fi „dezamăgit“, „neliniştit”, „invidios” şi „entuziasmat”. Un motiv pentru care, de multe ori, copiii nu exprimă complexitatea unei anumite emoţii este că nu au învăţat încă să se gândească la sentimente într-un mod sofisticat, care recunoaşte varietatea şi bogăţia lor. Ca urmare, ei nu folosesc întregul spectru de emoţii şi, în schimb, îşi colorează imaginile emoţionale în special în negru şi alb. În mod ideal, vrem ca ei să recunoască existenţa unui curcubeu colorat de emoţii şi să acorde atenţie unor asemenea posibilităţi diferite. (Daniel Siegel, Tina Payne Bryson, Creierul copilului tău)

    [Photo by Gianni Zanato on Unsplash]

  • O voinţă cât un tobogan

    O voinţă cât un tobogan

    Miercurea trecută, am asistat la o demonstraţie de voinţă. Aflându-ne lângă un parc de joacă, Tudor a vrut să se dea pe tobogan. A pornit într-acolo, dar l-am rugat să se oprească, neştiind dacă mai e contagios sau nu. Aflasem cu câteva zile în urmă că un virus şi un parazit erau responsabili pentru starea lui de rău din săptămâna precedentă. Deşi fizic era refăcut, ne-am gândit că e bine să mai stea câteva zile departe de alţi copii. Tudor s-a oprit să mă asculte, după care s-a întors înspre locul de joacă. Avea de luat o decizie grea pentru vârsta lui.

    I-am repetat încet motivul pentru care îl rog să se îndrepte înspre maşină. I-am promis că săptămâna viitoare, când ştiam că vom fi în acelaşi loc, în acelaşi oraş, se va da pe tobogan atât la sosire, cât şi la plecare. A avut o privire sfâşietor de tristă! S-a întors înspre părculeţ şi s-a uitat îndelung la copii. Mi-a fost atât de greu să îl văd! Nu l-am deranjat, nu am mai spus nimic, în minte exersam ce aş face dacă ar continua să meargă înspre locul de joacă, aşa cum îmi aminteam de la dr. Laura Markham.

    Aş fi mers până la el, l-aş fi luat în braţe şi i-aş fi zis, cu calm: „Înţeleg că e foarte greu să laşi locul de joacă şi să mergi la maşină. Cred că dacă ai putea, te-ai da acum pe fiecare dintre toboganele de aici. S-ar putea să fii încă contagios, adică să se îmbolnăvească şi alţi copii, aşa cum ai fost tu bolnav. De aceea te ajut acum să mergem la maşină. Îţi promit că săptămâna viitoare venim aici şi când sosim, şi când plecăm. Acum mergem acasă. Vrei să deschizi tu maşina sau să o deschid eu?”. Spre uşurarea mea, însă, după două-trei minute de privit intens (şi cu tristeţe), Tudor s-a întors înspre maşină şi a zis: „Eu deschid maşina!”. Cu atâta bucurie i-am dat cheile!

    Momentul acesta mi-a rămas adânc întipărit în minte. Am şi acum în faţa ochilor un băiat cu voinţă puternică, aşa cum încep să arate copiii în jurul vârstei de trei ani. Simt că în clipa aceea amândoi ne-am mai maturizat puţin. Bineînţeles, Tudor a fost ieri la locul de joacă! Atât la sosire, cât şi la plecare, în ciuda ploii uşoare care cădea. Am avut haine de schimb în maşină şi nu ne-a păsat că toboganele erau puţin ude. Promisiunea-i promisiune! Sau, cum îi spune Lucian adesea: „Ein Mann, ein Wort!”.

    Pentru mine, respectul faţă de copil este esenţial. El înseamnă inclusiv repectarea promisiunilor. Când faci ceea ce spui, relaţia este una bazată pe încredere. Tudor a avut încredere în mine, când i-am spus că peste o săptămână se va putea da în tobogane. Iar eu, la fel ca în alte dăţi, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a-mi respecta promisiunea.

    Este important să ne învăţăm copiii, încă de mici, cum să se poarte responsabil. Ne purtăm faţă de cei din jurul nostru aşa cum am vrea să se poarte şi ei cu noi. Cu alte cuvinte, libertatea noastră se sfârşeşte acolo unde începe libertatea celorlalţi. Eu folosesc adesea expresia: „Sunt sigură că şi tu ai face la fel pentru mine.”

    Am citit de curând despre importanţa amânării recompensei, atât pentru sănătatea fizică şi mentală, cât şi pentru reuşita în viaţă. Gestul lui Tudor mi-a spus că suntem pe calea cea bună.

    Mai ales ca părinte fascinat de Montessori, am învăţat că rutina este esenţială în dezvoltarea auto-controlului. Când ştiu la ce să se aştepte, când şi unde, copiii sunt mai puţin anxioşi şi mai dispuşi să ne urmeze.

    Consecvenţa programului şi a rutinelor este esenţială pentru ca un copil să înţeleagă ce se aşteaptă de la el.

    Copiii nu se nasc cu voinţă. O dobândesc în timp, treptat, la fel ca alte deprinderi de bază. Am citit cartea Educaţia Montessori în primii ani de viaţă pe când Tudor avea câteva luni. Capitolul final este despre voinţă şi dezvoltarea ei la copilul mic; pentru mine, a fost o lectură atât de utilă! În clipele grele ca cea de mai sus, în care privirea lui Tudor îmi sfâşie inima, înspre ideile din acest capitol îmi fuge gândul. E tot un fel de amânare a recompensei şi pentru mine. Nu creştem copii, creştem adultul de mâine.

    Ei trebuie să îşi dezvolte voinţa prin efort deliberat, încă de la naştere. Este un proces lung, iar la fiecare pas este nevoie de un ajutor foarte bine definit din partea părinţilor şi din partea mediului. În cazul în care un copil nu obţine acest ajutor, voinţa lui nu se va dezvolta. De-a lungul copilăriei, va rămâne condus de impulsurile şi capriciile de moment. La maturitate, va ajunge să ducă o viaţă haotică, lipsită de constanţă, de un sentiment de securitate şi de încredere în sine şi în alţii. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    [Photo by Basil Samuel Lade on Unsplash]

  • Las’ că trece!

    Las’ că trece!

    Zilele trecute, Tudor a căzut cu tricicleta, şi-a spart buza şi s-a julit pe faţă. E greu să îţi vezi copilul plin de sânge, plângând tare în braţele tatălui său, speriat de ce s-a întâmplat. După ce l-am pupat, îmbrăţişat, spălat, a cerut din nou „la tata în braţe”. Spre deosebire de data trecută, acum nu l-am lăsat să aştepte nicio secundă, braţele erau larg deschise. L-am lăsat să plângă acolo cât a vrut el, l-am mângâiat amândoi, i-am spus că suntem alături de el. L-am întrebat de ce are nevoie, i-am adus apa dorită şi i-am pus lingura rece pe buza umflată.

    Am ţinut-o apoi şi pe Tereza în braţe, alături de el, să se liniştească şi ea din mirarea de a-şi vedea fratele plângând şi părinţii trişti. Şi am stat aşa toţi patru, fiecare părinte cu câte un copil în braţe. Din când în când îi spuneam lui Tudor cât de curajos se comportă sau cum s-a oprit sângerarea. Ne împărtăşeam bucuria că mâinile şi picioarele sunt nevătămate, îl întrebam cum se simte. În cele din urmă, au adormit amândoi, iar noi am rămas alături de ei. Am vorbit şoptit despre ce şi cum s-a întâmplat şi despre fricile noastre de părinţi.

    Am fost bucuroşi când, la trezire, am văzut că Tudor poate şi vrea să mănânce, deşi parcă avea trei buze în loc de una, cu tăieturi mari, sângerii. Pe când mânca, am discutat despre ce s-a întâmplat.

    L-am lăsat pe el să ne povestească, l-am întrebat cum a fost, am încercat să ne punem în locul lui. Lucian i-a spus cum e şi pentru el. „Când merg cu bicicleta şi mă uit în spate, îmi e greu să merg drept; e important să privesc doar înainte”. Nu i-am spus deloc, în niciun moment, „De ce n-ai fost atent? Vezi ce s-a întâmplat dacă te-ai uitat în spate? Să nu mai mergi aşa de repede!”. A primit singur suficiente lecţii dintr-o căzătură. Copiii învaţă din experienţă, nu din discursurile noastre.

    A doua zi, i-am studiat atent rana. Mai aveam puţin până să iau şublerul, să văd dacă i s-a dezumflat buza. Simţindu-mi îngrijorarea, Tudor s-a uitat serios la mine şi mi-a zis: „Las’ că trece! Dă pace! Nu-ţi fă griji!”.

    Prima dată când am citit despre rezilienţă, am mers la definiţia din dicţionar. Explicaţia legată de fizică nu m-a lămurit prea mult. Am bănuit doar că în psihologie are legătură cu a nu te da bătut, a fi perseverent. Am participat apoi la seria de conferinţe Be the Best Parent You Can Be, care avea ca temă rezilienţa. Atunci am înţeles mai bine despre ce e vorba. Dar cea mai clară explicaţie am întâlnit-o recent la cursul Părinte liniştit, copii fericiţi, al dr. Laura Markham.

    Rezilienţa este abilitatea de a-ţi reveni după evenimente stresante. Oamenii rezilienţi resimt conştient greutăţile vieţii şi sunt apoi capabili să meargă mai departe. Uneori găsesc chiar înţelepciune în suferinţă, pe care o folosesc spre a duce o viaţă mai profundă. (Dr. Laura Markham)

    Comparaţia folosită apoi în explicarea acestei elasticităţi este cu creanga unui copac. Îndoită de vânt, ea foloseşte fiecare ocazie pentru a deveni mai flexibilă şi a nu-i permite vântului să o rupă.

    Pentru a creşte copii rezilienţi, trebuie să le apreciem „zbaterile” procesului de învăţare. E important să-i sprijinim doar atât cât e nevoie pentru a ieşi din impas, fără să-i „salvăm”, făcând în locul lor. Ei îşi dezvoltă rezilienţa când îi ajutăm să înveţe din greşeli şi empatizăm cu ei când devin frustraţi, din cauza greutăţilor învăţării.

    Am ştiut, de când Tudor a început să meargă cu tricicleta, că vor exista momente când va cădea sau se va poticni. Asta nu înseamnă că l-am oprit din a învăţa sau că am fost permanent alături de el, cicălindu-l: „fii atent, o să cazi, ai grijă, mergi mai încet!”. L-am lăsat să înveţe singur, să îşi stabilească propriul ritm, să se dea cu tricicleta doar atunci când şi cât voia el. Noi am avut grijă să fie reglată şaua la înălţimea corespunzătoare şi să înceapă învăţarea în liniştea curţii, pentru a se putea concentra la ce face. I-am creat, aşadar, mediul potrivit, fără a-i sări în ajutor dacă nu ne-a cerut sprijinul.

    Ca părinte, cred că cel mai greu este de a rezista tentaţiei să faci lucrurile în locul copilului tău. Te gândeşti fie că îi e lui mai uşor, fie că faci tu mai repede, fie că are timp restul vieţii să tot facă singur. Dar astfel copilul pierde lecţii de viaţă importante şi se obişnuieşte să depindă doar de alţii. Şi va suferi apoi, când va avea contact cu realitatea vieţii neîndulcită de părinţi.

    E mai important, în schimb, ca părinţii să fie alături de copiii lor după câte un eşec, un accident sau un eveniment neplăcut. E mai important să îi ajute să înţeleagă lecţiile pe care tocmai le-au primit de la viaţă, să tragă concluziile potrivite din dezamăgirile şi eşecurile inevitabile vieţii, să privească cu încredere în viitor. Pentru asta, e uneori suficient doar să le fim alături, să le ascultăm durerea, să ştie că îi înţelegem şi că pot conta pe noi, oricând au nevoie.

    Rezilienţa este o condiţie esenţială pentru dezvoltarea măiestriei. Pentru că orice ar alege să facă în viaţă, adultul crescut de noi va da peste obstacole, mai mici sau mai mari. Fără abilitatea de a trece peste ele, de a învăţa lecţiile adecvate, de a-şi păstra optimismul şi pasiunea, refăcând aceiaşi paşi până la stăpânirea lor deplină, adultul cedează la primele greutăţi. Rezilienţa este cea care îl ajută să urce din nou şi din nou în şa, oricât de julită i-ar fi faţa şi oricât de tăiate buzele.

    (Photo by Austin D on Unsplash)