Etichetă: Risc

  • Zmeul și joaca în natură

    Zmeul și joaca în natură

    De ziua Terezei, i-am cumpărat lui Tudor un zmeu. Citisem împreună cu el cartea Dănuț și zmeul uriaș și mi s-a părut a fi un cadou interesant. De îndată ce l-a primit, Tudor a vrut să îl testeze.

    După ce au găsit un loc potrivit pe dealurile din jurul orașului, copiii s-au bucurat de înălțarea zmeului. Când i-am însoțit și eu, am rămas surprinsă de entuziasmul pe care o activitate aparent atât de simplă îl poate trezi în noi. Într-o zi când nu bătea vântul foarte tare, am alergat pe deal, încercând să ridicăm zmeul. Încercările noastre au fost și un excelent prilej de râsete și voie bună împreună. Dar, mai presus de toate, am rămas uimită de relaxarea pe care am resimțit-o privind zmeul fluturând în înălțimi. Ce ocazie minunată de conectare cu prezentul!

    Dorind să evităm cât mai mult aglomerațiile, am ales mai des ca de obicei să ieșim în natură în afara orașului. Am mers pe malul râurilor, unde copiii s-au bucurat să arunce pietre în apă. Am intrat desculți în pârâu, împreună cu copiii, când vremea a fost mai caldă. Am cules frunze sau castane și am mirosit ace de pin, impresionați de puterea mirosului lor. Adesea, ne-am oprit să vedem ciupercile care ne apăreau în cale. În zonele de munte copiii au mâncat frăguțe, afine sau mure, împreună cu gustarea adusă de acasă.

    Copiii ies din casă zilnic, cel puțin o dată, indiferent de temperatura de afară. Excepțiile când stau toată ziua în casă sunt doar câteva pe an. Din păcate, de multe ori găsim parcurile goale, mai ales dacă vremea e capricioasă. Unul dintre citatele mele preferate îi aparține exploratorului britanic Ranulph Fiennes. „Nu există vreme rea, ci doar îmbrăcăminte nepotrivită” a devenit motto-ul după care ne ghidăm de când s-au născut copiii.

    Ani de zile, programul meu însemna plecat de acasă dimineața și întors după-masa târziu de la serviciu. Eram prea obosită pentru a mai ieși afară și nu apreciam deloc plimbarea în aer liber. Din fericire, am început să înțeleg cât de greșit gândeam, citind-o pe Maria Montessori. Între timp, am învățat că elementele esențiale prin care pot să am grijă de mine înseamnă să mănânc sănătos, să beau suficientă apă, să dorm destul și să fac mișcare în aer curat.

    Toți suntem de acord cu importanța simțurilor în construirea gândirii. […] Dar va fi greu să-i facem pe oameni să accepte ideea că mișcarea are tot atâta importanță, ba poate chiar mai multă pentru dezvoltarea intelectuală a omului. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Maria Montessori s-a folosit de comparații amuzante și de exemple numeroase pentru a încuraja părinții să meargă în ritmul copilului. Datorită ei, am învățat să ne ajustăm mersul și așteptările atunci când ieșim la plimbare împreună cu copiii. I-am lăsat să se cațere în copaci, când au putut să facă asta singuri și să sară de la înălțimi care uneori ne-au făcut să ne ținem respirația. Lăsându-i să exploreze în voie, am văzut că nu fac nicio mișcare pentru care nu sunt pregătiți și pe care n-au exersat-o temeinic înainte.

    Triunghiul Pikler a primit, în ultimele luni, un nou rol. Nu mai e folosit doar pentru cățărat, ci și ca aparat pentru sărituri. Imitându-l pe Tudor, Tereza îl folosește pentru antrenament. A început prin a se urca pe primele trepte, întorcându-se apoi cu spatele la ele și sărind. În timp, a ajuns tot mai sus, încântată și încrezătoare în sine. Apoi, când s-a simțit pregătită, a repetat mișcările astfel învățate și afară.

    Zmeul este acum unul dintre obiectele esențiale pe care le păstrăm în mașină. Iar zilele de toamnă, când bate vântul frunzele, au devenit ideale pentru a trage zmeul de sfoară. Încă un prilej minunat pentru a ne bucura de natură și aer curat!

  • În picioarele goale

    În picioarele goale

    Una dintre marile bucurii ale încălzirii vremii de afară este posibilitatea de a umbla desculţi. Încă de la primele raze mai puternice, copiii au renunţat rapid la papuci şi au alergat prin curte în picioarele goale. În luna februarie, când încă nu era cald mult timp, au făcut asta pentru cel mult jumătate de oră. Acum, însă, pot sta desculţi ore întregi.

    Când Tudor era mic şi îl încurajam să umble cu tălpile goale, ceilalţi adulţi se îngrijorau. Auzeam mereu că va răci, că se răneşte, că se murdăreşte, toate motivele posibile. Pentru că aflasem cât e de important mersul în picioarele goale, am rămas însă imperturbabilă în faţa anxietăţii lor.

    Tălpile goale îi permit [copilului mic] să aibă multe experienţe tactile noi: să simtă cât de pufos e solul moale sub picioare, să simtă răcoarea pământului şi a ierbii, textura covorului, netezimea podelei de lemn, impactul greutăţii pe măsură ce copilul creşte. Aceste informaţii despre lume stimulează dezvoltarea mentală a copilului, aşa cum o fac senzaţiile de temperatură, textură şi greutate dobândite prin intermediul mâinilor. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    De curând, am zărit-o pe Tereza călcând cu plăcere pe nisip, apoi pe pământul din grădină. M-am descălţat şi eu, povestind cu ea despre cât de fin e nisipul. Dar am primit atât de multe alte informaţii! În primul rând, senzaţia de rece şi umezeală a nisipului proaspăt scos dintr-un sac. Apoi, căldura trotuarului, rugozitatea pământului şi instabilitatea dată de câteva gropi săpate de copii.

    Dincolo de bogăţia de impresii senzoriale culese, această libertate de mişcare este importantă şi pentru dezvoltarea piciorului şi a mersului. În plus, aduce un important beneficiu pentru mintea copilului.

    Dintr-un clip video despre funcţiile executive ale creierului, am aflat că mersul în picioarele goale timp de şaisprezece minute pe zi ar îmbunătăţi memoria pe termen scurt. Aceasta, alături de flexibilitatea mentală şi auto-reglare, este o componentă cheie a aşa-numitului centru de control al creierului.

    Neîngrădit de încălţări, piciorul se dezvoltă optim. Ca urmare, atunci când au posibilitatea de a umbla desculţi, copiii, dar şi adulţii, dobândesc o postură mai bună. La fel ca la mersul pe linie, se îmbunătăţeşte echilibrul şi coordonarea mişcărilor.

    Ni s-a întâmplat adeseori să le recomandăm copiilor să se descalţe, pentru a avea aderenţă mai bună când se caţără pe triunghiul Pikler. În primii ani, le-am cumpărat papuci de casă din piele, foarte subţiri. Dar ambii au preferat să umble în picioarele goale, acceptând cel mult şosete. În iarna aceasta, i-am imitat şi noi şi am renunţat la papucii de casă, purtând şosete de lână.

    Alergatul desculţă după o furtună de vară este una dintre cele mai plăcute amintiri din copilăria mea. Am repetat des experienţa alături de copii, fie în ploaie, fie în bălţile lăsate de furtunul cu apă. Şi vom profita din plin de lunile următoare, pentru a crea noi şi noi amintiri.

    Afară este, cu adevărat, cea mai bună încăpere a casei. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

  • Secretul şi siguranţa copiilor

    Secretul şi siguranţa copiilor

    Săptămâna trecută am aflat de la Tudor că bunica mea îi dădea biscuiţi cu ciocolată, pe ascuns. Era secretul lor, aşa îl învăţase, iar dacă el ar fi spus părinţilor, ei s-ar fi supărat sau i-ar fi certat pe amândoi.

    Una dintre regulile casei este că nu mâncăm dulciuri din comerţ decât foarte rar. Când avem poftă de dulce sau la sărbători sau aniversări, pregătim totul în casă.

    O altă regulă a casei, poate chiar mai importantă decât prima, este că nu avem şi nu păstrăm secrete. Am hotărât asta de comun acord cu Lucian, pentru siguranţa copiilor, după ce am adunat informaţii din mai multe surse.

    La nouăzeci de ani, pe bunica nu o mai putem convinge că secretele sunt nocive. Am discutat separat cu ea, Lucian şi cu mine, pentru a-i spune cât de necăjiţi suntem de cele întâmplate şi a încerca să-i explicăm de ce am stabilit cele două reguli în familia noastră.

    Riscul de abuz sexual există pentru orice copil. Din păcate, atât adulţii, cât şi alţi copii pot să îi transforme în victime. În SUA, majoritatea agresorilor sexuali au doar paisprezece ani. Adesea, copiii care au fost supuşi abuzului vor repeta acele acţiuni cu copii mai mici decât ei. Una dintre regulile de aur în acest caz este tocmai învăţarea copilului de a nu avea secrete faţă de părinţi. Pe lângă folosirea denumirii corecte a părţilor corpului, a prevenirii copiilor cu privire la oamenii ciudaţi, care pot fi inclusiv membri ai familiei, păstrarea unei relaţii de comunicare deschisă cu aceştia este esenţială.

    Bullying-ul înseamnă agresarea celor vulnerabili prin forţă, constrângeri sau ameninţări. Adesea, cei agresaţi tac, fie pentru că li se cere asta de către agresor, fie pentru că le e ruşine să povestească ce li se întâmplă. Desigur, a păstra secretul asupra unor astfel de acte nu este deloc de dorit. Dar dacă nu sunt învăţaţi de mici despre această regulă, unora dintre copii li s-ar putea părea ceva normal.

    Ruşinea are nevoie de trei lucruri pentru a scăpa de sub control: de secret, de tăcere şi de judecata critică. (Dr. Brené Brown, Darurile imperfecţiunii)

    Niciun membru al familiei noastre nu ar putea concura la categoria pană. Iar obezitatea este o problemă tot mai serioasă în zilele noastre. De când am început autodiversificarea cu copiii, ne-am schimbat şi noi foarte mult stilul de a mânca. În plus, pentru că nu am vrut să avem dublă măsură, se întâmplă destul de rar să cumpărăm sau să mâncăm ceea ce Lucian şi cu mine numim „marfă de contrabandă”.

    Reglarea emoţiilor joacă un rol important în lupta împotriva obezităţii. Asocierea acelor biscuiţi cu ciocolată cu mâncatul pe ascuns mă îngrozeşte, de-a dreptul. Una dintre greşelile educaţiei alimentare pe care noi am primit-o a fost etichetarea anumitor mâncăruri drept „bune” sau „rele”.

    Bineînţeles, mai ales atunci când suntem copleşiţi de emoţii, vom avea tendinţa de a face exces de ceea ce e „rău”, în încercarea de a ne simţi mai bine. Dar eliberarea va fi de scurtă durată şi, cel mai adesea, va fi urmată de o perioadă de învinovăţire. Şi intrăm astfel într-o spirală din care e destul de greu de ieşit.

    Din fericire, când Tudor ne-a spus despre biscuiţi, am avut prezenţa de spirit de a rămâne calmi. L-am încurajat să ne spună întotdeauna dacă cineva îi mai cere să păstreze secretul asupra oricăror fapte sau evenimente. I-am arătat că nu ne supărăm şi nici nu îl certăm, cu atât mai mult cu cât nu suntem de acord cu aceste metode.

    I-am spus că oricând are poftă de a mânca ceva, să ne spună şi vom face în casă, ori vom căuta să cumpărăm de undeva. I-am vorbit şi despre alternativele mai sănătoase, care sunt la fel de gustoase.

    I-am explicat inclusiv că acum putem înţelege că iritaţia care-i apăruse pe corp a fost probabil provocată de cacaua din biscuiţi. I-am reamintit asta şi la câteva zile după aceea, când îi dispăruseră mâncărimile şi bubiţele de pe piele.

    După câteva zile, am înţeles şi noi că, poate, acest incident ne-a ajutat. Ne-a invitat să discutăm mai des şi mai profund despre secrete şi siguranţă. I-am reamintit lui Tudor şi am început să îi spun şi Terezei că pot discuta orice şi oricând cu Lucian sau cu mine. Am inventat propriii biscuiţi-sandwich, pe care copiii i-au pregătit cu mama mea, transformând astfel totul într-un exerciţiu de viaţă practică.

    Relaţia lui Tudor cu străbunica este una specială. Deşi ne pune adesea la încercare pe noi, părinţii, acum o văd şi ca un test pentru când copiii cresc. De când am aflat despre secretul lor am încercat să nu îl mai lăsăm pe Tudor singur la ea. Totuşi, îmi dau seama că acest lucru nu va fi posibil pe termen lung. În plus, scopul nostru este să pregătim copiii pentru a se descurca chiar şi în absenţa noastră.

    Probabil vor mai fi ocazii în care li se va cere copiilor să păstreze secretul. Tocmai de aceea, e important să îi învăţăm cum să reacţioneze, nu să încercăm să îi ferim de viaţă. „În familia noastră nu păstrăm secrete” este un răspuns bun, pentru început. Vom insista asupra lui în perioada următoare, învăţându-i pe copii să-l folosească de câte ori va fi nevoie. Pe lângă asta, educaţia alimentară corectă continuă să fie o constantă a preocupărilor noastre, indiferent şi independent de obiceiurile celor din jur.

    (Photo by Shuto Araki on Unsplash)

  • Oamenii ciudaţi şi siguranţa copiilor

    Oamenii ciudaţi şi siguranţa copiilor

    Ieri am avut parte de o experienţă extrem de neplăcută, pe care sper să nu o repetăm prea curând. Aflaţi la plimbare în alt oraş, alături de o prietenă, am fost acostaţi de un tânăr. Evenimentul, discutat apoi îndelung de Tudor, ne-a dat ocazia să vorbim despre oamenii ciudaţi cu care avem uneori de-a face. Am ales să-i numim astfel pe cei de care ar trebui să se ferească copiii, fie ei cunoscuţi sau străini.

    Ne-am plimbat pe ploaie, într-o zonă preponderent pietonală, la ora amiezii. Apropiindu-ne de tunelul care ducea la parcare, un individ ne-a întrebat dacă avem să îi dăm ceva bani. În ciuda vremii noroase, purta ochelari negri, era julit pe faţă şi părea sub influenţa a altceva decât alcool. I-am spus că nu avem şi ne-am continuat drumul, fiind singuri în zonă atunci. Tudor era de mână cu prietena noastră, iar Tereza se plimba pe lângă mine. Când am văzut că se învârte în jurul nostru, vorbind şi cerându-ne bani, am luat-o pe Tereza în braţe şi am crescut uşor ritmul. A venit în spatele nostru, continuând să ne vorbească, în timp ce noi încercam să rămânem calme. Din fericire, s-a oprit şi a pornit în direcţia opusă. Bineînţeles, am evitat ieşirea prin tunel, făcând un ocol destul de mare, până la următoarea ieşire din semi-labirintul în care ne aflam.

    După ce am ajuns la maşină, Tudor a început să pună întrebări. De ce arăta aşa omul acela, de ce avea răni pe faţă, de ce a venit după noi, de ce sunt unii oameni astfel? A fost destul de greu să îi răspund la toate întrebările şi, odată ajunşi acasă, m-am bucurat de cina alături de Lucian şi de răspunsurile pe care mă ajuta şi el să i le dau.

    Povestirea unei experienţe poate ajuta un copil să se elibereze de aspectele derutante şi neliniştitoare ale unui eveniment neplăcut. (Daniel Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

    Am ajuns astfel să discutăm despre oamenii ciudaţi, despre cei care ne fac să ne simţim inconfortabil. Studiile recente arată că majoritatea agresiunilor sexuale asupra minorilor sunt făcute de persoane cunoscute lor. De aceea, în limba engleză copiii sunt învăţaţi să se ferească de „tricky people” (oameni ciudaţi/înşelători), în loc de a li se mai vorbi despre „stranger danger” (persoane necunoscute periculoase). Un copil de patru ani poate considera că un străin care se apropie de el şi se prezintă îi e deja cunoscut.

    Alături de Lucian, i-am spus lui Tudor că orice persoană care îi cere să ascundă ceva de părinţi este ciudată. L-am învăţat de mic, repetându-i des, că poate să discute despre absolut orice şi oricând cu mine şi Lucian. I-am mai spus că orice persoană, fie adult, fie copil, care îi cere să păstreze un secret, e ciudată. Am evitat, desigur, la rândul nostru, să îi vorbim despre secrete, discutând, cel mult, despre surprize. La fel, am ales conştient să folosim denumirea corectă a tuturor părţilor anatomice. În felul acesta, orice deviere de la aceşti termeni ne va atrage imediat atenţia.

    A fi sociabil înseamnă a comunica cu cei din jur. Deşi fratele meu râdea uneori, spunând că sunt inabordabila care citeşte toată călătoria cu trenul, cred că e plăcut să intrăm în vorbă cu străini. De aceea, m-aş simţi inconfortabil să îl învăţăm pe Tudor să se ferească de persoanele necunoscute. Văzându-l cât de uşor intră în vorbă cu alţii, ar avea chiar de pierdut dintr-un astfel de comportament antisocial. În plus, dacă s-ar pierde, chiar am vrea să abordeze o persoană necunoscută, de preferat o mamă cu copii, pentru a-l ajuta.

    De aceea, explicaţia cu oamenii ciudaţi este mai potrivită pentru noi. Şi, deşi ieri cel mai plăcut moment a fost pentru Tudor întoarcerea acasă, sigur vom trece uşor peste incident. Dar acesta a fost doar începutul discuţiilor noastre despre siguranţă. Vom continua să povestim cu el, vom mai găsi şi alte cazuri în care să definim ce înseamnă ciudăţenia. Pentru moment, cred că a fost suficient. La sfârşitul cinei, concluzionând discuţia noastră, i-a spus foarte serios lui Lucian: „O să mă feresc de oamenii ciudaţi. Şi de tigri! Şi ei sunt periculoşi, că ne pot mânca.” Din păcate, va întâlni de-a lungul vieţii mai mulţi oameni ciudaţi decât tigri, dar e bine să fii pregătit.

    Într-un fel, părintele este scribul care consemnează experienţele copilului şi le reflectă astfel încât copilul  poate să dea un sens celor trăite. Tocmai prin aceste reflecţii venite din partea părintelui învaţă un copil pentru prima oară cum să înţeleagă lumea. Dialogurile reflexive favorizează apariţia tendinţei spre coerenţă prin faptul că ajută la înţelegerea proceselor interioare care stau la baza comportamentelor exterioare. (Daniel Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

    (Photo by Rick L on Unsplash)

  • Ai grijă!, O să cazi!, Să nu te tai!

    Ai grijă!, O să cazi!, Să nu te tai!

    În ultima vreme, de câte ori ne vede umblând cu vreun cuţit, Tereza ne avertizează: „Ai grijă! Să nu te tai!”. Este la fel de îngrijorată atunci când urcăm pe o scară sau umblăm cu vreun obiect mai greu în mână. „Să nu cazi! Să nu îl scapi! Ai grijă!” Am auzit-o atât de des spunând aceste propoziţii în ultimele săptămâni, încât am început să mă îngrijorez.

    Când Tudor era mai mic, am învăţat să înlocuim profeticul „o să …” cu mai blândul „s-ar putea să …”. Le-am citit atunci şi lui Lucian şi mamei explicaţiile şi am înţeles de ce e bine să reformulăm, atunci când simţim neapărat nevoia să îi atragem în vreun fel atenţia copilului. Desigur, ideal ar fi ca, atunci când e concentrat asupra vreunei acţiuni, să nu îi distragem deloc atenţia. Dar, pentru că nu reuşim întotdeauna să ne oprim impulsurile, am agreat că acel „s-ar putea să …” ar fi varianta mai bună.

    Reacţiile Terezei ne arată însă cât de ridicat e nivelul anxietăţii în jurul ei. Cuvintele sunt atât de puternice! Felul în care le vorbim copiilor, cuvintele pe care alegem să le folosim şi tonul cu care le rostim se imprimă adânc, modelându-le personalitatea. De curând, am stabilit cu Lucian că e important să intervenim în discuţiile adulţilor cu copiii, atunci când simţim că i-ar putea afecta. În ultimii ani, am învăţat direct despre puterea cuvintelor. De aproape doi ani, avem de luptat cu fricile induse lui Tudor de un repetat „Mi-e frică să nu mă muşte câinele!”. Chiar dacă la început i-a fost spus în joacă, mic fiind, pe când împingea un câine de lemn, acum este o temere cât se poate de serioasă, cu care avem multe bătăi de cap.

    „Ai grijă!” este una dintre frazele goale pe care le spunem copiilor noștri. Ea adaugă anxietate generală, fără a oferi vreun ajutor specific. Prea multe avertismente de „Fii atent!” şi „Ai grijă!” îi poate determina pe unii copii să evite riscurile și să nu mai încerce lucruri noi. În loc de „Fii atent!”, mai bine nu spuneţi nimic sau oferiţi informații, cum ar fi: „Ești aproape de margine” – „Uită-te în jos, la picioare” – „E cineva în spatele tău” sau puneţi o întrebare simplă: „Te simți în siguranță?”. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

    Vorbind despre greutăţile în atingerea măiestriei, dr. Laura Markham atrăgea atenţia că anxietatea părinţilor este cel mai mare obstacol. Crezând că le facem un bine, le transmitem copiilor indirect mesajul că nu avem încredere în ei şi nu îi simţim suficient de capabili. În scurt timp, vor ajunge să nu se mai creadă în stare, ştirbindu-le astfel şi încrederea în sine. În schimb, am putea să ne concentrăm asupra noastră şi să înţelegem de unde vin propriile temeri. Atunci când nu sunt în pericol imediat ei sau cei din jur, îi putem lăsa pe copii să descopere de ce sunt în stare.

    Dacă un copil vă depășește toleranța în privinţa siguranței, spuneţi-i: „Este sarcina mea să am grijă de tine” și opriţi-l. Stabiliţi dinainte dacă veți lăsa copilul să ia propriile decizii când vine vorba de siguranță. Întrebați-vă: „Situația este suficient de sigură? Sunt dispus să îl las să rişte o cădere uşoară sau un genunchi julit?” Uneori, răspunsul este un „Nu” cert (de exemplu, un zid de căţărare înalt de zece metri cu beton dedesubt). În general, țineți-vă în frâu nevoia de a proteja copilul. Întrebaţi-vă: „Ce-ar putea păţi?” Lăsaţi-l să-și asume câteva riscuri și julituri. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

    Copiii au nevoie şi de riscuri, când vine vorba de învăţare. Corpul lor se schimbă mereu şi e important să descopere singuri unde le sunt limitele. Dacă sărim de fiecare dată în ajutorul lor, înseamnă să îi facem dependenţi de noi. Independenţa presupune să îi ajutăm să se descurce singuri, fără a face nimic în plus pentru ei, decât ceea ce e strict necesar. Din păcate, este o lecţie pe care, ca adulţi, trebuie să ne-o reamintim mereu.

    Nu salvaţi copiii. Nu-i coborâţi din copac. E tipic pentru copii să se caţere dincolo de abilitatea lor de a se descurca, cerându-vă apoi ajutorul, dar nu încurajaţi acest obicei. […] Aceasta e o lecţie timpurie despre asumarea adecvată a riscurilor. Mergeţi să le staţi alături dacă s-au blocat. Liniştiţi-i şi îndrumaţi-i cu vocea blândă. […] Metoda aceasta promovează conştientizarea corporală şi îi ajută pe copii să înveţe propriile limite şi să devină parteneri ai propriei siguranţe. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

    A ne face griji este modul minţii noastre de a ne proteja. Dar în felul acesta, ne programăm în mod negativ subconştinentul, care crede ceea ce îi spunem. Gândurile pline de griji ne dau sentimente de teamă şi stres, care ne împiedică să fim părinţii liniştiţi de care copiii noştri au nevoie. Din păcate, le comunicăm trăirile noastre, astfel încât lor le e tot mai greu să exploreze în voie, simţindu-ne anxietatea.

    Dr. Laura Markham recomandă să ne înfrângem dorinţa de a reacţiona cu ajutorul câtorva paşi simpli. Conştientizând momentul când începem să ne facem griji este primul pas. Ne putem linişti apoi, rostind o frază de încurajare pe post de mantră. Imaginându-ne cum totul se termină cu bine ne ajută să ne reprogramăm subconştientul. Acţionând apoi pentru a ne asigura că imaginea mentală devine realitate încheie întreg procesul. Repetând paşii de fiecare dată când devenim anxioşi, ne putem transforma reacţiile şi ne putem bucura alături de cei mici de aventura copilăriei.

    Când îi spunem copilului „Ai grijă!”, nu transmitem mesajul că ne pasă, deşi asta este ceea ce simţim, ci mesajul că lumea este un loc nesigur şi că nu avem încredere în copilul nostru că se va descurca în ea. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Dacă simţim că trebuie totuşi să spunem ceva, cel mai bine ar fi să reformulăm. Mi-au plăcut sugestiile din lista aceasta, care îi ajută pe copii să conştientizeze riscurile. În plus, sunt moduri utile de a-i ajuta să îşi rezolve singuri problemele. „Foloseşte ambele mâini!”, „Te simţi în siguranţă pe piatra aceea?”, „Ai observat ce alunecoasă e iarba?” sau „Cum o să cobori din copac?” sunt câteva variante. Noi folosim deja, în discuţiile cu copiii, şi multe dintre variantele propuse aici.

    Acel „Las’ că trece!” cu care ne liniştea Tudor acum mai bine de un an i-l vom transmite şi Terezei. I-am învăţat deja că genunchii juliţi înseamnă copilărie fericită. Rămâne să ne convingem mai temeinic şi noi, adulţii, că riscurile cu măsură sunt importante pentru o dezvoltare sănătoasă.

    (Photo by Jeremiah Lawrence on Unsplash)

  • Când nu te rog, ci îţi spun

    Când nu te rog, ci îţi spun

    Ieri seară, când Lucian a mers până la poartă, Tudor s-a urcat pe o balustradă, să se uite după el. Mama, care era cu el pe terasă, s-a speriat când a văzut cât de tare s-a aplecat. A mers la el şi l-a rugat să se dea jos. Când nu a vrut, a încercat să îl ia de acolo, pe sus. Mama era speriată că ar fi putut să cadă de la doi metri înălţime; el era, probabil, obosit după o zi plină şi speriat de reacţia ei. Când ambii s-au liniştit, bunica i-a povestit cât de frică i-a fost şi de ce a recţionat aşa. Tudor i-a spus că a înţeles.

    După ce au adormit copiii, am discutat din nou cu mama despre ce s-a întâmplat. Am stabilit că sunt momente când „te rog” nu îşi are locul. Mai ales când vine vorba de propria lui siguranţă sau de a celor din jur, copilul trebuie oprit de îndată, cu fermitate şi calm. Ceea ce am observat la mine şi la adulţii din jur este cât de greu găsim calmul cu care să reacţionăm.

    Uneori, pentru că aşteptăm prea mult înainte de a pune limita. Alteori, pentru că încercăm mai întâi să negociem cu copilul, în loc să îi reamintim regula de urmat. Mai sunt şi situaţiile în care suntem atât de speriaţi, în care resimţim comportamentul ca o ameninţare, încât amigdala din creierul nostru se activează pe loc. Şi atunci, la fel ca în cazul unui pericol major, reacţionăm fie intrând în luptă, fie luând-o la sănătoasa, fie îngheţând locului.

    Când vreţi ca un lucru să fie făcut imediat, este bine să o spuneţi răspicat în loc să adresaţi rugăminţi. Dacă spuneţi tare, răspicat: „Pe canapele nu se sare!”, probabil săritul va înceta mult mai repede. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    Din ceea ce am citit, am învăţat că sunt momente când nu cerem acordul copilului. Dacă vrem ca el să facă ceva, îi spunem asta direct. Dacă ne încheiem cererea cu o întrebare, atunci trebuie să acceptăm orice răspuns ne-ar da copilul. „Acum e ora să mergi la culcare, bine?”, ne poate aduce ca răspuns din partea copilului un „Nu, vreau să mai stau, încă nu mi-e somn.” Ceea ce pentru noi înseamnă fie că îi acceptăm solicitarea, fie că intrăm într-o luptă de putere. În schimb, dacă îi spunem „Acum e ora de culcare, lăsăm cartea deoparte şi citim din nou mâine” ne poziţionăm cu totul altfel.

    În plus, dându-i copilului o alegere, ne ajută să ne îndreptăm uşor în direcţia dorită. „Vrei să mergi singur în pat sau să vin cu tine?”, „Mergi singur în pat sau vrei să te duc în braţe?”, „Vrei să stingi tu lumina sau să o sting eu?” sunt posibile variante de a încheia seara liniştiţi.

    Respectul faţă de copil înseamnă inclusiv să îl rugăm, să îi mulţumim sau să ne cerem scuze. Îi modelăm astfel şi comportamentul politicos. Dar e important să ţinem minte că sunt şi momente când nu rugăm, când cerem. Desigur, ele nu ar trebui să fie preponderente în interacţiunea noastră cu copiii. Pentru că, pe termen lung, mai ales, cooperarea aduce rezultate mult mai bune, de durată. Copilul care se simte conectat cu noi, vrea să ne facă pe plac.

    Cel mai important: Rămâi conectat şi nu îţi retrage niciodată iubirea, nici măcar pentru o clipă. Motivul cel mai profund pentru care copiii cooperează este că te iubesc şi vor să îţi facă pe plac. Înainte de toate, protejează-ţi relaţia cu copilul. Este singura modalitate prin care vei putea avea vreo influenţă asupra lui. Şi este cea mai profundă nevoie a copilului. Această apropiere este recompensa pentru toate sacrificiile pe care le fac părinţii. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    (Photo by Ryan Franco on Unsplash)

  • Triunghiul Pikler

    Triunghiul Pikler

    Înainte ca Tudor să împlinească un an şi jumătate, am vrut să îi cumpăr triunghiul Pikler. Îl văzusem menţionat adesea în articole şi mi s-a părut o activitate interesantă de făcut în casă. Termenul de livrare era de aproape cinci luni, însă, aşa că am renunţat. Dar gândul mi-a rămas la el, mai ales când am început să o văd pe Tereza căţărându-se pe orice masă şi scaun îi ieşeau în cale.

    Aşadar, după doi ani, le-am comandat copiilor triunghiul Pikler. Îl au deja de câteva luni bune şi îl folosesc aproape zilnic. Deşi i-am învăţat pe copii că ieşim afară pe orice vreme, tot nu putem petrece atâtea ore ca într-o zi senină. Triunghiul Pikler este, în acele zile, cu atât mai mult folosit.

    Săptămâna aceasta, instruită atent de Tudor, Tereza a învăţat să treacă de pe o parte pe alta a triunghiului. Este atât de încântată de noua mişcare învăţată, încât atunci când suntem în casă face asta aproape continuu. La început, stăteam lângă ea, fără să o ating, pregătită să o prind. După ce am văzut cât de atent se mişcă, am păstrat o distanţă ceva mai mare. Am observat adesea că cei mici, dacă nu se simt siguri pe ei, renunţă la a face mişcarea iniţială. Observ asta la Tereza chiar şi atunci când coboară scările. Dacă nu e sigură pe ea, le coboară în şezut sau ne cere să îi dăm mâna.

    Copiii au nevoie de multe ocazii pentru mişcare. Graţia despre care vorbea Maria Montessori o pot dobândi doar exersând. În ultimele decenii, teama pentru siguranţa copiilor i-a determinat pe părinţi să creeze locuri de joacă cât mai sigure posibil. Dar pentru o dezvoltare completă, copiii au nevoie şi de riscuri.

    Heather Shumaker este autoarea cărţii It’s OK to Go Up the Slide. Ea citează cercetări care demonstrează că urcatul invers pe tobogan este, de fapt, modul copiilor de a căuta riscuri şi provocări în parcurile atât de sigure ale zilelor noastre. Dar copiii devin mai siguri tocmai când îşi folosesc corpul pentru a dobândi experienţă. Riscul se experimentează, nu se învaţă de la altcineva.

    Corpul copilului se schimbă în mod constant, aşadar copiii sunt dornici să experimenteze noul model și să vadă ce poate face. Atunci când își folosesc trupurile și își testează propriile limite, copiii devin conştienţi de corpul lor și de acele limite. De asemenea, câștigă dexteritate, echilibru și putere. Acordându-le copiilor şansa de a-şi asuma riscuri îi facem parteneri ai propriei lor siguranțe. (Heather Shumaker, It’s OK to Go Up the Slide)

    Ieri dimineaţă, Tudor fixase rampa de la triunghiul Pikler pe cea mai înaltă treaptă a acestuia. Spre uimirea mea, Tereza a început să o urce. După ce a ajuns în vârf, s-a întors cu faţa, pentru a o coborî, ca pe tobogan. Spre finalul rampei, s-a ridicat chiar în picioare şi a coborât aşa. A repetat exerciţiul acesta, cu bucurie, de nenumărate ori. Aflată în plină perioadă a efortului maxim, triunghiul Pikler îi oferă ocazii bune pentru a consuma cât mai multă energie. În plus, pentru copiii mici, nevoia de mişcare şi de ordine sunt la fel de importante precum cea de aer sau de mâncare.

    Mişcarea corectă este o abilitate înnăscută nu numai a animalelor, ci și a oamenilor, inclusiv a orăşenilor. Dacă oferim suficient spațiu și posibilități pentru mișcare liberă, atunci copiii se vor mișca la fel de bine precum animalele: cu îndemânare, uşor, cu siguranţă şi naturaleţe. (Emmi Pikler, Peaceful Babies, Contented Mothers)

    Despre dr. Emmi Pikler, pediatra maghiară care a gândit acest triunghi, am auzit pentru prima dată la Janet Lansbury. Dr. Pikler milita pentru a-i lăsa pe copii să se mişte liber. Eleva ei, Magda Gerber, i-a preluat ideile şi a dezvoltat în SUA organizaţia RIE (Resources for Infants Educarers), a cărei activă promotoare este Janet Lansbury. Datorită ei, ne-am oprit din a-l mai ajuta pe Tudor să stea în fund, când era mic. Tot datorită articolelor sale, pe Tereza am lăsat-o să descopere singură toate mişcările, inclusiv întoarcerea de pe o parte pe alta, statul în fund, ridicatul şi mersul în picioare.

    Învăţând, în timpul dezvoltării motorii, să se întoarcă pe burtă, să se răsucească, să se târâie, să stea în fund şi să meargă, [copilul] nu învaţă doar aceste mișcări, ci și cum să înveţe. Învață să facă ceva de unul singur, să fie interesat să încerce, să experimenteze. Învață să învingă dificultățile. Ajunge să cunoască bucuria și satisfacția date de acest succes, ca rezultat al răbdării și perseverenţei sale. (Emmi Pikler, Peaceful Babies, Contented Mothers)

    Pentru Tudor, triunghiul Pikler devine şi cort de odihnă sau visare. Când se satură de căţărat, ia o pătură şi o aşază peste triunghi. Ajutat apoi de Tereza, duce şi nişte perne înăuntru, împreună cu vreo maşină sau vreun animal de pluş. Când vor, mă aşez şi eu alături de cortul lor, pentru spus poveşti sau citit dintr-o carte.

    Pentru individ nu este important să se poată mişca oriunde şi în orice sens, ci să dobândească un deplin control asupra organelor lui motrice. (Maria Montessori, Taina copilăriei)