Învăţ Montessori

Etichetă: Ritual

  • Scrabble şi alte jocuri de societate

    Scrabble şi alte jocuri de societate

    Dacă mă gândesc la cele mai fericite perioade ale copilăriei, îmi vin în minte după-amiezele de ping-pong din curte, cu prietenii, şi serile petrecute în bucătărie, cu uşa deschisă, jucând Scrabble cu mama. Iarna, cu deosebire în timpul vacanţelor, rummy era jocul preferat. Ne adunam mereu la bunici şi jucam cu ei aproape în fiecare după-masă. Înainte de a se naşte copiii, mergeam adesea acasă la bunica, împreună cu Lucian, să jucăm rummy şi să o ascultăm povestindu-ne amintiri din tinereţe. Deocamdată, jocul de societate pe care i l-am luat lui Tudor a fost Prima livadă, de la Haba. L-am ales pentru că este un joc de cooperare şi a fost un cadou potrivit pentru aniversarea de doi ani.

    Când am răsfoit cărţile de pe NetGalley şi am văzut una despre jocuri de societate, am ales-o fără ezitări. Iar apoi am citit-o cu deosebită plăcere! Surpriza cea mare a fost să aflu atât de multe despre psihologia umană, citind-o! Dincolo de beneficiul evident, al socializării, aceste jocuri ne ajută să ne dezvoltăm în multe alte privinţe. Iar autorii au scris despre asta cu talent, alegând atât jocuri clasice, cât şi foarte moderne, pentru a sublinia acest lucru! De aceea, cred că Your Move este o carte de citit nu doar de pasionaţii jocurilor de societate. Mi se pare potrivită pentru părinţi, întrucât vor înţelege mai bine de ce timpul petrecut la masa de joc, alături de copii, este important. În plus, vor şti şi ce fel de jocuri să aleagă, pentru a păstra armonia în familie. Unele jocuri clasice, precum Monopoly, nu sunt tocmai cele mai bune alegeri.

    Toate jocurile de societate le oferă jucătorilor o cale spre auto-îmbunătăţire, atâta timp cât sunt deschişi lecţiilor tablei de joc. (Joan Moriarity, Jonathan Kay, Your Move)

    Your Move

    Deşi sunt o jucătoare înrăită de Scrabble, faptul că nu este unul dintre jocurile apreciate de autori nu m-a deranjat. Părerea lor a fost atât de bine argumentată, încât nu am putut decât să le-o accept. Pentru mine, Scrabble nu înseamnă competiţie, ci unul dintre cele mai plăcute moduri de a-mi petrece timpul. În plus, datorită lui mi-am îmbogăţit vocabularul şi am avut numeroase ocazii de a deschide dicţionarul. Jucat în familie sau alături de prieteni, a fost mereu prilej de relaxare, deşi, probabil, fratele meu nu ar fi întocmai de acord cu mine. Ceea ce, de fapt, nu ar face decât să confirme spusele autorilor. Şi tocmai de aceea, în ciuda pasiunii mele pentru Scrabble, imaginea fratelui meu m-a făcut să le dau dreptate autorilor. Şi, bineînţeles, să le acord punctajul maxim pentru această carte atât de bine scrisă.

    „Jocurile de societate sunt o mie de hobby-uri”, într-adevăr, pentru că ele acoperă arii atât de variate, cu o multitudine de teme şi tipuri de joc! Terminând cartea, sunt sigură că o să comand cel puţin unul dintre jocurile discutate în carte. Rămâne acum să aleg dacă vom începe cu Pandemic sau Greenland. Şi abia aştept să mai crească copiii, să ne bucurăm de nenumărate partide de joc împreună! Vor fi o alternativă sănătoasă la ecrane!

    (Photo by Priscilla Du Preez on Unsplash)

  • O aniversare Montessori

    O aniversare Montessori

    Acum 149 de ani s-a născut Maria Montessori. 31 august este o zi de sărbătoare, aşadar. De curând a fost şi ziua lui Tudor, deci e un prilej bun de a vorbi despre cum se desfăşoară o aniversare Montessori. De fiecare dată când este ziua noastră de naştere, se încheie şi începe o nouă mişcare de revoluţie a Pământului. Păstrând spiritul Montessori, şi acest moment a fost gândit sub forma unei reprezentări concrete. O aniversare Montessori mai este numită şi Celebrarea Vieţii.

    M-am pregătit pentru această aniversare cu câteva săptămâni înainte. Am comandat un album foto, cu pozele familiei noastre, de când s-a născut Tudor. Am petrecut multe seri „răsfoind” albumele electronice, suspinând, râzând şi alegând cele mai dragi poze. Apoi am petrecut alte câteva, făcând o a doua selecţie. Dacă foloseam toate pozele alese iniţial, ar fi ieşit un album cât un dicţionar. L-am implicat şi pe Lucian, „răsfoindu-i” şi lui telefonul şi ordonând împreună pozele pe paginile albumului electronic. În cele din urmă, am hotărât că e suficient de bună varianta aleasă de noi, am făcut comanda şi am aşteptat.

    Din păcate, în săptămâna respectivă, copiii au fost răciţi, aşa că nu a mai putut participa şi familia extinsă. A fost, aşadar, o aniversare Montessori în familie, de care ne-am bucurat la fel de mult. Albumul foto, cadoul nostru pentru Tudor, li-l dădusem copiilor cu câteva zile înainte, pentru a avea timp să-l răsfoiască. Altfel, cunoscându-le pasiunea pentru cărţi, ar fi fost complet captivaţi de el şi nu ar fi fost la fel de atenţi la restul ceremoniei.

    În majoritatea grădiniţelor Montessori, aniversarea copiilor are loc printr-o ilustrare concretă a trecerii anilor. După ce am citit despre ea în cartea lui Tim Seldin, abia am aşteptat ocazia de a-i sărbători astfel şi pe copii. Pe un covoraş de activităţi, se aşază o lumânare sau un alt mod de reprezentare a Soarelui. În jurul ei, ca nişte raze solare sau sub forma unei elipse, sunt puse cartonaşe cu lunile anului. În alte cazuri, am văzut reprezentată elipsa traiectoriei Pământului cu o sfoară, copiii fiind deja obişnuiţi cu mersul pe linie.

    Un glob mic este folosit pentru a fi ţinut în mâini de sărbătorit, care se va învârti în jurul Soarelui de un număr de ori egal cu vârsta lui. Ceilalţi participanţi stau în cerc, în jurul covoraşului. În timpul călătoriei, părinţii sau educatoarea spun povestea vieţii sărbătoritului, cu ajutorul pozelor. Am citit că unii îi oferă copilului câte o floare pentru fiecare revoluţie completată de copil. El va aşeza apoi florile într-o vază, având astfel încă o reprezentare concretă a anilor împliniţi.

    În lipsa unui glob mic, pe care l-ar fi adus vărul copiilor, dacă participa la aniversare, am folosit globul pământesc iluminat. Fiind foarte mare, Tudor l-a dus doar o tură, apoi l-a pus alături de cartonaşele cu lunile şi a continuat fără el. Încă din primul an, am început să îi spun, în seara dinaintea aniversării, povestea naşterii lui. Din al doilea an, deja, a ascultat fascinat, iar mai târziu a început să pună întrebări. De ce am plecat în toiul nopţii, unde stătea tata când eram în sala de operaţie, ce făcea bunica, cum a sărit piatra care a spart geamul de la maşina unchiului, pe când venea să-l vadă.

    Oricând îi repetăm povestea, îi joacă luminiţele în ochi şi i se aşterne o fascinaţie aparte pe chip. La fel s-a întâmplat şi când a făcut înconjurul „Soarelui” şi noi răsfoiam albumul foto, detaliind anumite momente. Tudor a făcut apoi ture suplimentare pe lângă fiecare cartonaş, cerându-ne să-i spunem cine e născut în luna respectivă. În plus, am folosit culori diferite la fiecare trei luni, iar el a trecut pe lângă ele, numind anotimpurile anului. La sfârşit, am cântat toţi patru La mulţi ani!, cu mult antren şi, la îndemnul Terezei, am aplaudat vertiginos. Acum abia aşteptăm aniversarea ei, când va împlini doi ani, pentru a repeta ceremonialul!

    Unele familii preferă să alcătuiască o capsulă a timpului, plină cu obiecte care să-i ajute pe copii să privească înapoi în timp şi să-şi aducă aminte de anul care a trecut. Această capsulă poate include fotografii, un DVD cu o filmare, o scrisoare de la mami şi tati şi, eventual, unele obiecte confecţionate sau adunate de copil, pe care acesta ar vrea să le adauge. Cutia ar trebui ţinută undeva unde să se poată uita prin ea oricând doreşte. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

  • Cântece pentru copii – lista cu preferatele noastre

    Cântece pentru copii – lista cu preferatele noastre

    Zilele trecute, pe când călătoream într-un oraş necunoscut, vocea din GPS ne-a spus să virăm la dreapta pe strada Bucovinei. Tudor a spus imediat: „unde cântă cucul!”. Se întâmplă foarte des ca ceea ce discutăm noi să fie asociat cu versuri din cântece. Ne surprinde uneori cum merge direct la versul potrivit, când noi avem nevoie să repetăm cântecul, să ajungem la partea respectivă. Tudor cântă zilnic, iar în ultima vreme a început să îl imite şi Tereza. În perioada aceasta, am observat că învaţă cel puţin un cântec pe săptămână. Uneori, plimbându-ne pe stradă, copiii îmi cer să le cânt ceva anume, aşa că mă conformez, spre surprinderea unor trecători.

    Mama fiind profesoară de pian şi muzică, avem suficiente resurse din care să ne inspirăm, pentru a găsi cântecele potrivite. Respectând recomandările Montessori, le-am ales mai ales pe cele cu versuri care reflectă realitatea. Unde nu a fost posibil, am glumit cu ei, spunându-le: „Auzi, pupăză care vorbeşte! Cine a mai auzit aşa ceva?”. În plus, le-am adaptat uneori, pentru a se potrivi stilului nostru parental, eliminând bătaia sau denigrarea altor etnii, de exemplu. Zilele acestea, preferatele lui Tudor sunt cântecele despre numărat, semn că vârsta de patru ani şi pasiunea pentru matematică sunt aproape. Şi, de curând, au început zilnic să danseze împreună, cântându-şi „Sur le pont d’Avignon„. Pentru noi, asta înseamnă să căutăm în perioada aceasta mai multe cântece cu mişcări.

    Una dintre cărţile mele preferate pentru inspiraţie este „Carte de cântece pentru copii„, de G. Breazul şi N. Saxu. Cântecele şi ilustraţiile din această carte au fost publicate pentru  prima dată în 1937. Probabil îmi este atât de dragă pentru că mi-o amintesc din propria copilărie, dar şi pentru felul aparte în care sunt transcrise versurile. Am mai folosit şi manualele sau culegerile de muzică pentru profilul pedagogic, din care am învăţat şi eu la liceu. La rândul lui, Lucian şi-a amintit cântecele învăţate în grădiniţa şi şcoala pe care le-a făcut în limba germană. Pentru engleză sau franceză, le-am preferat pe cele învăţate când ne-au fost predate limbile respective.

    Carte de cântece pentru copii
    Carte de cântece pentru copii

    Perioada senzitivă pentru muzică este între doi şi şase ani. Inclusiv când vine vorba despre cântece, evităm să folosim telefonul sau calculatorul. Mi se pare că imaginile le distrag copiilor atenţia de la cântecul propriu-zis şi îi suprastimulează, în loc să-i liniştească. Chiar dacă uneori nu ne amintim versurile sau melodia exact, improvizăm. E mai important contactul vizual direct, căldura vocii noastre şi apropierea dată de cântece, decât exactitatea interpretării. Am observat chiar că, atunci când le-am pus să asculte varianta înregistrată, nu ne-au cerut prea des să le repetăm, ci au preferat să le cântăm noi, personal.

    La cursul lui Aubrey despre educaţia acasă, am aflat că mulţi educatori Montessori folosesc cântecele pentru perioadele de tranziţie. Majoritatea copiilor sunt reticenţi la schimbarea mediului sau a activităţilor şi fac uneori crize de furie. Cântecele îi ajută mult în stabilirea rutinei, când e vorba de plecat de acasă, de urcat în maşină sau de mers la masă. Adesea, versurile sunt improvizate de părinţi sau educatori, folosind melodii cunoscute. Cu cât sunt mai amuzante, cu cât părinţii se prostesc mai mult cântându-le, cu atât copiii râd mai tare şi trec mai uşor peste tranziţii. Un astfel de exemplu am găsit la Maren Schmidt, o profesionistă Montessori cu multă experienţă. În pedagogia Waldorf, se foloseşte un cântec special pentru astfel de momente, al cărui titlu ar putea fi tradus Haide, urmează-mă!

    Beneficiile cântatului împreună cu copiii sunt multiple. Dezvoltarea simţului artistic, îmbogăţirea limbajului, crearea unei conexiuni aparte între copil şi adult, dezvoltarea ritmului şi a auzului, liniştirea copilului, dezvoltarea imaginaţiei ar fi doar câteva dintre avantaje. Chiar dacă părintele cântă fals, copilul tot are de câştigat. Împart amândoi un moment de prezenţă conştientă, de comuniune aparte, pe care muzica reuşeşte atât de uşor să o creeze.

    S-a demonstrat o legătură directă între muzică şi dezvoltarea acelor zone din creier asociate cu matematica şi recunoaşterea tiparelor. Cu alte cuvinte, muzica nu doar îi face pe copii mai sensibili din punct de vedere artistic, dar are şi o contribuţie reală la dezvoltarea creierului. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    Cântece cu animale

    • Vai, săracul pui de cuc, unul din primele cântece interpretate de Tudor, cu mult patos
    • Cucule, pasăre sură, cuc, sau Cuculeană, lugojană, cum îmi cere Tereza să-i cânt
    • Cântă cucul, bată-l vina!, cântecul pe care Lucian îl cântă uneori şi de zece ori pe zi, la cererea copiilor, desigur
    • Zum, zum, zum, pe care îl fredonează Tereza de câte ori vede albine prin cărţi
    • În pădurea cu alune, după care s-au inspirat Tudor şi bunica, făcând o poveste cu animalele de pluş de prin casă; cântecul e bun şi pentru a număra până la cinci, să ştim câţi prieteni mici stau în aceeaşi căsuţă
    • Vulpe, tu mi-ai furat gâsca, cântec ilustrat în Frühlings-Wimmelbuch, una din cărţile noastre preferate
    • Melc, melc, codobelc, preferatul Terezei acum, mai ales când se plimbă prin curte şi găseşte melci
    • Răţuştele mele sau Alle meine Entchen, în funcţie de cine le cântă în acel moment
    • Baa Baa Black Sheep, a cărui primă strofă Tudor o repetă câteodată de prea multe ori
    • Iepuraş, coconaş, unul dintre cântecele preferate şi de mine, în copilărie
    • Old MacDonald Had a Farm, pe care li-l cânt mai ales pe maşină, când sunt obosiţi şi avem nevoie de puţină înviorare

    Cântece despre copii

    • Hänschen klein, cântecul cu care îi liniştea Lucian, plimbându-i, în braţe, prin casă; Tudor l-a cântat într-un timp atât de des, încât am cumpărat şi cartea cu acelaşi nume, din care citeşte cu plăcere, alături de tatăl lui
    • Drag mi-e jocul românesc, un alt cântec bun pentru mişcare
    • O vioară mică, al cărui refren, dili-dili-dum-dum-dum-dum-dum, o fascinează pe Tereza

    Cântece despre natură

    • Bate vântul frunzele, pe care trebuie să îl cântăm neapărat cu mişcări
    • Vine primăvara, un cântec uşor, de la care cântăm doar prima strofă
    • Aaa, acum e toamnă, da, cântat mai ales când se taie viţa din curte sau se culeg strugurii
    • Câte unul pe cărare, un cântec bun pentru învăţarea despre note înalte şi joase
    • Românaşul, pe care li-l cântă mai ales bunica, fiind mai complex, iar ei o ascultă uneori cu gura căscată
    • Înfloresc grădinile, al cărui vers preferat e la final şi pe care a trebuit să îl explicăm îndelung – de ce e nevoie de zece vieţi?
    • Săniuţa fuge, cântecul potrivit pentru Tudor, îndrăgostit de zăpadă

    Cântece religioase

    • Bateţi din palme, are pentru mine o însemnătate aparte, fiind prima lecţie predată la liceu; l-am învăţat atunci cu copiii de la grupa mică, acum Tudor şi Tereza îmi cer să li-l cânt mai ales seara, la culcare
    • Aleluia, un alt cântec pe care îl preferă seara, la culcare
    • Nu mai sunt cuvinte, un cântec care îmi aminteşte de copilărie şi de pelerinajele la care luam parte
    • Astăzi s-a născut Cristos, colindul preferat de Tudor, pe care îl cântă de-a lungul anului

    Cântece diverse

    • Nani, nani, un cântec clasic de adormit copiii
    • Cioca boca, cântecul pe care şi-l cântă Tereza, în timp ce bate cuiele cu ciocanul
    • Călătorul ostenit, e cântecul pe care adormea Tudor, pe la un an, când îl plimbam prin curte, în marsupiu
    • Numărătoarea sau Hai să zicem una, e cântecul pe care Tudor îl fredonează şi pe care mă pune să i-l cânt des în ultima vreme
    • 1, 2, 3, 4, 5, Once I Caught a Fish Alive sau, cum îi spune Tereza când îmi cere să i-l cânt: three-four
    • Sur le pont d’Avignon, preferatul acestor zile, îl cântă dansând în cerc
    • Sorcova, un alt cântec de sezon pe care Tudor îl cântă de-a lungul anului
    • Barca pe valuri, cântecul preferat mai ales la baie sau când stau aşezaţi în coşul cu rufe şi vâslesc râzând
    • La mulţi ani!, care pentru noi nu e doar pentru aniversări sau, mai bine zis, cântecul cu care ne sărbătorim în fiecare zi
    Cântece pentru copii
    Cântece pentru copii
  • Învăţarea la oliţă – episodul final

    Învăţarea la oliţă – episodul final

    Ambii copii au început învăţarea la oliţă, urmând recomandările Montessori, în jurul vârstei de un an. Cu aproape două luni în urmă, Tereza a refuzat să mai poarte scutece în timpul zilei. Când încercam să îi dau scutecul, protesta vehement şi îmi spunea: „Aşa! Aşa!”. Am lăsat-o atunci dezbrăcată, atât în casă, cât şi prin curte.  După câteva săptămâni, când a avut trei nopţi consecutive în care s-a trezit uscată, am renunţat de tot la scutece. De atunci, a trecut aproape o lună şi doar două au fost nopţile în care am schimbat aşternutul.

    În jurul vârstei de optsprezece luni, copiii intră într-o perioadă senzitivă în care îşi pot controla mai uşor sistemul nervos, care e acum mai dezvoltat şi mai integrat. La vârsta aceasta, majoritatea copiilor au atât abilitatea fizică, cât şi interesul de a-şi controla vezica urinară şi intestinul gros. (Susan Tracy, Toileting the Montessori Way)

    Tudor a fost fără scutece cu puţin înainte de a împlini douăzeci şi trei de luni. Tereza mai repede decât el cu două luni. Ceea ce învăţ în fiecare zi de când s-a născut ea este că fiecare copil e diferit. Fiecare are ritmul propriu de dezvoltare şi de învăţare. Datorită Montessori, am învăţat care sunt principalele perioade senzitive din viaţa copiilor. Astfel, nu ne-a rămas decât să pregătim mediul în aşa fel încât să îi ajutăm cât mai mult. Şi, desigur, să creăm rutine şi ritualuri, pentru a şti la ce şi când să se aştepte.

    După experienţa cu ambii copii, am găsit câteva elemente interesante în ceea ce priveşte învăţarea la oliţă. Ca în alte aspecte ale vieţii copilului, cu cât le acordăm mai multă independenţă, cu atât învaţă mai cu interes şi mai repede.

    Tereza a progresat de la a sta pe oliţă, la a o urca noi pe vasul de toaletă, pentru a trage apa. Apoi a deschis singură robinetul şi a luat săpunul. Când a început să verse singură oliţa la toaletă, eu am învăţat că pot şterge uşor câteva picături de pe gresie. Şi, cu cât a exersat mai mult, cu atât mai repede nu am mai avut nimic de şters. Când ea a vrut să urce singură să tragă apa, eu am învăţat să mai fac un pas în spate. Dacă ţinem mereu uşa de la baie închisă, nelăsând copilul să intre, spaţiul acela devine pentru el teritoriu interzis. Aşa că am lăsat liber accesul la baie, fiind noi mai atenţi de câte ori intra acolo.

    Cu primul pas făcut copilul atinge un nivel de experienţă superior. Observându-l în acest timp, vedem că el tinde mereu să-şi lărgească independenţa. El vrea să acţioneze pe cont propriu, să care obiecte, să se îmbrace şi să se dezbrace singur, iar acest lucru nu se datorează vreunei sugestii din partea noastră. Impulsurile lui sunt aşa de energice, încât reacţia noastră obişnuită este de a le stopa. Dar făcând asta, noi nu oprim, în realitate, copilul, ci natura însăşi, deoarece voinţa copilului este în acord cu cea a naturii căreia îi respectă legile, una câte una. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Joaca cu apă este metoda preferată a copiilor de relaxare. În plus, îi ajută foarte mult la dezvoltarea concentrării. Deşi ne-a crescut puţin consumul de apă în lunile de învăţare, am ales să îi lăsăm, pe fiecare la timpul lui, să exerseze în voie. Pentru Tereza, de exemplu, asta înseamnă că uneori deschide robinetul, umple oliţa, închide robinetul, goleşte apa în bideu, deschide din  nou robinetul, uneori şi de zece ori. Noi am considerat că este tot parte a procesului de învăţare la oliţă. La fel ca în alte privinţe, cu cât exersează mai des şi mai mult, cu atât deprinderea e mai accelerată.

    Fiind şi perioadă de interes pentru transferul lichidelor, am încercat să îi oferim cât mai multe astfel de ocazii. Pe lângă turnatul apei din carafă în pahar şi înapoi, are în vană, la baia de seară, diverse recipiente. Iar afară are la dispoziţie stropitori, găleţi şi sticluţe pe care le foloseşte asiduu.

    Încă înainte de a rămâne fără scutec, i-am arătat Terezei unde sunt prosoapele cu care să şteargă eventualele pete din casă. A avut nevoie să le folosească doar în primele două-trei zile, pentru că apoi a mers direct la baie. Ne-a ajutat foarte mult şi faptul că, de prin luna aprilie începând, a stat mai mult dezbrăcată pe-afară. Imediat după naştere, înainte chiar şi de a mânca, bebeluşilor li se pune scutec. Aşa că e binevenită o perioadă de tranziţie, în care să nu simtă presiunea vreunui elastic în jurul taliei, când schimbă scutecele cu chiloţii. Cred că acesta e unul din motivele pentru care învăţarea la oliţă e mai rapidă şi uşoară în perioada verii.

    Tudor a renunţat la scutece cu câteva luni înainte de a se naşte Tereza. După ce am venit cu ea acasă, în primele săptămâni, am schimbat uneori şi de două ori pe noapte aşternutul. Din fericire, cumpărasem din timp protecţii pentru pat, care ne-au uşurat mult munca. Regresiile sunt normale şi pentru învăţarea la oliţă, mai ales în perioadele stresante, cu schimbări mari. Dar cu cât suntem mai blânzi în abordare, cu atât ele trec mai uşor şi mai repede.

    Pentru că, în ultima vreme, Tudor a vrut să folosească toaleta adulţilor, am cumpărat un reductor şi un taburet înalt, pe care să-i stea picioarele bine sprijinite. Bineînţeles, i-am explicat de ce e bine ca genunchii să îi fie mai sus decât bazinul şi tălpile aşezate pe scaun. Tereza a încercat şi ea să se urce de câteva ori, dar probabil a fost prea complicat, aşa că a revenit la oliţă.

    Timp de vreo două zile, am observat că Tereza a folosit oliţa doar pentru pipi. De la Jamie Glowacki reţinusem că în situaţia aceasta putem să ajustăm alimentaţia copiilor. Ea recomandă să le oferim mai multe grăsimi, mai ales avocado sau lapte de cocos. Pentru că nu le aveam la îndemână, noi am pus smântâna mai aproape şi i-am oferit mai multe fructe. Din fericire, rezultatele au fost rapide, aşa că nu a fost nevoie şi de alte măsuri.

    Conform Montessori, perioada senzitivă pentru începerea învăţării la oliţă este între douăsprezece şi optsprezece luni, iar pentru renunţarea la scutece, între optsprezece şi treizeci şi şase de luni. Jamie Glowacki lucrează cu părinţii şi copiii, pentru a trece cu bine peste acest pas. La rândul ei, ea a observat, din mii de cazuri, că fereastra de oportunitate pentru învăţarea la oliţă este între 20 şi 30 de luni. Explicaţia ar fi că e o perioadă cu puţine achiziţii mentale, în care opoziţia copilului încă nu şi-a făcut apariţia.

    La fel ca în alte arii de dezvoltare, depăşirea perioadei senzitive nu înseamnă imposibilitatea învăţării acelei deprinderi. Diferenţa este doar că, în afara perioadei senzitive, învăţarea se face cu efort şi poate dura ceva mai mult timp.

    De îndată ce s-a ajuns la independenţă, adultul care continuă să ajute devine un obstacol. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Citiți aici articolul despre începerea învățării la oliță.

    Citiți aici despre scutecele textile și avantajele folosirii lor, așa cum le-am găsit noi.

  • Maria Montessori – o viaţă pentru copii

    Maria Montessori – o viaţă pentru copii

    În ultimele luni, una dintre cărţile preferate ale lui Tudor este Maria Montessori, din seria Little People, Big Dreams. De câte ori citim cartea, se uită şi la paginile de la sfârşit, unde sunt prezentate alte cărţi ale seriei. Despre unele personalităţi, inclusiv despre Maria Montessori, am citit deja în cărţile Fete rebele. Altele, însă, nu apar în cărţi pe care le avem noi, aşa că doar discutăm despre ele.

    De curând, coperta despre Anne Frank i-a stârnit curiozitatea. I-am spus că îi voi prezenta povestea vieţii ei în curând. După ce a adormit, am început să mă documentez. Am schiţat o istorisire despre tânăra cu celebrul jurnal, care a studiat la o grădiniţă Montessori, până când naziştii i-au interzis asta. Totuşi, până la povestea despre Anne, mi se pare interesant să mai zăbovim asupra vieţii Mariei Montessori, aşa cum i-o spun uneori lui Tudor, la ceas de seară.

    „A fost odată, în Italia, o fată pe nume Maria. Îi plăcea foarte mult să înveţe, să citească şi să se joace. Părinţii ei credeau că va fi profesoară, când se va face mare. Dar Maria era pasionată de ştiinţă şi îşi dorea mult să studieze fizica, matematica sau chimia. Dar, pe vremea aceea, fetele nu erau acceptate să studieze astfel de materii. Insistentă, Maria a reuşit să îşi convingă părinţii să o înscrie la o şcoală tehnică. Şi astfel, a ajuns să fie singura fată dintr-o clasă de băieţi.

    Când a terminat liceul, Maria a dorit să se facă doctor. Dar fetele nu erau acceptate pentru a studia medicina. Îţi dai seama? Să ţi se refuze să studiezi ceva doar pentru că eşti fată? Hm, ce greu trebuie să-i fi fost! Tatăl ei, mai ales, se împotrivea categoric acestei idei, spunându-i că nu e o meserie pentru femei. Maria, însă, nu s-a dat bătută. A luat legătura cu cei care o puteau accepta în şcoală şi i-a convins să o primească. Şi, deşi uneori i-a fost foarte greu, Maria a devenit medic! Maria Montessori a fost prima femeie medic din ţara ei, Italia!

    Când a început să profeseze, a lucrat mult cu copiii. Pe vremea aceea, copiii orfani erau crescuţi în spitale, alături de alţi oameni cu boli mintale. Maria a fost impresionată de faptul că nu aveau deloc jucării cu care să se joace. Când i-a văzut cum culegeau firimiturile de pâine de la micul dejun, pentru a se juca cu ele, a hotărât să se ocupe de ei, aducându-le materiale cu care să poată lucra. Dar, mai presus de toate, le-a oferit dragoste şi respect! Maria i-a învăţat, astfel, să descopere lumea din jurul lor şi să aibă încredere în ei. Şi a lucrat atât de bine cu copiii aceştia, încât au obţinut rezultate mai bune decât cei din şcolile clasice, uimind pe toată lumea!

    Văzând progresele copiilor, dorinţa Mariei a fost de a lucra astfel cu cât mai mulţi copii. De aceea, a deschis prima ei grădiniţă, pe care a numit-o Casa copiilor. În aceeaşi grupă, erau copii de la trei la şase ani, care se învăţau şi se ajutau unii pe alţii. Iar Maria a descoperit cu surprindere că ei abia aşteptau să aibă grijă de mediul în care lucrau. A creat mobile speciale pentru înălţimea copiilor şi le-a lăsat la îndemână toate materialele, încurajându-i să fie independenţi şi grijulii cu fiecare obiect.

    Părinţii lor erau atât de surprinşi! Copiii aduceau frumosul, curăţenia şi ordinea de la grădiniţă şi acasă! Mulţi au venit în vizită la Casa copiilor, să-i vadă lucrând. Printre musafiri au fost chiar regele şi regina Italiei sau ambasadori de pe alte continente! Cu toţii erau uimiţi de spontaneitatea copiilor şi de dorinţa lor înnăscută de a învăţa!

    Maria a scris multe cărţi şi articole despre felul în care lucra cu copiii. Curând, în ţări de pe toate continentele s-au deschis Case ale copiilor. Ea a început să călătorească mult, pregătind profesori în toată lumea. În perioada războiului, şcolile Montessori din Italia şi Germania au fost închise, pentru că îi învăţau pe copii să gândească prea liber. Din cauza conflictelor din Europa, Maria a fost nevoită să se mute de mai multe ori, în diferite ţări. Dar ea nu a renunţat niciodată la a-i învăţa pe adulţi şi copii despre o lume mai bună!”

    Micuţa Maria i-a învăţat pe copii să fie liberi, curioşi şi responsabili. Întrucât copiii de azi sunt făuritorii zilei de mâine. (Maria Isabel Sanchez Vegara, Maria Montessori)

  • Vocea interioară a copilului

    Vocea interioară a copilului

    Săptămâna trecută am participat online la conferinţa dr. Lawrence Cohen în România. Am avut multe momente de „Aha!”, dar cel mai puternic a fost legat de vocea interioară a fiecăruia dintre noi. Discutând despre pedepse, dr. Cohen a explicat de ce să nu le folosim niciodată. În rândul pedepselor nu a fost inclusă doar bătaia, ci şi strigatul, ruşinarea sau umilirea copiilor. A fost inclus şi celebrul „time-out”, adică punerea la colţ sau trimiterea copilului în camera lui. Cu alte cuvinte, toate momentele acelea în care simţim nevoia „să ne retragem iubirea”, după cum le numeşte Alfie Kohn, specialistul în parenting necondiţionat. Iar cercetările recente demonstrează că toate au aceleaşi efecte negative precum bătaia.

    Unul dintre cele mai mari efecte pe care pedeapsa le are asupra noastră este că devine vocea interioară pe care o purtăm cu noi. Ce voce a voastră vreţi să poarte copiii cu ei în viaţă? Când dau de greu, vreţi să aibă o voce interioară care le spune: „E greu, dar te descurci! Sunt cu tine, sunt alături de tine, îmi pasă de tine!”? Sau când au un eşec, vreţi să gândească: „Asta a fost tare greu, nu a mers cum trebuie, dar am încredere în tine şi te iubesc!”? Sau vreţi să aibă o voce interioară care să spună: „Sunt un prost! Sunt un idiot! Ce e în neregulă cu mine?!”? Sau o voce interioară care să spună: „Ce proastă-i persoana aia! Ce ticălos e omul ăla! Renunţ!”? (Dr. Lawrence Cohen)

    Exemplul prezentat a fost cel al unei vorbitoare căreia, în timp ce se afla pe scenă, i s-a stricat proiectorul. Dr. Cohen era participant la acea conferinţă şi aştepta să se reia discursul, când vorbitoarea a început să spună: „Sunt foarte calmă, dar Stanley e tare îngrijorat.” Miraţi, cei din sală s-au uitat în jurul lor, pentru a-l identifica pe Stanley. Dar doamna de pe scenă le-a spus că e vorba de tatăl ei, a cărui voce încă o aude în minte, deşi el murise de câţiva ani. În momentele acelea, tatăl ei i-ar fi spus că toate se întâmplă din vina ei, că cei din sală o vor urî, că nu va mai fi chemată să ţină conferinţe, că publicul va pleca. Copleşită de îndoieli, ea încerca să îşi liniştească vocea interioară.

    De când s-au născut copiii, una dintre întrebările de care mă feresc este „Ce-ai făcut aici?!”. Am resimţit-o mereu ca fiind una acuzatoare, agresivă, cu cât tonul folosit este mai ridicat. O astfel de întrebare nu ar putea aduce decât agresivitate sau evitare, dorinţa de a ascunde adevărul şi de a scăpa de reproşuri sau pedepse. Din fericire, am găsit alternative pentru astfel de situaţii. Cel mai adesea descriu simplu ceea ce observ sau întreb, cu cât mai mult calm în voce, cum s-a întâmplat. Şi, de cele mai multe ori, încerc să implic copilul în rezolvarea problemei. „S-a spart farfuria! Haide să strângem cioburile! Cum s-a întâmplat?”. Am observat că Tudor îmi spune de fiecare dată despre păţaniile lui, chiar când ştie că a făcut ceva nepotrivit. Uneori îmi spune şi despre evenimente la care eu nu am fost prezentă, când el s-a comportat contrar aşteptărilor.

    Bineînţeles, discutăm despre cele întâmplate, despre cum s-a simţit în clipele acelea şi de ce a făcut aşa. Îl întreb despre cum s-au simţit cei din jur şi cum putea să facă altfel. Îmi amintesc de fiecare dată că orice comportament negativ e un strigăt de ajutor. Observ mereu că fie a fost prea obosit sau flămând, fie a fost prea trist, stresat sau îngrijorat de ceva anume. Dr. Laura Markham propune să schimbăm termenul disciplină, pe care majoritatea îl asociem cu lecţiile aspre şi să folosim în schimb îndrumare iubitoare. Din aceleaşi motive, dr. Shefali Tsabary propune să înlocuim cuvântul disciplină cu cel de modelare comportamentală.

    Modelarea comportamentală recunoaşte că motivul pentru care copiii noştri au un comportament problematic nu e că sunt răi sau au nevoie să fie ameninţaţi cu pedeapsa, ci că sunt oameni buni, care se confruntă cu emoţii dificile pe care încă nu au învăţat să şi le exprime într-o manieră reţinută. […] Autoreglarea emoţională este întotdeauna obiectivul modelării comportamentale. (Dr. Shefali Tsabary, Părintele conştient)

    Felul în care le vorbim reprezintă mai mult decât vocea interioară a copiilor; devine şi modul în care aleg să comunice cu alţii. Ni s-a întâmplat adesea să îl auzim pe Tudor repetând cuvinte pe care noi le rostiserăm cu săptămâni sau luni în urmă. Mintea absorbantă lucrează continuu! În ultima vreme, am observat tot mai des cât de mult a preluat din felul nostru de a ne adresa.

    Acum câteva zile, pe când lucrau în grădină, Tereza a început să îi pună pământ cu lopăţica pe scaunul tractorului. Când a observat, Tudor s-a dus la scaun, l-a şters cu palma şi apoi i-a spus: „Ăsta e scaunul pe care stau când conduc! Poţi să pui pământ în cuva excavatorului! Haide cu lopăţica aici, să-ţi arăt!”. Şi, spre uimirea mea, după ce s-a uitat la el câteva secunde, cu lopăţica plină de pământ în mână, Tereza l-a urmat. În altă zi, când a venit să-şi ducă afară sticla cu apă, l-am întrebat dacă vrea să îl iau puţin în braţe. Nu ne văzuserăm de vreo oră şi el se grăbea să meargă înapoi la joacă. A refuzat, dând din cap şi, ieşind din bucătărie, mi-a zis: „Când sunt eu pregătit!”.

    Seara, la culcare, stăm de vorbă despre ce s-a întâmplat peste zi. Mai ales în momentele acestea îi reamintesc despre calităţile demonstrate în ziua respectivă. Îl apreciez pentru perseverenţă, spunându-i când a dat dovadă de ea, pentru generozitate, hărnicie sau independenţă, în funcţie de ceea ce s-a întâmplat. Uneori, Tudor dă solemn din cap. Alteori, zâmbeşte mulţumit de sine şi adoarme cu zâmbetul pe buze. Închei discuţia de fiecare dată amintindu-i că e perfect aşa cum e. Chiar dacă o fac cu vocea şoptită, sunt sigură că mă aude până în interiorul fiinţei lui. Fiecare copil, la fel ca fiecare adult, de altfel, are nevoie să ştie şi să fie convins de asta. Să crească ascultându-şi vocea interioară, care îi spune că e perfect aşa cum e.

    (Photo by Panos Sakalakis on Unsplash)

  • Învăţarea la oliţă

    Învăţarea la oliţă

    Există trei aspecte pe care adultul nu le poate controla pentru copil, respectiv mâncatul, somnul şi folosirea toaletei. Acestea sunt cele trei obiceiuri în privinţa cărora copilul are controlul deplin. Adultul poate doar să îi pregătească mediul şi să creeze rutine şi ritualuri pentru fiecare dintre ele. În acest fel, copilul le va deprinde mai uşor, cu atât mai mult cu cât surprindem perioadele senzitive pentru fiecare dintre ele. Tocmai de aceea, „montessorienii” nu vorbesc despre „antrenament”, ci despre „învăţarea la oliţă”.

    Începutul

    Pe Tudor l-am aşezat prima dată pe oliţă cu puţin înainte de a împlini un an. Nu mergea singur până la ea, dar reuşea să stea în picioare, dacă se ţinea de bară sau de alte lucruri. A fost destul de interesat la început, aşa că am continuat. În aceeaşi perioadă am făcut şi trecerea la scutecele textile. Perioada senzitivă pentru începerea învățării la oliţă este între douăsprezece şi optsprezece luni, iar pentru renunţarea la scutece, între optsprezece şi treizeci şi şase de luni.

    Pe la 18 luni, copiii intră într-o fază sensibilă, în care pot cu mai multă uşurinţă să-şi controleze sistemul nervos, devenit acum mult mai evoluat. În această etapă, majoritatea copiilor au atât interesul, cât şi capacitatea fizică de a-şi controla vezica urinară şi intestinul gros. Dacă li se va da ocazia de a purta cât mai mult timp chiloţi, şi nu scutece, vor deveni mult mai conştienţi de funcţiile corpului lor. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar. Metoda Montessori)

    Avantajele scutecelor textile

    Tereza, văzându-l pe Tudor, a fost şi ea dornică să stea pe oliţă, cam de pe la unsprezece luni. Pe ea o schimbam deja în baie, încă de când s-a ridicat în picioare. La ea folosisem scutecele textile de când avea doar câteva luni. Între timp, citisem mai mult despre acest subiect şi ştiam cât e de important să simtă diferenţa dintre curat-murdar şi uscat-ud. Chiar dacă era uneori nevoie să o schimbăm de zece ori pe zi, am ales să facem asta, pentru a se obişnui cu senzaţia de curat şi uscat.

    La început, am aşezat-o pe oliţă doar după somnul de prânz, pentru a se obişnui încet. Dimineaţa aş fi fost eu prea somnoroasă, de aceea am ales miezul zilei. Era liniştită şi ea, ieşea veselă din cameră când se trezea şi venea să o iau în braţe. După câteva minute de îmbrăţişări, îi spuneam că urmează să o dezbrac, să mergem la baie, să se aşeze pe oliţă. În timp, am mers tot mai des la baie, de multe ori împreună, pentru că cei mici sunt foarte interesaţi în a-i imita pe cei din jur.

    Copiii învaţă să folosească toaleta când sunt pregătiţi, nu atunci când îşi găsesc părinţii timp să-i înveţe. […] Acest lucru variază de la un copil la altul. […] Dar, la fel ca în cazul altor aspecte legate de copii, dacă înţelegem cum evoluează lucrurile, putem pregăti mediul şi putem juca un rol încurajator în acest proces. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar. Metoda Montessori)

    Semne pentru renunţarea la scutece

    După ce a împlinit un an, Tereza a fost mai des uscată, udând tot mai puţine scutece. Am simţit diferenţa când, în loc să spălăm scutecele o dată la două zile, am ajuns să le spălăm doar de două ori pe săptămână. După câteva luni, sunt zile în care poartă acelaşi scutec, curat, de dimineaţa şi până seara.

    Peste câteva săptămâni, Tereza va împlini un an şi jumătate. De ceva timp ne anunţă când se pregăteşte să ude scutecul sau când tocmai s-a întâmplat asta. De vreo săptămână, începe să îşi dea singură ştrampii jos, semnalându-ne şi mai concret. Desigur, au fost şi perioade în care a regresat, cum era normal şi cum ne şi aşteptam, de altfel. Am învăţat încă de la Tudor să rămânem calmi şi să îi susţinem, orice s-ar întâmpla. Am învăţat-o şi pe ea unde sunt prosopelele cu care să şteargă eventualele accidente şi coşul în care să le pună apoi.

    Folosirea limbajului potrivit

    Aşteptăm acum căldura, pentru a o lăsa mai mult timp dezbrăcată, ajutând-o astfel să conştientizeze mai bine ce se întâmplă în corpul ei. De când era mică, de câte ori am observat, am verbalizat ceea ce făcea. Limbajul folosit este important, de aceea am ales să îi spunem concret, de la început, ce se întâmplă. „Acum faci caca. Apoi o să te schimbăm. Aprinzi tu lumina la baie sau vrei să o aprind eu?”.

    Am învăţat să nu întrebăm dacă vrea să meargă la toaletă, ci să oferim două opţiuni sau să spunem noi, direct. „Acum mergem la baie, să faci pipi, să te speli şi apoi să te îmbrăcăm.” Evităm astfel şi luptele de putere care ar putea apărea, mai ales în jurul vârstei de doi ani.

    Tudor a renunţat la scutece, peste zi, pe când avea douăzeci şi două de luni. Era vară şi profitam de vremea caldă, pentru a-l lăsa cât mai mult posibil dezbrăcat, mai ales pe afară. În casă, uneori, foloseam chiloţii pentru învăţarea la oliţă. După o lună, l-am întrebat într-o seară, înainte de culcare, dacă vrea să îi mai punem scutec sau doarme fără. A ales să renunţe complet la ele şi de atunci nu i-am pus deloc.

    Au fost nopţi în care am schimbat aşternutul, dar eram pregătiţi şi am folosit protecţie pentru pat. Mai ales după ce s-a născut Tereza, au fost câteva săptămâni în care schimbam aşternutul şi de două ori, dar au trecut repede şi l-am susţinut de fiecare dată. Aşa ne transmitea organismul lui cât îi e de greu să se adapteze la noua formulă de familie.

    Factori de succes pentru învăţarea la oliţă – mediul şi rutinele

    Copilul este în stare să îşi controleze bine corpul doar în jurul vârstei de doi ani. De aceea, aşteptările de a fi complet uscat mai devreme sunt, adesea, nerealiste. Presiunea care ar pune-o pe copil ar putea duce la diverse boli, dintre care unele ar fi greu de tratat. Forţarea sau mustrarea copilului pentru folosirea oliţei poate duce la lupte serioase de putere, care să persiste ani buni. Învăţarea la oliţă este în controlul deplin al copilului. Adultul îi poate, însă, pregăti mediul şi crea rutine şi ritualuri care să îl ajute.

    Activităţi pentru copii

    Noi am păstrat oliţa doar în baie. Am ales una pe care copiii să stea confortabil, cu picioarele bine aşezate pe podea. Genunchii trebuie să fie mai sus decât bazinul, aspect foarte important pentru eliminarea corectă. Am aşezat oliţa pe un covoraş, alături de coşul pentru scutece ude sau murdare şi am avut mereu la îndemână o carte sau activitate cu care să atragem copilul. Cele mai de succes au fost o cheie şi un lacăt, pe care să le potrivească, un şurub şi o piuliţă, pentru învârtit, o sticlă sau un borcan cu capac, pe care să le înfileteze. Am mai pus alături, uneori, nişte căni din plastic, de stivuit sau nişte roţi pentru baie, prinse de faianţă, pe care să le învârtă.

    Cărţi pentru copii despre învăţarea la oliţă

    Cartea cel mai des folosită la noi a fost Everybody Poos, scrisă de japonezul Taro Gomi. Propoziţia din finalul cărţii, pe care am folosit-o des, e „Toate creaturile mănâncă, deci toată lumea face caca.” Am discutat despre ce se întâmplă cu alimentele şi lichidele în corpul nostru şi de ce e important şi sănătos să eliminăm ceea ce nu ne e de folos. La început, când Tudor nu folosea întotdeauna oliţa, îi spuneam cât mai blând posibil: „Pipi facem la oliţă. Când eşti pregătit, faci şi tu doar acolo.” O altă carte recomandată des este Potty, de Leslie Patricelli. Noi nu am avut-o, dar mi-au plăcut mult paginile ei, din acest video.

    O oliţă pentru fiecare baie

    Acolo unde sunt mai multe băi, se recomandă să fie o oliţă în fiecare dintre ele. La noi, asta înseamnă că am pus una afară, în curte, unde stăm vara aproape toată ziua. Mai avem una şi la bunica-străbunica în baie, unde copiii merg zilnic.

    Pregătirea băii

    Noi am folosit bideul din baie drept chiuvetă pentru copii. Am pus în dreptul lui o oglindă, o savonieră cu săpunuri mai mici, periuţa pentru unghii şi un burete cu care Tudor îşi spală oliţa. Şi periuţa şi pasta de dinţi sunt puse la îndemână, lângă vană, de unde le poate lua singur. Alături de oglindă, am pus două cuiere cu ventuze şi pe ele, prosoapele pentru fiecare. Prosoape curate, de schimb, sunt şi ele puse mai jos, astfel încât Tudor le înlocuieşte singur, când e nevoie. Prosopul ud îl pune în coşul de rufe. În ultima vreme, dacă sunt amândoi deodată în baie, Tudor cedează bideul şi se urcă pe un taburet pentru a folosi chiuveta „de oameni mari”. Încă dinainte de a împlini trei ani, foloseşte singur toaleta, oricând are nevoie. Ne mai cheamă doar ocazional, când e nevoie să îl spălăm pe corp şi nu reuşeşte singur.

    Tereza e acum interesată să îşi pună scutecele ude în coş, să se aşeze pe oliţă, să o spele, după ce noi o golim, să tragă apa (după ce o urcăm noi pe vasul de toaletă), să ia săpunul, să îşi frece mâinile între ele, să se clătească, să ne arate care e prosopul ei. Încercăm să facem, de fiecare dată, cât mai puţin posibil, pentru a o lăsa să exerseze singură, cât mai mult.

    Exerciţii de gimnastică pelvică

    La unul dintre cursuri ni s-a spus că modelarea lutului sau a plastilinei este şi un bun exerciţiu de gimnastică pelvică. Astfel de exerciţii ar fi utile mai ales pentru copiii constipaţi. Din fericire, ambii copii sunt mari mâncători de legume şi fructe, fac multă mişcare şi nu au astfel de probleme.

    Resurse suplimentare despre învăţarea la oliţă

    Învăţarea la oliţă a fost pentru noi, până acum, un proces destul de uşor. De aceea, nu am simţit nevoia să citesc în mod special vreo carte despre asta. Dr. Laura Markham, pe care o admir mult, recomandă cartea scrisă de Elizabeth Pantley. Pentru mine, articolele scrise pe site-ul ei, Aha Parenting, au fost extrem de utile. De asemenea, pentru abordarea Montessori, m-a ajutat articolul scris de Pilar Bewley pentru Voilà Montessori. O carte recomandată de ea, apropiată de abordarea Montessori, este cea scrisă de dr. Jill Lekovic. Un alt articol util, centrat inclusiv pe rolul adultului în susţinerea acestui proces, este cel de la The Montessori Notebook.

    Trecerea de la scutec la oliţă este un proces firesc, care începe când dorinţa copilului de a fi mare şi dezvoltarea sa neurologică au ajuns în acel punct în care îşi poate controla vezica şi colonul. Nu ne antrenăm copiii să folosească closetul, ci îi sprijinim atunci când sunt pregătiţi să o facă. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar. Metoda Montessori)

    Citiți aici despre scutecele textile și avantajele folosirii lor, așa cum le-am găsit noi.

    Citiți aici articolul despre episodul final al învățării la oliță.

  • De ce merg părinţii la serviciu?

    De ce merg părinţii la serviciu?

    Într-o dimineaţă, l-am găsit pe Tudor la tatăl lui în cameră, studiind de zor cartea Copiii lumii. Trecuseră mai bine de treizeci de minute de când plecase Lucian la serviciu şi el îi făcuse tai-tai pe geam. Când m-a văzut, prima întrebare a fost: „De ce merg părinţii la serviciu?”. Se uita intens la pagina cu copiii care lucrează.

    De ce merg părinţii la serviciu

    În dimineţile grele, Tudor îl roagă pe Lucian să îl ţină în braţe şi să nu plece la serviciu. În ultima vreme, imitându-l, Tereza cere şi ea acelaşi lucru. De cele mai multe ori, după două minute de îmbrăţişări, reuşim să începem ritualul de plecare la serviciu. Tudor îi pune deoparte tatălui său căciula, pantofii, îi întinde plasa cu mâncare. După sărutările de despărţire, fuge la geam, să îi facă tai-tai.

    Sunt dimineţi, însă, când ritualul nostru nu funcţionează. Dimineţi în care rugăminţile de a nu pleca devin plânsete în toată regula şi cele două minute s-ar putea prelungi la o oră întreagă. Sunt momentele în care strategiile găsite în cărţile preferate de parenting reuşesc să ne scoată din impas. Le folosim mai ales atunci când, oricât l-am asigura că tata se întoarce după-masă, Tudor e greu de consolat. În fond, copiii trăiesc aici şi acum, fără să aibă noţiunea timpului la fel ca noi. După-masa poate fi pentru ei la fel de îndepărtată ca eternitatea. Mă gândesc uneori că e ca şi cum mi-ar spune cineva că peste zece ani o să pot dormi neîntrerupt câte opt ore în fiecare noapte. E aşa greu de imaginat, o eternitate!

    Uneori, încercăm să-i explicăm, cât mai calm, că e târziu, că e important ca tata să ajungă la timp la serviciu, că cele două minute de îmbrăţişări s-au terminat. Dar noi aducem argumente raţionale, logice, unei cereri pur emoţionale. În schimb, una dintre strategiile recomandate de dr. Daniel Siegel este de a ne conecta cu copilul, înainte de a-i redirecţiona gândurile.

    Atunci când un copil este supărat, de multe ori logica nu va funcţiona, până când nu vom răspunde nevoilor emoţionale ale emisferei drepte a creierului. Noi numim această legătură emoţională „acordare” şi este modul în care ne conectăm profund cu o altă persoană şi îi facem să simtă că am empatizat cu ei. Când părintele şi copilul sunt acordaţi unul cu celălalt, ei trăiesc o senzaţie de uniune. (Dr. Daniel Siegel, Tina Payne-Bryson, Creierul copilului tău)

    În cartea Cum să le vorbim copiilor, una dintre metodele recomandate pentru a-i ajuta pe copii să-şi înţeleagă sentimentele este aceea de a le oferi visele în fantezie. În loc de explicaţii şi logică, e suficient să îi ajutăm să-şi imagineze că dorinţele li se împlinesc. „Ai vrea să nu merg deloc la serviciu. Sunt sigur că, dacă ai putea, ai sta în braţele mele toată ziua! Ce mi-ar plăcea să te ţin aici, aşa! Aici ai dormi, ai mânca, te-ai juca!”.

    Uneori, simplul fapt de a vedea că dorinţele tale arzătoare sunt înţelese face ca realitatea să devină mai uşor de suportat. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    Dr. Laura Markham explică mai detaliat de ce metoda aceasta funcţionează aproape de fiecare dată.

    Este uimitor cât de uşor se poate depăşi un impas când împlineşti dorinţa unui copil în imaginaţie. În parte, deoarece îi arată că îţi pasă cu adevărat de ceea ce îşi doreşte. Dar mai este un motiv cu totul fascinant. Simplul fapt de a ne imagina că dorinţa ni s-a împlinit ne aduce satisfacţie de moment, iar creierul chiar arată satisfăcut la un test de imagistică cerebrală. Când îi împlineşti copilului dorinţa în imaginaţie, se pierde din urgenţa necesităţii, oferind deschidere către alternative. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Când, imaginându-şi, Tudor începe să se liniştească şi chiar să zâmbească, căutăm soluţii pentru ce ar putea face cât timp e tata plecat la serviciu sau pentru ce vor face la întoarcere. De cele mai multe ori, îndemnul de a merge să pregătim micul dejun sau de a găsi o carte din care să citim, este suficient pentru a-i elibera lui Lucian braţele. În rarele dimineţi, totuşi, când nimic din ce încercăm nu funcţionează, e semn că e nevoie de un plâns bun. Şi atunci îl preiau pe Tudor în braţe şi îl las să se descarce, până când se linişteşte.

    Când copilul devine insistent, solicitant sau are un comportament inadecvat, este momentul pentru „o criză de plâns programată”. Ignorarea comportamentului, în speranţa că se va binedispune, nu va duce decât la degenerarea situaţiei atât de mult, încât va sfârşi extrem de supărat, de obicei, în cel mai nepotrivit moment pentru părinte. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Simt adesea că suntem ca doi antrenori. În multe seri, după ce adorm copiii, discutăm despre ce s-a întâmplat peste zi, ce am făcut bine, ce n-a funcţionat. Şi ne gândim cum să abordăm problema, dacă va apărea din nou, în zilele următoare. Într-unul din newsletter-urile primite de la dr. Laura Markham era un citat la care mă gândesc adesea.

    Dacă i-ai spus ceva de o mie de ori unui copil, şi el tot nu a înţeles, atunci nu copilul este cel care învaţă greu. (Walter Barbee)

    Tudor e la perioada întrebărilor dificile. Pentru moment, ele sunt toate despre separare, în esenţa lor. Ştim că felul în care îi răspundem acum, nu doar din punct de vedere cognitiv, ne va defini relaţia cu el şi în viitor. „De ce îmbătrânim? De ce a murit Doggy? Unde e câinele acum?”. „De ce merg părinţii la serviciu?”.

  • Numărând binecuvântări

    Numărând binecuvântări

    De câteva săptămâni, Tereza se urcă pe scăunelul de lângă dulapul din camera lor şi porneşte casetofonul. Şi de câte ori e o melodie frumoasă, se mişcă în dreapta-stânga, fericită. Dansează, cu alte cuvinte. Toată luna, printre cd-urile cu muzică clasică, Tudor a ascultat şi câteva cu colinde. Unul dintre cele mai ascultate este al lui Rosemary Clooney. Ei se bucură de cântecul cu Renul Rudolph, dar colinda care m-a impresionat în ultima vreme este Count Your Blessings. E despre cum ar trebui să numărăm binecuvântări, nu oi, de câte ori grijile ne împiedică să adormim. Să numărăm capetele cârlionţate ale copiilor care dorm în pătuţuri, spre a adormi, la rândul nostru, fericiţi.

    Aseară, în liniştea sufletească a Ajunului Crăciunului, înainte de a adormi, am scris în jurnalul mental al recunoştinţei. Am fost recunoscătoare pentru familia noastră frumoasă, pentru copiii care îmi dormeau liniştiţi alături. Pentru bunica mea, alături de care am ascultat din nou colindele cântate de familia minunată care ne vizitează an de an. Am fost recunoscătoare pentru toţi cei dragi, pe care îi avem mai aproape sau mai departe. Şi pentru plimbările pe care le facem împreună, care devin adesea cele mai plăcute momente ale zilei. Am mai fost recunoscătoare pentru cei care au inventat maşina de făcut pâine şi maşina de spălat vase sau pe cea de haine, cu uscător, care îmi dăduseră timpul suplimentar de odihnă.

    La Susan Stiffelman am citit despre sindromul scai-teflon, născocit de neuropsihologul Rick Hanson. Acesta pune pe seama nevoii de supravieţuire faptul că suntem programaţi să ne reamintim mult mai intens amintirile negative decât pe cele pozitive. Şi că e nevoie de puţină muncă, pentru a schimba acest tipar. În doar douăzeci de secunde, putem să ne „agăţăm” de noi orice amintire pozitivă.

    Prin urmare, experienţele negative se lipesc de noi precum scaiul, depozitându-se în conştiinţa noastră, acolo unde le revedem iar şi iar… şi iar, de cele mai multe ori în timp ce încercăm să adormim. […] Din fericire, putem schimba tiparul gândirii negative.

    Cu cât păstrăm mai mult timp în conştiinţa noastră un moment pozitiv, cu atât mai mulţi neuroni se vor activa şi se vor interconecta, creând în creierul nostru un climat primitor pentru fericire. Prin urmare, dacă dorim ca experienţele noastre pozitive să se prindă de noi (în loc să alunece pe învelişul nostru din teflon), trebuie să ne concentrăm asupra lor cel puţin douăzeci de secunde. (Susan Stiffelman, Parenting conştient)

    Sărbătorile cu binecuvântări le asociez întotdeauna cu liniştea, cu familia şi prietenii, cu rummy, kniffel sau alte jocuri jucate împreună. Jurnalul recunoştinţei mele, de sărbători, e plin de colinde ascultate în surdină, de luminiţe sclipind în brad şi multe, cât mai multe râsete. Astăzi, sunt recunoscătoare pentru Lucian, care e afară cu copiii, în timp ce eu scriu. Pentru că îi plimbă în roabă, în lipsa zăpezii sau a unei caleşti, făcându-i să zâmbească fericiţi. Pentru Tudor, care o încălzeşte şi protejează pe Tereza, adormită în braţele lui de aerul rece şi legănatul roabei. Pentru mama, care a gătit regeşte pentru noi toţi, aşa cum face de atât de mulţi ani. Şi pentru toţi cei dragi nouă, al căror suflet ne e mereu aproape, oricât de departe s-ar afla ei, fizic.

    Sărbători cu cât mai multe binecuvântări!

    (Photo by Rodion Kutsaev on Unsplash)

  • Bunica-străbunica

    Bunica-străbunica

    Bunica mea are 89 de ani. Vârsta, răbdarea şi bonomia o fac partenera de joacă preferată a lui Tudor. Pentru el, ea e Ambuni sau Buni-străbuni. Petrec împreună în fiecare zi cel puţin o jumătate de oră. Sunt locuri din casa ei pe care Tudor le cunoaşte mai bine decât mine. Şi sunt fotografii în albumele bunicii despre care el ştie mai multe decât mine. Relaţia lor specială îl face să fie foarte atent la starea ei de spirit. Când era mai mic şi bunica-străbunica s-a lovit, Tudor a fost deosebit de îngrijorat. Câteva zile la rând, uneori cu lacrimi în ochi, o întreba cum e rana şi cum se simte. De oriunde am veni şi indiferent de oră, Tudor cere să se oprească cinci minute la Ambuni. Când e foarte obosit, intră doar să îi dea pupic de noapte bună şi să-i ureze „Somn uşor”.

    Ieri am mers cu bunica la cimitir, să pregătim mormântul pentru Ziua Morţilor. Nu a mai fost de foarte mult timp în oraş, aşa că ieşirea a fost un eveniment în sine. Susţinută de mama, ajutată de un baston discret şi cu Tudor alături, ajunsă lângă mormânt, bunica a început să plângă, pierdută în amintiri. Şi au început întrebările, cu îngrijorare în voce: „Ambuni, eşti necăjită? Eşti supărată? Eşti tristă?” Când ea a reuşit doar să dea din  cap, a întrebat-o plin de speranţă: „Eşti fericită?”. Momentul l-a impresionat puternic pe Tudor. L-am liniştit că bunica e bine, doar că îşi aduce aminte de străbunicul. Tudor a ţinut apoi să o ducem cu maşina „sus-sus, pe deal”, cum e ritualul lui cu Lucian, când se întorc de la cumpărăturile săptămânale. A vrut să-i arate pe unde merg ei, bărbaţii. Pe fiecare stradă, bunica depăna în continuare amintiri.

    După-masa, revenind cu copiii din parc, Tudor m-a întrebat de ce a plâns bunica-străbunica în cimitir. Şi m-a întrebat iar dacă era necăjită, supărată sau tristă. M-am gândit că e un bun moment să îi spun despre melancolie. Şi i-am explicat că bunica era melancolică, adică îşi amintea ceva şi asta o făcea să plângă după momentele trecute, în care era tare fericită. Seara, imediat ce s-a întâlnit cu Lucian, Tudor i-a spus că am fost la mormânt, unde e strămoşul lui şi Ambuni a plâns.

    În dimineaţa aceasta, fiind afară în curte, îi aud pe cei doi prieteni discutând. „Ambuni, ce ţi-a plăcut ieri?”. Neştiind despre ritualul nostru de seară, i-am explicat că trebuie să îi povestească despre cel mai plăcut moment al zilei. „M-a impresionat tare că am mers la cimitir. A fost foarte emoţionant pentru mine.” „Ambuni, ce ţi-a plăcut alaltăieri?” „A, când v-am văzut pe voi. Voi sunteţi cea mai mare bucurie pentru mine.” „Eşti fericită?” „Da, sigur că sunt fericită.” Mulţumit, Tudor a plecat să mai dea o tură cu cartul prin curte.

    Copiii pot fi învăţaţi şi să-şi examineze sentimentele şi emoţiile cu care se confruntă. Întreabă-i pe copii cum se simt şi ajută-i să dea detalii specifice, astfel încât să treacă de descrierile vagi, cum ar fi „bine“ şi „rău“, la cele mai precise, cum ar fi „dezamăgit“, „neliniştit”, „invidios” şi „entuziasmat”. Un motiv pentru care, de multe ori, copiii nu exprimă complexitatea unei anumite emoţii este că nu au învăţat încă să se gândească la sentimente într-un mod sofisticat, care recunoaşte varietatea şi bogăţia lor. Ca urmare, ei nu folosesc întregul spectru de emoţii şi, în schimb, îşi colorează imaginile emoţionale în special în negru şi alb. În mod ideal, vrem ca ei să recunoască existenţa unui curcubeu colorat de emoţii şi să acorde atenţie unor asemenea posibilităţi diferite. (Daniel Siegel, Tina Payne Bryson, Creierul copilului tău)

    [Photo by Gianni Zanato on Unsplash]