Învăţ Montessori

Etichetă: Rutină

  • Jucării descompuse

    Jucării descompuse

    Le-am cumpărat puţine jucării copiilor, în cei patru ani. Am optat mereu pentru cele „deschise”, adică cele care dezvoltă creativitatea copiilor. Şi am ales materialele Montessori care mi s-au părut cele mai potrivite şi mai importante pentru a le avea acasă. Le-am lăsat la îndemână maxim câte zece odată şi le-am rotit când vedeam că nu sunt interesaţi de vreo activitate. Rotirea aceasta a însemnat că adesea am pus pe raft jucării descompuse. Am ţinut cont de abilităţile copiilor şi am pus doar puţin mai mult decât puteau lucra la momentul respectiv. Astfel, un singur material a fost folosit de nenumărate ori, fiind totuşi de fiecare dată ceva nou şi stârnindu-le iar interesul.

    În mediile Montessori, indiferent de vârsta lor, copiii se concentrează profund și intens, deoarece fiecare material oferă niveluri de dificultate progresive, asigurând astfel întotdeauna doar nivelul potrivit de provocare pentru copil. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    Deşi sunt încă momente când reamintim regula casei pentru jucării, copiii se joacă des şi timp îndelungat împreună. De aceea, caut să fie mereu disponibile şi activităţi potrivite pentru amândoi. În primul rând, e vorba de diverse materiale pentru construit. Avem cinci tipuri de seturi, pe care le rotesc periodic, fiind o activitate cu care lucrează zilnic. Tudor alege toate piesele, pe când Tereza ia, de obicei, câteva bucăţi, pe care le îmbină imitându-şi fratele. Dintre toate, cel mai drag le e setul primit de la o prietenă, din care pot construi turnuri, cuburi, dar mai ales un tren pentru animale. Călătoresc astfel, povestind cu animalele, de la Polul Nord, unde îl lasă pe ursul polar, şi până la Ecuator, unde tigrului îi e cald şi bine. Un traseu, deci, mai lung chiar şi decât al Transsiberianului!

    Jucării descompuse - Transsiberianul

    Ieri am schimbat activităţile de pe raftul Terezei. Nu am mai făcut asta de ceva timp pentru că programul de vară însemna stat afară cel puţin câte şase ore pe zi. Cu ocazia aceasta, am trecut în revistă toate materialele. Descriu mai jos câteva dintre ele, pe care de-a lungul timpului le-am folosit ca jucării descompuse.

    Turnul cu inele era prea complex pentru copii, când erau mici. La început am folosit doar baza lui şi am găsit două inele pentru perdea, din lemn, uşor de aşezat. După ce s-au descurcat bine cu inelele largi, le-am ales pe cele mai mici din set. Erau mai potrivite pentru mânuţele harnice şi ceva mai dificil de potrivit decât cele largi. Cu timpul, abia, am pus întreg setul pe raftul de activităţi.

    Jucării descompuse - Inele

    Setul cu patru baze ar fi fost prea dificil pentru un copil de un an. Dar descompus, prezentată pe rând câte o bază, a fost excelent pentru exersarea coordonării mână-ochi şi a concentrării. Acum, la aproape doi ani, Tereza are pe tavă setul complet, fiind suficient de dificil pentru a-i atrage atenţia.

    Jucării descompuse - 4 baze în lucru

    Pentru a introduce un obiect în altul, păpuşile Matrioşka sunt un exerciţiu minunat. Dar cea mai mică dintre ele ar fi fost periculoasă pentru copii, când erau mici. Le-am prezentat la început doar primele trei păpuşi, abia acum avându-le la dispoziţie pe toate cinci.

    Jucării descompuse - Matrioşka

    Pentru activităţile de înşiruit, pe lângă clasicul şiret legat la un capăt şi diverse obiecte găurite, le-am luat copiilor un set special pentru aşa ceva. Dacă le-aş fi dat setul complet, ar fi fost copleşitor pentru ei. Aşa că am ales un creion cu şnur şi conturul unei fetiţe pentru Tereza, să treacă cu „acul” prin cât mai multe găuri. Lui Tudor i-am pus celălalt contur şi două haine pe care să le „coasă” peste. Am schimbat periodic culorile, am adăugat şi papuci, crescând treptat complexitatea.

    Jucării descompuse - Înşiruire

    Jocul de îndemânare de la Ikea l-am reconfigurat, lăsând doar câte un cub pe fiecare şină şi folosind câteva piese pentru o activitate de înşiruit. Am ales zece mărgele, la fel ca în cazul cârligelor de rufe, pentru obişnuirea indirectă cu sistemul zecimal.

    Jucării descompuse - Îndemânare

    Două dintre puzzle-urile preferate ale lui Tudor sunt cele cu copiii. Acum le poate face pe amândouă deodată, cu toate piesele amestecate, dar, la început, i-am pus doar un „strat” de piese. Când s-a descurcat bine, l-am adăugat pe următorul, şi tot aşa, până a lucrat uşor cu toate. Perioada în care a început să lucreze cu puzzle-ul acesta a fost şi cea în care i-am prezentat cardurile cu corpul uman. Dar, la fel, am început doar cu câte trei imagini, până când am discutat toate organele interne. Abia de curând şi-a luat singur întreg setul, dar nu a lucrat la fel de intens. Nediscutând încă şi sistemul osos, cred că au fost prea multe carduri deodată şi s-a simţit copleşit.

    Jucării descompuse - Puzzle copii

    La fel am procedat şi cu seturile de pseudo-instrumente muzicale. Am pus într-o tavă doar câte trei sau patru, schimbându-le de câteva ori pe an. În ultima vreme, am sortat şi cărţile, lăsând afară mai puţine, în funcţie de sezon sau interesele de moment. Am folosit jucării descompuse şi atunci când pe cutie scria că sunt pentru copii mai mari. Le-am transformat astfel din ceva complex într-o activitate mai simplă, căreia i-am crescut treptat dificultatea. Pentru noi, acesta e un mod potrivit de a cumpăra materiale mai puţine, preferând întotdeauna calitatea înaintea cantităţii.

    Un copil alege ceea ce îl ajută să se autoformeze. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

  • Cântece pentru copii – lista cu preferatele noastre

    Cântece pentru copii – lista cu preferatele noastre

    Zilele trecute, pe când călătoream într-un oraş necunoscut, vocea din GPS ne-a spus să virăm la dreapta pe strada Bucovinei. Tudor a spus imediat: „unde cântă cucul!”. Se întâmplă foarte des ca ceea ce discutăm noi să fie asociat cu versuri din cântece. Ne surprinde uneori cum merge direct la versul potrivit, când noi avem nevoie să repetăm cântecul, să ajungem la partea respectivă. Tudor cântă zilnic, iar în ultima vreme a început să îl imite şi Tereza. În perioada aceasta, am observat că învaţă cel puţin un cântec pe săptămână. Uneori, plimbându-ne pe stradă, copiii îmi cer să le cânt ceva anume, aşa că mă conformez, spre surprinderea unor trecători.

    Mama fiind profesoară de pian şi muzică, avem suficiente resurse din care să ne inspirăm, pentru a găsi cântecele potrivite. Respectând recomandările Montessori, le-am ales mai ales pe cele cu versuri care reflectă realitatea. Unde nu a fost posibil, am glumit cu ei, spunându-le: „Auzi, pupăză care vorbeşte! Cine a mai auzit aşa ceva?”. În plus, le-am adaptat uneori, pentru a se potrivi stilului nostru parental, eliminând bătaia sau denigrarea altor etnii, de exemplu. Zilele acestea, preferatele lui Tudor sunt cântecele despre numărat, semn că vârsta de patru ani şi pasiunea pentru matematică sunt aproape. Şi, de curând, au început zilnic să danseze împreună, cântându-şi „Sur le pont d’Avignon„. Pentru noi, asta înseamnă să căutăm în perioada aceasta mai multe cântece cu mişcări.

    Una dintre cărţile mele preferate pentru inspiraţie este „Carte de cântece pentru copii„, de G. Breazul şi N. Saxu. Cântecele şi ilustraţiile din această carte au fost publicate pentru  prima dată în 1937. Probabil îmi este atât de dragă pentru că mi-o amintesc din propria copilărie, dar şi pentru felul aparte în care sunt transcrise versurile. Am mai folosit şi manualele sau culegerile de muzică pentru profilul pedagogic, din care am învăţat şi eu la liceu. La rândul lui, Lucian şi-a amintit cântecele învăţate în grădiniţa şi şcoala pe care le-a făcut în limba germană. Pentru engleză sau franceză, le-am preferat pe cele învăţate când ne-au fost predate limbile respective.

    Carte de cântece pentru copii
    Carte de cântece pentru copii

    Perioada senzitivă pentru muzică este între doi şi şase ani. Inclusiv când vine vorba despre cântece, evităm să folosim telefonul sau calculatorul. Mi se pare că imaginile le distrag copiilor atenţia de la cântecul propriu-zis şi îi suprastimulează, în loc să-i liniştească. Chiar dacă uneori nu ne amintim versurile sau melodia exact, improvizăm. E mai important contactul vizual direct, căldura vocii noastre şi apropierea dată de cântece, decât exactitatea interpretării. Am observat chiar că, atunci când le-am pus să asculte varianta înregistrată, nu ne-au cerut prea des să le repetăm, ci au preferat să le cântăm noi, personal.

    La cursul lui Aubrey despre educaţia acasă, am aflat că mulţi educatori Montessori folosesc cântecele pentru perioadele de tranziţie. Majoritatea copiilor sunt reticenţi la schimbarea mediului sau a activităţilor şi fac uneori crize de furie. Cântecele îi ajută mult în stabilirea rutinei, când e vorba de plecat de acasă, de urcat în maşină sau de mers la masă. Adesea, versurile sunt improvizate de părinţi sau educatori, folosind melodii cunoscute. Cu cât sunt mai amuzante, cu cât părinţii se prostesc mai mult cântându-le, cu atât copiii râd mai tare şi trec mai uşor peste tranziţii. Un astfel de exemplu am găsit la Maren Schmidt, o profesionistă Montessori cu multă experienţă. În pedagogia Waldorf, se foloseşte un cântec special pentru astfel de momente, al cărui titlu ar putea fi tradus Haide, urmează-mă!

    Beneficiile cântatului împreună cu copiii sunt multiple. Dezvoltarea simţului artistic, îmbogăţirea limbajului, crearea unei conexiuni aparte între copil şi adult, dezvoltarea ritmului şi a auzului, liniştirea copilului, dezvoltarea imaginaţiei ar fi doar câteva dintre avantaje. Chiar dacă părintele cântă fals, copilul tot are de câştigat. Împart amândoi un moment de prezenţă conştientă, de comuniune aparte, pe care muzica reuşeşte atât de uşor să o creeze.

    S-a demonstrat o legătură directă între muzică şi dezvoltarea acelor zone din creier asociate cu matematica şi recunoaşterea tiparelor. Cu alte cuvinte, muzica nu doar îi face pe copii mai sensibili din punct de vedere artistic, dar are şi o contribuţie reală la dezvoltarea creierului. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    Cântece cu animale

    • Vai, săracul pui de cuc, unul din primele cântece interpretate de Tudor, cu mult patos
    • Cucule, pasăre sură, cuc, sau Cuculeană, lugojană, cum îmi cere Tereza să-i cânt
    • Cântă cucul, bată-l vina!, cântecul pe care Lucian îl cântă uneori şi de zece ori pe zi, la cererea copiilor, desigur
    • Zum, zum, zum, pe care îl fredonează Tereza de câte ori vede albine prin cărţi
    • În pădurea cu alune, după care s-au inspirat Tudor şi bunica, făcând o poveste cu animalele de pluş de prin casă; cântecul e bun şi pentru a număra până la cinci, să ştim câţi prieteni mici stau în aceeaşi căsuţă
    • Vulpe, tu mi-ai furat gâsca, cântec ilustrat în Frühlings-Wimmelbuch, una din cărţile noastre preferate
    • Melc, melc, codobelc, preferatul Terezei acum, mai ales când se plimbă prin curte şi găseşte melci
    • Răţuştele mele sau Alle meine Entchen, în funcţie de cine le cântă în acel moment
    • Baa Baa Black Sheep, a cărui primă strofă Tudor o repetă câteodată de prea multe ori
    • Iepuraş, coconaş, unul dintre cântecele preferate şi de mine, în copilărie
    • Old MacDonald Had a Farm, pe care li-l cânt mai ales pe maşină, când sunt obosiţi şi avem nevoie de puţină înviorare

    Cântece despre copii

    • Hänschen klein, cântecul cu care îi liniştea Lucian, plimbându-i, în braţe, prin casă; Tudor l-a cântat într-un timp atât de des, încât am cumpărat şi cartea cu acelaşi nume, din care citeşte cu plăcere, alături de tatăl lui
    • Drag mi-e jocul românesc, un alt cântec bun pentru mişcare
    • O vioară mică, al cărui refren, dili-dili-dum-dum-dum-dum-dum, o fascinează pe Tereza

    Cântece despre natură

    • Bate vântul frunzele, pe care trebuie să îl cântăm neapărat cu mişcări
    • Vine primăvara, un cântec uşor, de la care cântăm doar prima strofă
    • Aaa, acum e toamnă, da, cântat mai ales când se taie viţa din curte sau se culeg strugurii
    • Câte unul pe cărare, un cântec bun pentru învăţarea despre note înalte şi joase
    • Românaşul, pe care li-l cântă mai ales bunica, fiind mai complex, iar ei o ascultă uneori cu gura căscată
    • Înfloresc grădinile, al cărui vers preferat e la final şi pe care a trebuit să îl explicăm îndelung – de ce e nevoie de zece vieţi?
    • Săniuţa fuge, cântecul potrivit pentru Tudor, îndrăgostit de zăpadă

    Cântece religioase

    • Bateţi din palme, are pentru mine o însemnătate aparte, fiind prima lecţie predată la liceu; l-am învăţat atunci cu copiii de la grupa mică, acum Tudor şi Tereza îmi cer să li-l cânt mai ales seara, la culcare
    • Aleluia, un alt cântec pe care îl preferă seara, la culcare
    • Nu mai sunt cuvinte, un cântec care îmi aminteşte de copilărie şi de pelerinajele la care luam parte
    • Astăzi s-a născut Cristos, colindul preferat de Tudor, pe care îl cântă de-a lungul anului

    Cântece diverse

    • Nani, nani, un cântec clasic de adormit copiii
    • Cioca boca, cântecul pe care şi-l cântă Tereza, în timp ce bate cuiele cu ciocanul
    • Călătorul ostenit, e cântecul pe care adormea Tudor, pe la un an, când îl plimbam prin curte, în marsupiu
    • Numărătoarea sau Hai să zicem una, e cântecul pe care Tudor îl fredonează şi pe care mă pune să i-l cânt des în ultima vreme
    • 1, 2, 3, 4, 5, Once I Caught a Fish Alive sau, cum îi spune Tereza când îmi cere să i-l cânt: three-four
    • Sur le pont d’Avignon, preferatul acestor zile, îl cântă dansând în cerc
    • Sorcova, un alt cântec de sezon pe care Tudor îl cântă de-a lungul anului
    • Barca pe valuri, cântecul preferat mai ales la baie sau când stau aşezaţi în coşul cu rufe şi vâslesc râzând
    • La mulţi ani!, care pentru noi nu e doar pentru aniversări sau, mai bine zis, cântecul cu care ne sărbătorim în fiecare zi
    Cântece pentru copii
    Cântece pentru copii
  • Învăţarea la oliţă – episodul final

    Învăţarea la oliţă – episodul final

    Ambii copii au început învăţarea la oliţă, urmând recomandările Montessori, în jurul vârstei de un an. Cu aproape două luni în urmă, Tereza a refuzat să mai poarte scutece în timpul zilei. Când încercam să îi dau scutecul, protesta vehement şi îmi spunea: „Aşa! Aşa!”. Am lăsat-o atunci dezbrăcată, atât în casă, cât şi prin curte.  După câteva săptămâni, când a avut trei nopţi consecutive în care s-a trezit uscată, am renunţat de tot la scutece. De atunci, a trecut aproape o lună şi doar două au fost nopţile în care am schimbat aşternutul.

    În jurul vârstei de optsprezece luni, copiii intră într-o perioadă senzitivă în care îşi pot controla mai uşor sistemul nervos, care e acum mai dezvoltat şi mai integrat. La vârsta aceasta, majoritatea copiilor au atât abilitatea fizică, cât şi interesul de a-şi controla vezica urinară şi intestinul gros. (Susan Tracy, Toileting the Montessori Way)

    Tudor a fost fără scutece cu puţin înainte de a împlini douăzeci şi trei de luni. Tereza mai repede decât el cu două luni. Ceea ce învăţ în fiecare zi de când s-a născut ea este că fiecare copil e diferit. Fiecare are ritmul propriu de dezvoltare şi de învăţare. Datorită Montessori, am învăţat care sunt principalele perioade senzitive din viaţa copiilor. Astfel, nu ne-a rămas decât să pregătim mediul în aşa fel încât să îi ajutăm cât mai mult. Şi, desigur, să creăm rutine şi ritualuri, pentru a şti la ce şi când să se aştepte.

    După experienţa cu ambii copii, am găsit câteva elemente interesante în ceea ce priveşte învăţarea la oliţă. Ca în alte aspecte ale vieţii copilului, cu cât le acordăm mai multă independenţă, cu atât învaţă mai cu interes şi mai repede.

    Tereza a progresat de la a sta pe oliţă, la a o urca noi pe vasul de toaletă, pentru a trage apa. Apoi a deschis singură robinetul şi a luat săpunul. Când a început să verse singură oliţa la toaletă, eu am învăţat că pot şterge uşor câteva picături de pe gresie. Şi, cu cât a exersat mai mult, cu atât mai repede nu am mai avut nimic de şters. Când ea a vrut să urce singură să tragă apa, eu am învăţat să mai fac un pas în spate. Dacă ţinem mereu uşa de la baie închisă, nelăsând copilul să intre, spaţiul acela devine pentru el teritoriu interzis. Aşa că am lăsat liber accesul la baie, fiind noi mai atenţi de câte ori intra acolo.

    Cu primul pas făcut copilul atinge un nivel de experienţă superior. Observându-l în acest timp, vedem că el tinde mereu să-şi lărgească independenţa. El vrea să acţioneze pe cont propriu, să care obiecte, să se îmbrace şi să se dezbrace singur, iar acest lucru nu se datorează vreunei sugestii din partea noastră. Impulsurile lui sunt aşa de energice, încât reacţia noastră obişnuită este de a le stopa. Dar făcând asta, noi nu oprim, în realitate, copilul, ci natura însăşi, deoarece voinţa copilului este în acord cu cea a naturii căreia îi respectă legile, una câte una. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Joaca cu apă este metoda preferată a copiilor de relaxare. În plus, îi ajută foarte mult la dezvoltarea concentrării. Deşi ne-a crescut puţin consumul de apă în lunile de învăţare, am ales să îi lăsăm, pe fiecare la timpul lui, să exerseze în voie. Pentru Tereza, de exemplu, asta înseamnă că uneori deschide robinetul, umple oliţa, închide robinetul, goleşte apa în bideu, deschide din  nou robinetul, uneori şi de zece ori. Noi am considerat că este tot parte a procesului de învăţare la oliţă. La fel ca în alte privinţe, cu cât exersează mai des şi mai mult, cu atât deprinderea e mai accelerată.

    Fiind şi perioadă de interes pentru transferul lichidelor, am încercat să îi oferim cât mai multe astfel de ocazii. Pe lângă turnatul apei din carafă în pahar şi înapoi, are în vană, la baia de seară, diverse recipiente. Iar afară are la dispoziţie stropitori, găleţi şi sticluţe pe care le foloseşte asiduu.

    Încă înainte de a rămâne fără scutec, i-am arătat Terezei unde sunt prosoapele cu care să şteargă eventualele pete din casă. A avut nevoie să le folosească doar în primele două-trei zile, pentru că apoi a mers direct la baie. Ne-a ajutat foarte mult şi faptul că, de prin luna aprilie începând, a stat mai mult dezbrăcată pe-afară. Imediat după naştere, înainte chiar şi de a mânca, bebeluşilor li se pune scutec. Aşa că e binevenită o perioadă de tranziţie, în care să nu simtă presiunea vreunui elastic în jurul taliei, când schimbă scutecele cu chiloţii. Cred că acesta e unul din motivele pentru care învăţarea la oliţă e mai rapidă şi uşoară în perioada verii.

    Tudor a renunţat la scutece cu câteva luni înainte de a se naşte Tereza. După ce am venit cu ea acasă, în primele săptămâni, am schimbat uneori şi de două ori pe noapte aşternutul. Din fericire, cumpărasem din timp protecţii pentru pat, care ne-au uşurat mult munca. Regresiile sunt normale şi pentru învăţarea la oliţă, mai ales în perioadele stresante, cu schimbări mari. Dar cu cât suntem mai blânzi în abordare, cu atât ele trec mai uşor şi mai repede.

    Pentru că, în ultima vreme, Tudor a vrut să folosească toaleta adulţilor, am cumpărat un reductor şi un taburet înalt, pe care să-i stea picioarele bine sprijinite. Bineînţeles, i-am explicat de ce e bine ca genunchii să îi fie mai sus decât bazinul şi tălpile aşezate pe scaun. Tereza a încercat şi ea să se urce de câteva ori, dar probabil a fost prea complicat, aşa că a revenit la oliţă.

    Timp de vreo două zile, am observat că Tereza a folosit oliţa doar pentru pipi. De la Jamie Glowacki reţinusem că în situaţia aceasta putem să ajustăm alimentaţia copiilor. Ea recomandă să le oferim mai multe grăsimi, mai ales avocado sau lapte de cocos. Pentru că nu le aveam la îndemână, noi am pus smântâna mai aproape şi i-am oferit mai multe fructe. Din fericire, rezultatele au fost rapide, aşa că nu a fost nevoie şi de alte măsuri.

    Conform Montessori, perioada senzitivă pentru începerea învăţării la oliţă este între douăsprezece şi optsprezece luni, iar pentru renunţarea la scutece, între optsprezece şi treizeci şi şase de luni. Jamie Glowacki lucrează cu părinţii şi copiii, pentru a trece cu bine peste acest pas. La rândul ei, ea a observat, din mii de cazuri, că fereastra de oportunitate pentru învăţarea la oliţă este între 20 şi 30 de luni. Explicaţia ar fi că e o perioadă cu puţine achiziţii mentale, în care opoziţia copilului încă nu şi-a făcut apariţia.

    La fel ca în alte arii de dezvoltare, depăşirea perioadei senzitive nu înseamnă imposibilitatea învăţării acelei deprinderi. Diferenţa este doar că, în afara perioadei senzitive, învăţarea se face cu efort şi poate dura ceva mai mult timp.

    De îndată ce s-a ajuns la independenţă, adultul care continuă să ajute devine un obstacol. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Citiți aici articolul despre începerea învățării la oliță.

    Citiți aici despre scutecele textile și avantajele folosirii lor, așa cum le-am găsit noi.

  • Învăţarea la oliţă

    Învăţarea la oliţă

    Există trei aspecte pe care adultul nu le poate controla pentru copil, respectiv mâncatul, somnul şi folosirea toaletei. Acestea sunt cele trei obiceiuri în privinţa cărora copilul are controlul deplin. Adultul poate doar să îi pregătească mediul şi să creeze rutine şi ritualuri pentru fiecare dintre ele. În acest fel, copilul le va deprinde mai uşor, cu atât mai mult cu cât surprindem perioadele senzitive pentru fiecare dintre ele. Tocmai de aceea, „montessorienii” nu vorbesc despre „antrenament”, ci despre „învăţarea la oliţă”.

    Începutul

    Pe Tudor l-am aşezat prima dată pe oliţă cu puţin înainte de a împlini un an. Nu mergea singur până la ea, dar reuşea să stea în picioare, dacă se ţinea de bară sau de alte lucruri. A fost destul de interesat la început, aşa că am continuat. În aceeaşi perioadă am făcut şi trecerea la scutecele textile. Perioada senzitivă pentru începerea învățării la oliţă este între douăsprezece şi optsprezece luni, iar pentru renunţarea la scutece, între optsprezece şi treizeci şi şase de luni.

    Pe la 18 luni, copiii intră într-o fază sensibilă, în care pot cu mai multă uşurinţă să-şi controleze sistemul nervos, devenit acum mult mai evoluat. În această etapă, majoritatea copiilor au atât interesul, cât şi capacitatea fizică de a-şi controla vezica urinară şi intestinul gros. Dacă li se va da ocazia de a purta cât mai mult timp chiloţi, şi nu scutece, vor deveni mult mai conştienţi de funcţiile corpului lor. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar. Metoda Montessori)

    Avantajele scutecelor textile

    Tereza, văzându-l pe Tudor, a fost şi ea dornică să stea pe oliţă, cam de pe la unsprezece luni. Pe ea o schimbam deja în baie, încă de când s-a ridicat în picioare. La ea folosisem scutecele textile de când avea doar câteva luni. Între timp, citisem mai mult despre acest subiect şi ştiam cât e de important să simtă diferenţa dintre curat-murdar şi uscat-ud. Chiar dacă era uneori nevoie să o schimbăm de zece ori pe zi, am ales să facem asta, pentru a se obişnui cu senzaţia de curat şi uscat.

    La început, am aşezat-o pe oliţă doar după somnul de prânz, pentru a se obişnui încet. Dimineaţa aş fi fost eu prea somnoroasă, de aceea am ales miezul zilei. Era liniştită şi ea, ieşea veselă din cameră când se trezea şi venea să o iau în braţe. După câteva minute de îmbrăţişări, îi spuneam că urmează să o dezbrac, să mergem la baie, să se aşeze pe oliţă. În timp, am mers tot mai des la baie, de multe ori împreună, pentru că cei mici sunt foarte interesaţi în a-i imita pe cei din jur.

    Copiii învaţă să folosească toaleta când sunt pregătiţi, nu atunci când îşi găsesc părinţii timp să-i înveţe. […] Acest lucru variază de la un copil la altul. […] Dar, la fel ca în cazul altor aspecte legate de copii, dacă înţelegem cum evoluează lucrurile, putem pregăti mediul şi putem juca un rol încurajator în acest proces. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar. Metoda Montessori)

    Semne pentru renunţarea la scutece

    După ce a împlinit un an, Tereza a fost mai des uscată, udând tot mai puţine scutece. Am simţit diferenţa când, în loc să spălăm scutecele o dată la două zile, am ajuns să le spălăm doar de două ori pe săptămână. După câteva luni, sunt zile în care poartă acelaşi scutec, curat, de dimineaţa şi până seara.

    Peste câteva săptămâni, Tereza va împlini un an şi jumătate. De ceva timp ne anunţă când se pregăteşte să ude scutecul sau când tocmai s-a întâmplat asta. De vreo săptămână, începe să îşi dea singură ştrampii jos, semnalându-ne şi mai concret. Desigur, au fost şi perioade în care a regresat, cum era normal şi cum ne şi aşteptam, de altfel. Am învăţat încă de la Tudor să rămânem calmi şi să îi susţinem, orice s-ar întâmpla. Am învăţat-o şi pe ea unde sunt prosopelele cu care să şteargă eventualele accidente şi coşul în care să le pună apoi.

    Folosirea limbajului potrivit

    Aşteptăm acum căldura, pentru a o lăsa mai mult timp dezbrăcată, ajutând-o astfel să conştientizeze mai bine ce se întâmplă în corpul ei. De când era mică, de câte ori am observat, am verbalizat ceea ce făcea. Limbajul folosit este important, de aceea am ales să îi spunem concret, de la început, ce se întâmplă. „Acum faci caca. Apoi o să te schimbăm. Aprinzi tu lumina la baie sau vrei să o aprind eu?”.

    Am învăţat să nu întrebăm dacă vrea să meargă la toaletă, ci să oferim două opţiuni sau să spunem noi, direct. „Acum mergem la baie, să faci pipi, să te speli şi apoi să te îmbrăcăm.” Evităm astfel şi luptele de putere care ar putea apărea, mai ales în jurul vârstei de doi ani.

    Tudor a renunţat la scutece, peste zi, pe când avea douăzeci şi două de luni. Era vară şi profitam de vremea caldă, pentru a-l lăsa cât mai mult posibil dezbrăcat, mai ales pe afară. În casă, uneori, foloseam chiloţii pentru învăţarea la oliţă. După o lună, l-am întrebat într-o seară, înainte de culcare, dacă vrea să îi mai punem scutec sau doarme fără. A ales să renunţe complet la ele şi de atunci nu i-am pus deloc.

    Au fost nopţi în care am schimbat aşternutul, dar eram pregătiţi şi am folosit protecţie pentru pat. Mai ales după ce s-a născut Tereza, au fost câteva săptămâni în care schimbam aşternutul şi de două ori, dar au trecut repede şi l-am susţinut de fiecare dată. Aşa ne transmitea organismul lui cât îi e de greu să se adapteze la noua formulă de familie.

    Factori de succes pentru învăţarea la oliţă – mediul şi rutinele

    Copilul este în stare să îşi controleze bine corpul doar în jurul vârstei de doi ani. De aceea, aşteptările de a fi complet uscat mai devreme sunt, adesea, nerealiste. Presiunea care ar pune-o pe copil ar putea duce la diverse boli, dintre care unele ar fi greu de tratat. Forţarea sau mustrarea copilului pentru folosirea oliţei poate duce la lupte serioase de putere, care să persiste ani buni. Învăţarea la oliţă este în controlul deplin al copilului. Adultul îi poate, însă, pregăti mediul şi crea rutine şi ritualuri care să îl ajute.

    Activităţi pentru copii

    Noi am păstrat oliţa doar în baie. Am ales una pe care copiii să stea confortabil, cu picioarele bine aşezate pe podea. Genunchii trebuie să fie mai sus decât bazinul, aspect foarte important pentru eliminarea corectă. Am aşezat oliţa pe un covoraş, alături de coşul pentru scutece ude sau murdare şi am avut mereu la îndemână o carte sau activitate cu care să atragem copilul. Cele mai de succes au fost o cheie şi un lacăt, pe care să le potrivească, un şurub şi o piuliţă, pentru învârtit, o sticlă sau un borcan cu capac, pe care să le înfileteze. Am mai pus alături, uneori, nişte căni din plastic, de stivuit sau nişte roţi pentru baie, prinse de faianţă, pe care să le învârtă.

    Cărţi pentru copii despre învăţarea la oliţă

    Cartea cel mai des folosită la noi a fost Everybody Poos, scrisă de japonezul Taro Gomi. Propoziţia din finalul cărţii, pe care am folosit-o des, e „Toate creaturile mănâncă, deci toată lumea face caca.” Am discutat despre ce se întâmplă cu alimentele şi lichidele în corpul nostru şi de ce e important şi sănătos să eliminăm ceea ce nu ne e de folos. La început, când Tudor nu folosea întotdeauna oliţa, îi spuneam cât mai blând posibil: „Pipi facem la oliţă. Când eşti pregătit, faci şi tu doar acolo.” O altă carte recomandată des este Potty, de Leslie Patricelli. Noi nu am avut-o, dar mi-au plăcut mult paginile ei, din acest video.

    O oliţă pentru fiecare baie

    Acolo unde sunt mai multe băi, se recomandă să fie o oliţă în fiecare dintre ele. La noi, asta înseamnă că am pus una afară, în curte, unde stăm vara aproape toată ziua. Mai avem una şi la bunica-străbunica în baie, unde copiii merg zilnic.

    Pregătirea băii

    Noi am folosit bideul din baie drept chiuvetă pentru copii. Am pus în dreptul lui o oglindă, o savonieră cu săpunuri mai mici, periuţa pentru unghii şi un burete cu care Tudor îşi spală oliţa. Şi periuţa şi pasta de dinţi sunt puse la îndemână, lângă vană, de unde le poate lua singur. Alături de oglindă, am pus două cuiere cu ventuze şi pe ele, prosoapele pentru fiecare. Prosoape curate, de schimb, sunt şi ele puse mai jos, astfel încât Tudor le înlocuieşte singur, când e nevoie. Prosopul ud îl pune în coşul de rufe. În ultima vreme, dacă sunt amândoi deodată în baie, Tudor cedează bideul şi se urcă pe un taburet pentru a folosi chiuveta „de oameni mari”. Încă dinainte de a împlini trei ani, foloseşte singur toaleta, oricând are nevoie. Ne mai cheamă doar ocazional, când e nevoie să îl spălăm pe corp şi nu reuşeşte singur.

    Tereza e acum interesată să îşi pună scutecele ude în coş, să se aşeze pe oliţă, să o spele, după ce noi o golim, să tragă apa (după ce o urcăm noi pe vasul de toaletă), să ia săpunul, să îşi frece mâinile între ele, să se clătească, să ne arate care e prosopul ei. Încercăm să facem, de fiecare dată, cât mai puţin posibil, pentru a o lăsa să exerseze singură, cât mai mult.

    Exerciţii de gimnastică pelvică

    La unul dintre cursuri ni s-a spus că modelarea lutului sau a plastilinei este şi un bun exerciţiu de gimnastică pelvică. Astfel de exerciţii ar fi utile mai ales pentru copiii constipaţi. Din fericire, ambii copii sunt mari mâncători de legume şi fructe, fac multă mişcare şi nu au astfel de probleme.

    Resurse suplimentare despre învăţarea la oliţă

    Învăţarea la oliţă a fost pentru noi, până acum, un proces destul de uşor. De aceea, nu am simţit nevoia să citesc în mod special vreo carte despre asta. Dr. Laura Markham, pe care o admir mult, recomandă cartea scrisă de Elizabeth Pantley. Pentru mine, articolele scrise pe site-ul ei, Aha Parenting, au fost extrem de utile. De asemenea, pentru abordarea Montessori, m-a ajutat articolul scris de Pilar Bewley pentru Voilà Montessori. O carte recomandată de ea, apropiată de abordarea Montessori, este cea scrisă de dr. Jill Lekovic. Un alt articol util, centrat inclusiv pe rolul adultului în susţinerea acestui proces, este cel de la The Montessori Notebook.

    Trecerea de la scutec la oliţă este un proces firesc, care începe când dorinţa copilului de a fi mare şi dezvoltarea sa neurologică au ajuns în acel punct în care îşi poate controla vezica şi colonul. Nu ne antrenăm copiii să folosească closetul, ci îi sprijinim atunci când sunt pregătiţi să o facă. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar. Metoda Montessori)

    Citiți aici despre scutecele textile și avantajele folosirii lor, așa cum le-am găsit noi.

    Citiți aici articolul despre episodul final al învățării la oliță.

  • Dulapul de haine

    Dulapul de haine

    De câte ori urmează să ieşim afară, Tudor aleargă să se îmbrace. De multe ori, el e deja în curte, pe când noi abia ne încălţăm. Uneori, alege din dulapul Terezei şi hainele ei. Alteori, ocupată să o aranjez pe ea, îmi găsesc hainele pregătite pe pat. „M-am gândit să mergi azi cu bluza asta, ce zici?”, mă întreabă.

    Tudor a avut de mic acces la dulapul cu hainele lui. L-am încurajat mereu să-şi aleagă îmbrăcămintea dorită. Am început prin a-i da de ales dintre două bluze sau două perechi de pantaloni, apoi i-am spus ce anume ar trebui să ia din sertar (maiou, chiloţi, pantaloni, bluză). I-am explicat care sunt hainele de casă, de oraş sau cele pentru noapte. În cele din urmă, a fost suficient să îi spunem cum e vremea. „E destul de frig afară azi, ne îmbrăcăm mai gros”. „S-a încălzit acum, dar bate vântul, n-ar strica să avem şi o geacă cu noi.”

    Urmând sfaturile Uraniei Cremene, l-am lăsat să aleagă singur cât de gros se îmbracă. I-am spus mereu: „e corpul tău, e alegerea ta”. Noi i-am pregătit doar soluţii rezonabile, adică nu am lăsat sandalele ca opţiune, când afară era iarnă. Acum, dacă îi e cald, îşi dă singur geaca sau căciula jos. Când îi e rece, vine să îşi mai ia o haină sau ne cere să intrăm în casă. Dacă bunica insistă să se îmbrace mai gros, îi răspunde prompt: „corpul meu şi alegerea mea”.

    Aş dori să dau tuturor mamelor un sfat cât se poate de simplu: „Lăsaţi-i pe copiii voştri de trei sau patru ani să se spele şi să se îmbrace singuri, lăsaţi-i să mănânce singuri, aşa cum le este lor mai comod!” (Maria Montessori, Copilul în familie)

    Când am rearanjat camera copiilor în acord cu principiile Montessori, le-am făcut totul pe măsură, inclusiv dulapul.

    Copilul nu are un mediu potrivit pentru el deoarece trăieşte în lumea adulţilor. Această disproporţie are anumite consecinţe caracteristice pentru viaţa copilului de astăzi. Se pare că, din cauza diferenţei de dimensiune dintre copil şi obiectele care îl înconjoară, acesta nu ştie cum să stabilească nicio relaţie între el şi obiecte şi că, în consecinţă, nu-şi poate realiza dezvoltarea firească. […]

    Iată, aşadar, care sunt principiile fundamentale: mobilele trebuie să fie uşoare şi aşezate în aşa fel încât copilul să le poată transporta uşor; tablourile trebuie aşezate la o înălţime care să-i permită copilului să le observe cu uşurinţă. (Maria Montessori, Copilul în familie)

    Am comandat o bară pentru umeraşe, Lucian a cumpărat scândurile, le-a tăiat după măsuri şi a făcut dulapul de haine. Pentru că s-a născut Tereza, am hotărât să îl folosim mai întâi pentru scutece şi câteva haine de-ale ei, iar lui Tudor i-am lăsat sertarele cu care se obişnuise. În timp, după ce nu mai e nevoie de scutece, o să folosim acest dulap pentru hainele amândurora. Până atunci, îi lăsăm Terezei la îndemână câte două-trei obiecte din principalele articole vestimentare. Fac la fel ca atunci când învaţă să toarne apa în pahar: pun în carafă doar atâta apă cât sunt dispusă să şterg. Am lăsat deocamdată în dulap doar atâtea haine cât sunt dispusă să rearanjez după câte un „raid” de-al ei. În plus, prea multe alegeri pot fi copleşitoare pentru cei mici.

    În ceea ce priveşte îmbrăcămintea, ca şi în cazul altor numeroase lucruri pentru copiii mici, mai puţin înseamnă mai mult. Dacă vă rezumaţi la cantitatea necesară, nu numai că faceţi ca obiectivul de independenţă al copilului dumneavoastră să fie realizabil pentru el, ci vă simplificaţi şi dumneavoastră viaţa. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    Dulapul de haine

  • O voinţă cât un tobogan

    O voinţă cât un tobogan

    Miercurea trecută, am asistat la o demonstraţie de voinţă. Aflându-ne lângă un parc de joacă, Tudor a vrut să se dea pe tobogan. A pornit într-acolo, dar l-am rugat să se oprească, neştiind dacă mai e contagios sau nu. Aflasem cu câteva zile în urmă că un virus şi un parazit erau responsabili pentru starea lui de rău din săptămâna precedentă. Deşi fizic era refăcut, ne-am gândit că e bine să mai stea câteva zile departe de alţi copii. Tudor s-a oprit să mă asculte, după care s-a întors înspre locul de joacă. Avea de luat o decizie grea pentru vârsta lui.

    I-am repetat încet motivul pentru care îl rog să se îndrepte înspre maşină. I-am promis că săptămâna viitoare, când ştiam că vom fi în acelaşi loc, în acelaşi oraş, se va da pe tobogan atât la sosire, cât şi la plecare. A avut o privire sfâşietor de tristă! S-a întors înspre părculeţ şi s-a uitat îndelung la copii. Mi-a fost atât de greu să îl văd! Nu l-am deranjat, nu am mai spus nimic, în minte exersam ce aş face dacă ar continua să meargă înspre locul de joacă, aşa cum îmi aminteam de la dr. Laura Markham.

    Aş fi mers până la el, l-aş fi luat în braţe şi i-aş fi zis, cu calm: „Înţeleg că e foarte greu să laşi locul de joacă şi să mergi la maşină. Cred că dacă ai putea, te-ai da acum pe fiecare dintre toboganele de aici. S-ar putea să fii încă contagios, adică să se îmbolnăvească şi alţi copii, aşa cum ai fost tu bolnav. De aceea te ajut acum să mergem la maşină. Îţi promit că săptămâna viitoare venim aici şi când sosim, şi când plecăm. Acum mergem acasă. Vrei să deschizi tu maşina sau să o deschid eu?”. Spre uşurarea mea, însă, după două-trei minute de privit intens (şi cu tristeţe), Tudor s-a întors înspre maşină şi a zis: „Eu deschid maşina!”. Cu atâta bucurie i-am dat cheile!

    Momentul acesta mi-a rămas adânc întipărit în minte. Am şi acum în faţa ochilor un băiat cu voinţă puternică, aşa cum încep să arate copiii în jurul vârstei de trei ani. Simt că în clipa aceea amândoi ne-am mai maturizat puţin. Bineînţeles, Tudor a fost ieri la locul de joacă! Atât la sosire, cât şi la plecare, în ciuda ploii uşoare care cădea. Am avut haine de schimb în maşină şi nu ne-a păsat că toboganele erau puţin ude. Promisiunea-i promisiune! Sau, cum îi spune Lucian adesea: „Ein Mann, ein Wort!”.

    Pentru mine, respectul faţă de copil este esenţial. El înseamnă inclusiv repectarea promisiunilor. Când faci ceea ce spui, relaţia este una bazată pe încredere. Tudor a avut încredere în mine, când i-am spus că peste o săptămână se va putea da în tobogane. Iar eu, la fel ca în alte dăţi, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a-mi respecta promisiunea.

    Este important să ne învăţăm copiii, încă de mici, cum să se poarte responsabil. Ne purtăm faţă de cei din jurul nostru aşa cum am vrea să se poarte şi ei cu noi. Cu alte cuvinte, libertatea noastră se sfârşeşte acolo unde începe libertatea celorlalţi. Eu folosesc adesea expresia: „Sunt sigură că şi tu ai face la fel pentru mine.”

    Am citit de curând despre importanţa amânării recompensei, atât pentru sănătatea fizică şi mentală, cât şi pentru reuşita în viaţă. Gestul lui Tudor mi-a spus că suntem pe calea cea bună.

    Mai ales ca părinte fascinat de Montessori, am învăţat că rutina este esenţială în dezvoltarea auto-controlului. Când ştiu la ce să se aştepte, când şi unde, copiii sunt mai puţin anxioşi şi mai dispuşi să ne urmeze.

    Consecvenţa programului şi a rutinelor este esenţială pentru ca un copil să înţeleagă ce se aşteaptă de la el.

    Copiii nu se nasc cu voinţă. O dobândesc în timp, treptat, la fel ca alte deprinderi de bază. Am citit cartea Educaţia Montessori în primii ani de viaţă pe când Tudor avea câteva luni. Capitolul final este despre voinţă şi dezvoltarea ei la copilul mic; pentru mine, a fost o lectură atât de utilă! În clipele grele ca cea de mai sus, în care privirea lui Tudor îmi sfâşie inima, înspre ideile din acest capitol îmi fuge gândul. E tot un fel de amânare a recompensei şi pentru mine. Nu creştem copii, creştem adultul de mâine.

    Ei trebuie să îşi dezvolte voinţa prin efort deliberat, încă de la naştere. Este un proces lung, iar la fiecare pas este nevoie de un ajutor foarte bine definit din partea părinţilor şi din partea mediului. În cazul în care un copil nu obţine acest ajutor, voinţa lui nu se va dezvolta. De-a lungul copilăriei, va rămâne condus de impulsurile şi capriciile de moment. La maturitate, va ajunge să ducă o viaţă haotică, lipsită de constanţă, de un sentiment de securitate şi de încredere în sine şi în alţii. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    [Photo by Basil Samuel Lade on Unsplash]

  • Cu plăcere!

    Cu plăcere!

    Noi credem că educaţia financiară trebuie să înceapă cât mai devreme. De câteva luni, Tudor are un portofel mic, cu fermoar, în care punem câte doi lei. Este suficient pentru a-şi cumpăra o sticlă de apă sau un iaurt. Exersăm cum să facem asta la magazinul din colţ, unde mergem mereu cu plăcere. Cunoscut fiind de doamnele de acolo, ni s-a părut modul ideal de a începe învăţarea, mai ales după-masa, când nu sunt aşa de mulţi clienţi. Tudor îşi ia singur marfa de pe raft, trece apoi la casă, plăteşte şi apoi primeşte bonul.

    Ieri, în timp ce ne aflam la magazin, şi-a scos portofelul şi a cumpărat o sticlă de apă. A aşteptat apoi liniştit să primească bonul, momentul lui preferat. După ce i l-a dat doamna, a fost preocupat să îl pună în portofel. Alături de el, Lucian l-a întrebat: „Cum spui?”. Cu clopoţelu-i cristalin, Tudor a ridicat privirea, s-a uitat zâmbind către doamna vânzătoare şi i-a spus: „Cu plăcere!”.

    Din respect pentru Tudor, am evitat pe cât de mult posibil să îi cer în public să salute sau să mulţumească. Dacă am simţit nevoia să spun ceva, atunci am folosit eu un „mulţumim” sau un „la revedere”, fiind atentă să mă audă şi el. Cred cu tărie că învăţarea nu se face în public. Bunele maniere şi amabilitatea se modelează de către părinţi şi de cei apropiaţi şi se învaţă acasă, nu pe stradă.

    Încă de când era mic, i-am mulţumit pentru că m-a lăsat să-l schimb, de exemplu, i-am spus „poftim” de câte ori i-am dat ceva şi i-am spus „cu plăcere”, oricât de mic era, când se uita la mine după ce îi înmânam ceva. Am făcut jocuri acasă, în care am modelat comportamentul acesta. Mama îmi povestea zilele trecute că s-a jucat aşa cu Tereza, aşezate pe covor, cu mingea. Nu e niciodată prea devreme pentru a începe să modelăm un comportament civilizat. Scopul nostru e de a-l învăţa pe copil să se comporte astfel chiar şi când nu suntem împreună cu ei.

    La fel am procedat şi cu salutul. De câte ori plecăm din casă sau când ne întoarcem, salutăm. Pe stradă, la fel, când ne întâlnim cu cineva cunoscut. Mi se pare interesant cum a evoluat salutul la Tudor. Acum vreun an şi jumătate a început cu „tai-tai”, a avut apoi o perioadă de „la revedere”, a trecut la „sărut mâna”, acum a ajuns la „servus”. Urmează să discutăm (acasă, desigur) pentru cine folosim fiecare dintre adresări.

    Folosim fiecare prilej pentru a aprecia comportamentul pozitiv. Azi-dimineaţă, după ce a curăţat un castravete, Tudor l-a tăiat şi a pus o bucată şi pe farfuria Terezei. I-am mulţumit frumos şi i-am arătat ce mult s-a bucurat ea, că a început imediat să îl mănânce. Am învăţat că astfel încurajăm amabilitatea, menţinem o bună relaţie între fraţi, susţinem conectarea cu copilul, îi creştem stima de sine şi modelăm bunele maniere. Atât de multe câştiguri cu un gest atât de simplu!

    Perioada senzitivă pentru amabilitate şi bune maniere este între doi şi şase ani. Este momentul propice pentru copil să înveţe cum să se poarte, să aibă maniere la masă, să fie atent şi plin de compasiune faţă de cei din jur. A se afla în perioada senzitivă înseamnă a asimila aceste informaţii fără niciun efort, a fi deschis în mod natural spre maxima absorbţie a cunoştinţelor.

    Pentru a-i învăţa pe copii bunele maniere, ei trebuie să vadă că părinţii, fraţii şi prietenii lor mai mari le urmează consecvent. Exemplul pe care îl dăm în primul rând prin propriul comportament este mult mai puternic decât orice le spunem noi. Copiii absorb orice văd că facem noi, în special când sunt foarte mici, şi încep să vorbească şi să se poarte exact ca noi. Noi suntem modelele lor. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    (Photo by Liane Metzler on Unsplash)

  • Pasiunea pentru citit

    Pasiunea pentru citit

    Pasiunea pentru citit m-a urmărit întreaga viaţă. Cea mai mare bucurie azi a fost că am comandat o carte, pe care mi-o doream de mult. Ca de obicei, am comandat şi câteva cărţi şi pentru copii. Totuşi, cea găsită pentru mine mă bucură cu deosebire, „Maria Montessori – Her Life and Work„, de E. M. Standing! Era şi la reducere! Acum abia aştept să sosească!

    Cartea este şi a fost importantă pentru cei din familia mea, încă de când eram mică. Pasiunea pentru citit am moştenit-o de la mama şi tata, care citeau cu aviditate. Tata, o enciclopedie ambulantă, avea mereu câteva cărţi pe măsuţa lângă care stătea. Îmi povestea adesea cum din primele salarii îşi cumpăra cărţi, pe care le citea apoi noaptea. Printre amintirile foarte dragi mie sunt cele în care seara, la culcare, stăteam lângă mama în pat şi citeam. Mă liniştesc de câte ori îmi aduc aminte de acele clipe minunate.

    Am fost extrem de impresionată când am văzut cărţile cumpărate (şi citite) de fratele meu, pe când era la facultate. A citit, de pildă, toate cărţile lui Hemingway, în italiană! Pe sora mea o admir pentru foarte multe motive. De pildă, oricât de mult ar lucra sau obosită ar fi, îşi impune ca seara să citească măcar câteva pagini. Adoră cărţile, la fel ca mine. Lucian râdea într-o zi, spunându-mi că dacă vrea să mă găsească, e suficient să îmi caute Kindle-ul.

    Cel mai mult mă bucur când îl aud pe Tudor cerându-ne să-i citim. În diferite momente ale zilei şi aproape întotdeauna seara, merge la mama, de exemplu, şi îi spune: „citim, buni, citim”. Are cărţile lui preferate, cu care e în stare să petreacă peste o jumătate de oră. Uneori se trezeşte dimineaţa, pe la şase şi jumătate, înainte ca Lucian să plece la serviciu, pentru a-l ruga să citească împreună o carte, timp de cinci minute. Este modul lui preferat de a-şi începe ziua alături de tatăl său.

    Maria Montessori recomanda ca pentru copiii sub şase ani lecturile să reflecte realitatea, adică să nu aibă personaje fantastice, cai zburători, vrăjitoare şi alte fantezii gândite de adulţi. Explicaţia e aceea că până au capacitatea de abstractizare, care se formează în jurul vârstei de şase ani, copiii sunt dornici să descopere lumea reală şi e rolul nostru să le mijlocim această cunoaştere. Am înţeles şi respectat această idee şi toate cărţile pe care le au copiii sunt selectate după acest criteriu. O listă foarte bună cu cărţi care respectă principiile Montessori am găsit la The Montessori Notebook. Nouă ne-a fost tare utilă.

    Când a primit în dar „Punguţa cu doi bani”, Tudor a vrut să i-o citim. Şi a început Lucian să îi citească cu voce tare, până când am auzit că începe să schimbe povestea. Moşul nu mai bătea cocoşul, baba nu îşi mai ameninţa găina, boierul nu voia neapărat să ucidă cocoşul… La final, a zis, râzând, că pe vremea noastră parcă nu era aşa violentă povestea asta. Pentru că nici Tudor nu s-a arătat foarte interesat de ea, am pus-o deoparte. Când va avea vârsta potrivită pentru basme şi poveşti nemuritoare, o vom citi din nou.

    Uneori Tudor alege aceeaşi carte, timp de câteva zile, săptămâni sau chiar luni. Oricât de greu ne-ar fi să citim sau să privim aceleaşi ilustraţii, copiii au doar de câştigat din asta.  Reluând aceeaşi carte, îşi îmbogăţesc vocabularul, stăpânind mai bine cuvintele, se obişnuiesc cu cadenţa vorbirii noastre, dobândesc fluenţă în citire, înţeleg povestea în profunzime şi îşi dezvoltă încrederea în ei înşişi, precum şi plăcerea de a citi.

    Cărţile preferate sunt, fără îndoială, cele din seria Wimmelbuch (Hoinari prin anotimpuri), de Rotraut Susanne Berner, pe care Tudor le citeşte neîntrerupt de când a împlinit un an. Am cumpărat seria pe rând, în limba germană, cu formatul midi, adică suficient de mici cât să încapă lejer în mâinile copiilor şi suficient de mari cât să se observe toate detaliile minunate din orăşelul prezentat acolo. Mama şi Tudor cunosc numele fiecărui personaj, ştiu exact în ce anotimp apare şoricelul care se ascunde de pisică şi când îl prinde poliţia pe hoţul din cabinetul dentistului.

    În timp ce ascultam un Concert pentru două viori de Bach, Tudor a fugit la bibliotecă, a luat Winter-Wimmelbuch şi a venit să mi-o arate pe Yvonne, care se pregătea şi ea să susţină un concert la vioară. În altă zi, în timp ce ne jucam „bicicleta”, mi-a spus să pedalăm ca Alfonsina Strada, apoi să facem avionul ca „Miaela”, adică Amelia Earhart. Vieţile ambelor femei sunt prezentate în minunata carte Poveşti de seară pentru fete rebele, de Elena Favilli şi Francesca Cavallo, din care citim adeseori.

    Cărţile nu trebuie amestecate cu jucăriile, pentru că e important să îi învăţăm pe copii de la început să le mânuiască cu grijă şi să le întoarcă paginile cu atenţie, nu să le manipuleze în toate felurile, ca pe jucării. Când Tudor avea un an şi câteva luni, Lucian i-a făcut un raft, la înălţimea lui, pe care să putem aşeza cărţile cu coperta înspre copil. Era mai uşor aşa să le vadă şi să le recunoască. După câteva luni, a mai fost nevoie de încă un raft.

    Lăsam la îndemână, de fiecare dată, între şase şi opt cărţi. De curând, am aranjat toate cărţile pentru copii pe un raft din bibliotecă, unde stau doar cu cotorul la vedere. Tudor reuşeşte acum să le găsească şi să le recunoască fără probleme, chiar şi aşa. Şi am observat că le pune înapoi chiar la locul din care le-a luat. Rafturile din cameră le folosim acum pentru câteva cărţi pe care să le citim cu Tereza.

    Astăzi, am observat-o cu bucurie pe Tereza cum nu a mai dus cartea la gură, ci a studiat-o, a întors-o pe toate părţile, a deschis-o (o carte copertată), a întors paginile şi a pus intrigată degetul pe zonele cu diferite texturi. Citea dintr-o carte cu pui de animale de la fermă, din seria „Touch and Feel„. De când a început să se ridice în picioare, merge adeseori lângă patul unde citesc bunica şi nepotul şi se uită interesată la ei. Astăzi am văzut şi o parte din ce a învăţat în acest timp.

    Copiii fac ceea ce fac şi părinţii lor. Pasiunea pentru citit poate fi moştenită de la părinţi. Dacă vrem ca ei să citească, atunci trebuie să citim noi, zi de zi, alături de ei. Lectura este cu atât mai plăcută, cu cât e împărtăşită! Iar bogăţia limbajului astfel dobândit nu poate fi egalată de o simplă discuţie, oricât de elevată ar fi ea.

    (Photo by Kimberly Farmer on Unsplash)

  • De ce folosim scutece textile – câteva avantaje

    De ce folosim scutece textile – câteva avantaje

    Pe când Tudor avea câteva săptămâni, Lucian mi-a spus că a auzit de o doamnă din România care face scutece textile. L-am privit strâmb atunci şi i-am zis că doar nu o să ne întoarcem la spălat scutece. Apoi am început să citesc despre Montessori, despre recomandările specialiştilor şi, în cele din urmă, şi despre scutece. Trecusem cu Tudor printr-o perioadă destul de urâtă de iritaţie produsă de scutec, schimbasem vreo trei tipuri şi producători. Până la urmă, pe când el avea unsprezece luni şi începusem să ne interesăm de perioada optimă pentru independenţa faţă de scutece, am făcut marele pas spre cele textile.

    Perioada senzitivă pentru începerea învăţării la oliţă este între douăsprezece şi optsprezece luni, iar pentru renunţarea la scutece, între optsprezece şi treizeci şi şase de luni.

    Mielinizarea neuronilor necesară pentru a pregăti corpul să aibă control asupra intestinelor şi vezicii urinare se finalizează la vârsta de aproximativ douăsprezece luni. Copilul este acum capabil să simtă impulsul de a-şi controla funcţiile corporale. Cu toate acestea, trebuie să înveţe să exercite acest control. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    Mi-a fost destul de greu să aleg dintre multele opţiuni – scutec cu buzunar, scutec all-in-one, all-in-two, prefolded. Am ales, în cele din urmă, să cumpăr câte unul din fiecare şi apoi să vedem care ne place mai mult. După ce am stabilit că scutecul cu buzunar e preferatul nostru, am încercat mai multe mărci din acest tip. Acum, după luni întregi de folosire, Baba+Boo rămân scutecele mele preferate. Se usucă foarte uşor, pot folosi unul sau două inserturi, le pot face mici sau mari, au modele tare plăcute şi capsele nu au cedat, deşi sunt folosite deja de al doilea copil.

    Tudor a renunţat la scutece mai întâi pe timpul zilei, din luna iunie începând, pe când avea aproape doi ani. La începutul lui iulie, l-am întrebat dacă să îi mai punem scutec şi pe timpul nopţii sau vrea să doarmă fără el şi să ne trezim când trebuie să meargă la baie. A ales să doarmă fără scutec şi de atunci le-am pus deoparte, pentru Tereza. Am fost pregătiţi mental pentru nopţi de schimbat aşternutul (uneori şi de două ori), dar nu am dat înapoi şi l-am susţinut cu încredere şi înţelegere. Cel mai des a udat patul după naşterea Terezei, probabil din cauza emoţiilor care îl copleşeau. Dar a trecut repede şi peste perioada aceasta şi acum sunt excepţionale cazurile în care nu ajunge la oliţă (o dată la câteva luni).

    Pentru noi, avantajele scutecelor textile sunt multiple.

    • În primul rând, copilul simte mult mai uşor când se udă sau se murdăreşte. Astfel, asociază ceea ce se întâmplă în corpul lui cu rezultatul final. Acest lucru este important pentru a şti când să meargă înspre oliţă, mai ales în perioada de renunţare la scutec. Dezavantajul ar fi că uneori miros mai puternic, când sunt ude sau murdare. Totuşi, acest lucru ne ajută în a schimba copilul mai repede. În cartea Educaţia Montessori în primii ani de viaţă se menţionează chiar că scutecele de unică folosinţă duc umezeala departe de corpul copilului, astfel încât acesta nu îşi mai dă seama când se udă.

    De fapt, [scutecele de unică folosință] devin chiar confortabile pentru copil după urinare, deoarece are loc o reacţie chimică în interiorul scutecului care creează un „efect de saună” sau o senzaţie de căldură lângă corpul copilului. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    • Un alt avantaj pentru noi îl reprezintă lipsa chimicalelor. Scutecele sunt din material şi le spălăm cu detergent blând, pentru bebeluşi.
    • Bineînţeles, folosirea scutecelor textile protejează mediul. Astfel, aruncăm mai puţine deşeuri nereciclabile şi se folosesc mai puţine resurse pentru producerea scutecelor.
    • Şi, nu în ultimul rând, scutecele textile sunt mult mai ieftine. Scutecele cumpărate pentru Tudor le poartă acum Tereza. Le vom putea folosi, cred, până nu va mai avea nevoie de ele.

    Pentru Tereza folosim încă scutece de unică folosinţă în deplasări şi noaptea. Mai avem doar câteva şi apoi vom trece complet la scutece textile. Deja nu mai stă liniştită pe spate când trebuie să îi punem scutecele de unică folosinţă. Pe cele textile i le dăm aşa cum ar îmbrăca o pereche de chiloţi, stând în fund sau în picioare.

    Când prietenii din America au venit în vizită, fetiţa lor, puţin mai mare ca Tudor, încă nu împlinise doi ani. Ne-au spus că şi ei folosesc acasă doar scutece textile. Ceea ce mi s-a părut interesant, însă, a fost serviciul de spălare a scutecelor la care apelau. O dată pe săptămână, o firmă specializată le prelua scutecele murdare şi le aducea curate scutecele din săptămâna precedentă. La noi nu ştiu să existe încă un astfel de serviciu. Noi le spălăm la maşină, o dată la trei sau patru zile. Folosim un ciclu suplimentar de clătire, înainte şi după spălare, uscându-le apoi la soare sau pe un uscător lângă calorifer. Soarele înălbeşte şi dezinfectează şi în câteva ore scutecele sunt uscate. Iarna, folosim uscătorul de rufe pentru inserturi. Exteriorul scutecului îl întindem pe suportul agăţat de calorifer, unde se usucă în câteva ore.

    Pentru ca un bebeluş să conştientizeze senzaţia de ud şi uscat, este de asemenea esenţial să poarte scutece confecţionate dintr-un material natural, cum ar fi bumbacul. Din nefericire, adulţii aleg în mod constant scutece de unică folosinţă mai degrabă decât pe cele de bumbac, deoarece sunt rapide şi convenabile. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    (Photo by Picsea on Unsplash)

    Citiți aici articolul despre începerea învățării la oliță.

    Citiți aici articolul despre episodul final al învățării la oliță.

  • Dimineţi liniştite

    Dimineţi liniştite

    Azi am avut o dimineaţă ieşită din rutină. Am schimbat aşternutul ud, punându-l la spălat, am aspirat nasul copiilor şi o tavă spartă în bucătărie, le-am făcut aerosoli. Apoi am schimbat-o pe Tereza pentru a patra oară în ziua respectivă. Când m-am uitat la ceas, am văzut că era abia ora 9.30. Şi încă nici nu mâncaserăm… Pentru noi, nu e deloc una din acele dimineţi liniştite, pline de rutină, cu care ne-am învăţat.

    De când s-a născut Tudor, am aflat despre importanţa predictibilităţii în viaţa copiilor mici. Când ştiu ce urmează să se întâmple, ei se simt în siguranţă, în control, pregătiţi pentru ziua respectivă. Mutându-i dintr-un loc în altul, mai ales fără a le spune ce se întâmplă, îi facem să depindă de noi.

    Copiilor le place să ştie ce urmează să se întâmple. De aceea, de când s-au născut, am evitat călătoriile mai lungi de o zi, reducându-le şi pe acestea la minimum. Am observat că după fiecare deplasare, tot programul era dat peste cap în următoarea zi. Uneori asta dura chiar două-trei zile, iar copiii erau mai agitaţi. Aşa că am preferat să avem parte în primii ani de dimineţi liniştite şi copii mulţumiţi.

    Au fost unii prieteni care ne-au sugerat că e mai bine îi pregătim pentru lumea în continuă schimbare. Dar noi preferăm să facem asta după ce mai cresc. Până pe la trei ani, au suficient de multe de învăţat şi descoperit în lumea din jurul lor!

    „Ca regulă generală, cu cât există mai multă rutină şi mai mult ritual în primii trei ani din viaţa copilului, cu atât devine mai liniştit, mai relaxat şi mai conectat la un program zilnic. […] Stabilind ce urmează să se întâmple, rutina şi ritualul îl ajută pe copil să îşi clădească încrederea în lume şi să se simtă în siguranţă în viaţă.” (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    (Photo by Marjorie Bertrand on Unsplash)