Învăţ Montessori

Etichetă: Siguranţă

  • Zmeul și joaca în natură

    Zmeul și joaca în natură

    De ziua Terezei, i-am cumpărat lui Tudor un zmeu. Citisem împreună cu el cartea Dănuț și zmeul uriaș și mi s-a părut a fi un cadou interesant. De îndată ce l-a primit, Tudor a vrut să îl testeze.

    După ce au găsit un loc potrivit pe dealurile din jurul orașului, copiii s-au bucurat de înălțarea zmeului. Când i-am însoțit și eu, am rămas surprinsă de entuziasmul pe care o activitate aparent atât de simplă îl poate trezi în noi. Într-o zi când nu bătea vântul foarte tare, am alergat pe deal, încercând să ridicăm zmeul. Încercările noastre au fost și un excelent prilej de râsete și voie bună împreună. Dar, mai presus de toate, am rămas uimită de relaxarea pe care am resimțit-o privind zmeul fluturând în înălțimi. Ce ocazie minunată de conectare cu prezentul!

    Dorind să evităm cât mai mult aglomerațiile, am ales mai des ca de obicei să ieșim în natură în afara orașului. Am mers pe malul râurilor, unde copiii s-au bucurat să arunce pietre în apă. Am intrat desculți în pârâu, împreună cu copiii, când vremea a fost mai caldă. Am cules frunze sau castane și am mirosit ace de pin, impresionați de puterea mirosului lor. Adesea, ne-am oprit să vedem ciupercile care ne apăreau în cale. În zonele de munte copiii au mâncat frăguțe, afine sau mure, împreună cu gustarea adusă de acasă.

    Copiii ies din casă zilnic, cel puțin o dată, indiferent de temperatura de afară. Excepțiile când stau toată ziua în casă sunt doar câteva pe an. Din păcate, de multe ori găsim parcurile goale, mai ales dacă vremea e capricioasă. Unul dintre citatele mele preferate îi aparține exploratorului britanic Ranulph Fiennes. „Nu există vreme rea, ci doar îmbrăcăminte nepotrivită” a devenit motto-ul după care ne ghidăm de când s-au născut copiii.

    Ani de zile, programul meu însemna plecat de acasă dimineața și întors după-masa târziu de la serviciu. Eram prea obosită pentru a mai ieși afară și nu apreciam deloc plimbarea în aer liber. Din fericire, am început să înțeleg cât de greșit gândeam, citind-o pe Maria Montessori. Între timp, am învățat că elementele esențiale prin care pot să am grijă de mine înseamnă să mănânc sănătos, să beau suficientă apă, să dorm destul și să fac mișcare în aer curat.

    Toți suntem de acord cu importanța simțurilor în construirea gândirii. […] Dar va fi greu să-i facem pe oameni să accepte ideea că mișcarea are tot atâta importanță, ba poate chiar mai multă pentru dezvoltarea intelectuală a omului. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Maria Montessori s-a folosit de comparații amuzante și de exemple numeroase pentru a încuraja părinții să meargă în ritmul copilului. Datorită ei, am învățat să ne ajustăm mersul și așteptările atunci când ieșim la plimbare împreună cu copiii. I-am lăsat să se cațere în copaci, când au putut să facă asta singuri și să sară de la înălțimi care uneori ne-au făcut să ne ținem respirația. Lăsându-i să exploreze în voie, am văzut că nu fac nicio mișcare pentru care nu sunt pregătiți și pe care n-au exersat-o temeinic înainte.

    Triunghiul Pikler a primit, în ultimele luni, un nou rol. Nu mai e folosit doar pentru cățărat, ci și ca aparat pentru sărituri. Imitându-l pe Tudor, Tereza îl folosește pentru antrenament. A început prin a se urca pe primele trepte, întorcându-se apoi cu spatele la ele și sărind. În timp, a ajuns tot mai sus, încântată și încrezătoare în sine. Apoi, când s-a simțit pregătită, a repetat mișcările astfel învățate și afară.

    Zmeul este acum unul dintre obiectele esențiale pe care le păstrăm în mașină. Iar zilele de toamnă, când bate vântul frunzele, au devenit ideale pentru a trage zmeul de sfoară. Încă un prilej minunat pentru a ne bucura de natură și aer curat!

  • Aisbergul comportamentelor noastre

    Aisbergul comportamentelor noastre

    Ziua de ieri a început cu un tantrum, adică cu o criză de furie. Nu a fost a copiilor de data aceasta, ci a mea. Și, deși provocarea a venit dinspre Tudor, eu am direcționat-o înspre Lucian. Am profitat apoi de ziua liberă, în care tatăl și copiii au fost plecați la bunica paternă, pentru a încerca să înțeleg ce ascunde partea nevăzută din aisbergul comportamentului meu.

    Atunci când ne simțim neputincioși sau anxioși, avem tendința de a controla aceste sentimente rănindu-i pe ceilalți – în acest caz, pe propriii copii. În termeni psihologici, ne referim la „proiectarea” propriei suferințe asupra celuilalt, astfel încât să pară că celălalt este cauza suferinței noastre. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Comportamentul înseamnă comunicare. Cea mai mare parte din aisbergul comportamentelor noastre e ascunsă. De fapt, în adâncuri regăsim o listă lungă de experiențe și convingeri de care nici nu suntem conștienți. Am fost învățați că trebuie să controlăm comportamentul copiilor, fără să vedem întreg aisbergul. Tratăm doar efectul, nu și cauza.

    Ieri „mi-am ieșit din minți”. Dr. Daniel Siegel numește tipul acesta de reacții emoționale drept calea inferioară. Cortexul prefrontal, adică partea superioară a creierului nostru, nu mai poate fi accesat când suntem cuprinși de furie. Folosind modelul mâinii pentru a explica structura creierului, putem înțelege mai ușor de ce expresia „mi-am ieșit din minți” e atât de potrivită pentru reacțiile noastre emoționale.

    Suntem deconectați în acele clipe de momentul prezent, retrăind, fără să ne dăm seama, experiențe trecute. Probabil ne simțim nevăzuți, neiubiți, neputincioși. Cu cât traumele suferite în copilărie sunt mai puțin procesate, cu atât reacțiile noastre necontrolate vor fi mai dese. De aceea e atât de important să discutăm cu copiii despre evenimentele neplăcute din viața lor. Cu cât le dăm mai mult ocazia să integreze cele întâmplate, cu atât mai bine vor putea vindeca rănile suferite.

    Modul inferior de procesare presupune blocarea proceselor mentale superioare și lasă individul într-o stare de emotivitate intensă, cu reacții impulsive, răspunsuri rigide și repetitive, care nu implică autoreflecție și nu ține cont de punctul de vedere al celuilalt. (Dr. Daniel Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    Dr. Shefali vede durerea drept un portal al vindecării noastre. Fără durere, nu știm ce anume a rămas neintegrat în interiorul nostru. De aceea copiii ne sunt cei mai buni profesori, pentru că relația cu ei e atât de apropiată. Nu putem fugi de copii și le suntem alături cel puțin vreo două decenii. Timp suficient ca ei să ne arate în mod repetat unde mai avem de lucrat cu noi înșine.

    Copiii noștri pot fi mici și neputincioși în ceea ce privește abilitatea de a fi independenți, dar au un potențial imens de a ne trezi conștiința. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Maria Montessori sublinia că pregătirea educatorilor trebuie să cuprindă neapărat și o parte spirituală. Ea vorbea despre aptitudinile de ordin moral pe care cei care lucrează cu copiii le au de dobândit. Educatorul, ca parte din mediul de învățare a copilului, nu își poate descărca propriul bagaj emoțional asupra celor aflați în formare. O idee profundă, pe care, din păcate, o regăsim prea puțin sau chiar deloc în pregătirea actuală a celor care lucrează cu copiii, fie ei părinți sau profesori.

    Adevăratul educator este omul care se eliberează de obstacolele lăuntrice care îl fac pe copil de neînțeles pentru el; nu este pur și simplu omul care se străduiește să devină mai bun. Instruirea pe care o oferim noi educatorilor noștri constă în a le arăta ce dispoziții interioare trebuie să-și corecteze, așa cum un doctor poate să indice o anumită boală definită care slăbește și amenință un organ fizic. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Aisbergul comportamentelor noastre e complex. El ascunde în străfunduri nevoi profunde, cum ar fi cea de iubire necondiționată, de a fi văzut sau apreciat. E străbătut de frică, neputință, rușine, dezamăgire, griji sau regrete. E sensibil la stările noastre de oboseală, durere, de foame sau sete. El plutește cu ajutorul nesiguranței, disconfortului, traumelor și tiparelor noastre.

    Pentru a-l sparge, e important să îl explorăm cu atenție și prezență conștientă. Asta înseamnă să renunțăm la învinovățiri și judecăți și să ne înfășurăm cu compasiune. Să avem curajul de a ne lăsa trăirile să își spună povestea. Să scriem sau să povestim despre ceea ce simțim, făcând astfel ordine în mintea noastră. Să știm să ne ascultăm corpul și semnalele pe care ni le transmite cu atâta promptitudine.

    Învățând să facem asta pentru noi înșine, vom putea să le răspundem diferit și copiilor noștri. Comportamentul lor va deveni doar o poartă spre lumea lor interioară, în care vom ști să privim cu iubire și înțelegere. Îi vom vedea și accepta drept ceea ce sunt în esența lor, nu drept ceea ce vrem noi să fie. Vom ști că facem asta cu adevărat atunci când ceea ce se va întâmpla în fața noastră va fi despre ei, nu despre bucăți nevăzute din aisbergul nostru.

    Comportamentul copiilor noștri este, de fapt, ca o rafală de vânt care aprinde tăciunii din noi. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    (Photo by Alexander Hafemann on Unsplash)

  • O lalea galbenă

    O lalea galbenă

    Primăvara avem foarte multe lalele roşii în curte. În ultimii ani, însă, printre ele a apărut şi o lalea galbenă, pe care o admir de fiecare dată. I-am pus de la început un nume: îndrăzneşte să fii diferită!

    Copiilor le place să rupă din când în când flori, pe care le aduc în casă şi le pun în vază. Nu i-am oprit niciodată din a face asta, doar i-am învăţat cum să le rupă corect. Pe când se jucau afară într-o dimineaţă, iar eu citeam alături de ei, Tudor a venit fericit să îmi ofere o lalea galbenă. Când am văzut că era vorba de acea floare, m-am necăjit. L-am mustrat pentru că a rupt-o, fiind singura din toată curtea, i-am spus că trebuia să o lase acolo, să nu mai rupă florile, că se va ofili.

    Şi apoi, m-am oprit dintr-odată, dându-mi seama că deja se depărtase de mine, făcând tot câte un pas în spate. Am închis ochii, am respirat adânc. Mi-am dat seama că îl rănisem. Am dus floarea la nas. Am mirosit-o cu ochii închişi. Lalele nu au un miros deosebit, dar parcă aceasta era diferită. M-am uitat la ea, ţinând-o în sus, în soare.

    L-am chemat pe Tudor să vină să o vadă şi el de aproape. Când s-a apropiat, am mirosit-o împreună. L-am strâns în braţe şi i-am mulţumit. L-am întrebat cum de alesese tocmai floarea aceasta. „Ţi-am dat-o pentru că era cea mai frumoasă.” I-am confirmat şi i-am spus că o să o punem împreună în vază. Şi i-am spus că am greşit şi că nu trebuia să îi vorbesc aşa. Că am făcut asta din cauza unor aşteptări greşite ale mele, nu din cauza lui. „Creşte alta în locul ei!”, mi-a răspuns el.

    Da, flori vor mai creşte. Dar sentimentele de iubire necondiţionată, de acceptare fără echivoc, de sprijin permanent? Crescute în anii copilăriei, aceste flori ale sufletului rămân proaspete întreaga viaţă. Smulse prea devreme, însă, ele sunt atât de greu de replantat!

    Copilăria înseamnă siguranţă psihologică şi confort fizic. Copilul învaţă primele vocale ale limbajului său spiritual şi înscrie prima amprentă a semnăturii sale spirituale. (Dr. Shefali Tsabary, Părintele conştient)

    De la dr. Laura Markham am învăţat ca atunci când mă simt provocată să mă opresc, să renunţ la propria-mi agendă şi să respir profund de câteva ori. Opreşte-te, renunţă şi respiră! este regula valabilă pentru orice interacţiune cu copilul în care simţim că ne-am pierdut controlul.

    De fapt, de câte ori ne simţim provocaţi, înseamnă că ne-am întors în trecut, nu mai trăim în prezent. Fiecare provocare e cauzată de o experienţă trecută, de cele mai multe ori de o întâmplare din copilărie. Copiii, prin felul în care ne solicită şi ne provoacă, devin astfel cei mai buni profesori ai noştri. De aceea parentajul nu este despre copii, ci e despre părinţi. Când vom avea maturitatea de a ne analiza reacţiile, de a recunoaşte şi studia provocările, vom reuşi să ne creştem pe noi înşine.

    O caracteristică fascinantă a memoriei implicite este că, în clipa când o asemenea amintire este recuperată, individul nu are senzaţia că îşi „aminteşte” ceva, el nefiind conştient că această experienţă lăuntrică este provocată de ceva din trecut. Astfel, emoţii, comportamente, senzaţii corporale, interpretări date unor percepţii şi predispoziţii ale modelelor mentale inconştiente pot influenţa experienţa noastră din prezent (atât din punctul de vedere al percepţiei, cât şi al comportamentului), fără ca noi să realizăm că suntem structuraţi de trecut. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Mary Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

    Când Tudor avea doi ani şi jumătate şi a avut nevoie de analize, asistentele ne spuneau să stăm liniştiţi, că e mic şi nu va mai ţine minte. Din păcate, ele ignorau memoria implicită, care e prezentă încă de la naştere. Uneori, după câte un eveniment traumatizant, copiii pot reacţiona cu întârziere. Când îşi vor lovi sora sau vor uda noaptea patul, ne va fi apoi greu să facem legătura cu ceea ce s-a întâmplat cu săptămâni sau luni în urmă.

    Rămase neprocesate, emoţiile acestea vor izbucni şi mai târziu în viaţă, de câte ori ne vom afla într-o situaţie care ne va reactiva acele trăiri. Repetarea unor evenimente similare ne va afecta nu doar spiritul şi mintea, ci şi trupul.

    Desigur, o simplă reacţie la o lalea galbenă ruptă nu are cum să provoace o asemenea traumă. Dar repetată de mai multe ori pe parcursul zilei, timp de luni şi ani la rând, este imposibil să nu lase urmări. Conflictele sunt inerente relaţiilor umane. Ele sunt chiar sănătoase, dacă ştim să le gestionăm corect. Dar când apar prea des şi escaladează necontrolat, răul pe care îl provoacă nu e doar unul de moment.

    Este prea târziu? Niciodată! Poţi întotdeauna repara legătura precară dintre tine şi copil. Dar este nevoie de efort, de o dorinţă aprigă să faci asta şi de foarte, foarte multă iubire. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

  • În picioarele goale

    În picioarele goale

    Una dintre marile bucurii ale încălzirii vremii de afară este posibilitatea de a umbla desculţi. Încă de la primele raze mai puternice, copiii au renunţat rapid la papuci şi au alergat prin curte în picioarele goale. În luna februarie, când încă nu era cald mult timp, au făcut asta pentru cel mult jumătate de oră. Acum, însă, pot sta desculţi ore întregi.

    Când Tudor era mic şi îl încurajam să umble cu tălpile goale, ceilalţi adulţi se îngrijorau. Auzeam mereu că va răci, că se răneşte, că se murdăreşte, toate motivele posibile. Pentru că aflasem cât e de important mersul în picioarele goale, am rămas însă imperturbabilă în faţa anxietăţii lor.

    Tălpile goale îi permit [copilului mic] să aibă multe experienţe tactile noi: să simtă cât de pufos e solul moale sub picioare, să simtă răcoarea pământului şi a ierbii, textura covorului, netezimea podelei de lemn, impactul greutăţii pe măsură ce copilul creşte. Aceste informaţii despre lume stimulează dezvoltarea mentală a copilului, aşa cum o fac senzaţiile de temperatură, textură şi greutate dobândite prin intermediul mâinilor. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    De curând, am zărit-o pe Tereza călcând cu plăcere pe nisip, apoi pe pământul din grădină. M-am descălţat şi eu, povestind cu ea despre cât de fin e nisipul. Dar am primit atât de multe alte informaţii! În primul rând, senzaţia de rece şi umezeală a nisipului proaspăt scos dintr-un sac. Apoi, căldura trotuarului, rugozitatea pământului şi instabilitatea dată de câteva gropi săpate de copii.

    Dincolo de bogăţia de impresii senzoriale culese, această libertate de mişcare este importantă şi pentru dezvoltarea piciorului şi a mersului. În plus, aduce un important beneficiu pentru mintea copilului.

    Dintr-un clip video despre funcţiile executive ale creierului, am aflat că mersul în picioarele goale timp de şaisprezece minute pe zi ar îmbunătăţi memoria pe termen scurt. Aceasta, alături de flexibilitatea mentală şi auto-reglare, este o componentă cheie a aşa-numitului centru de control al creierului.

    Neîngrădit de încălţări, piciorul se dezvoltă optim. Ca urmare, atunci când au posibilitatea de a umbla desculţi, copiii, dar şi adulţii, dobândesc o postură mai bună. La fel ca la mersul pe linie, se îmbunătăţeşte echilibrul şi coordonarea mişcărilor.

    Ni s-a întâmplat adeseori să le recomandăm copiilor să se descalţe, pentru a avea aderenţă mai bună când se caţără pe triunghiul Pikler. În primii ani, le-am cumpărat papuci de casă din piele, foarte subţiri. Dar ambii au preferat să umble în picioarele goale, acceptând cel mult şosete. În iarna aceasta, i-am imitat şi noi şi am renunţat la papucii de casă, purtând şosete de lână.

    Alergatul desculţă după o furtună de vară este una dintre cele mai plăcute amintiri din copilăria mea. Am repetat des experienţa alături de copii, fie în ploaie, fie în bălţile lăsate de furtunul cu apă. Şi vom profita din plin de lunile următoare, pentru a crea noi şi noi amintiri.

    Afară este, cu adevărat, cea mai bună încăpere a casei. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

  • Secretul şi siguranţa copiilor

    Secretul şi siguranţa copiilor

    Săptămâna trecută am aflat de la Tudor că bunica mea îi dădea biscuiţi cu ciocolată, pe ascuns. Era secretul lor, aşa îl învăţase, iar dacă el ar fi spus părinţilor, ei s-ar fi supărat sau i-ar fi certat pe amândoi.

    Una dintre regulile casei este că nu mâncăm dulciuri din comerţ decât foarte rar. Când avem poftă de dulce sau la sărbători sau aniversări, pregătim totul în casă.

    O altă regulă a casei, poate chiar mai importantă decât prima, este că nu avem şi nu păstrăm secrete. Am hotărât asta de comun acord cu Lucian, pentru siguranţa copiilor, după ce am adunat informaţii din mai multe surse.

    La nouăzeci de ani, pe bunica nu o mai putem convinge că secretele sunt nocive. Am discutat separat cu ea, Lucian şi cu mine, pentru a-i spune cât de necăjiţi suntem de cele întâmplate şi a încerca să-i explicăm de ce am stabilit cele două reguli în familia noastră.

    Riscul de abuz sexual există pentru orice copil. Din păcate, atât adulţii, cât şi alţi copii pot să îi transforme în victime. În SUA, majoritatea agresorilor sexuali au doar paisprezece ani. Adesea, copiii care au fost supuşi abuzului vor repeta acele acţiuni cu copii mai mici decât ei. Una dintre regulile de aur în acest caz este tocmai învăţarea copilului de a nu avea secrete faţă de părinţi. Pe lângă folosirea denumirii corecte a părţilor corpului, a prevenirii copiilor cu privire la oamenii ciudaţi, care pot fi inclusiv membri ai familiei, păstrarea unei relaţii de comunicare deschisă cu aceştia este esenţială.

    Bullying-ul înseamnă agresarea celor vulnerabili prin forţă, constrângeri sau ameninţări. Adesea, cei agresaţi tac, fie pentru că li se cere asta de către agresor, fie pentru că le e ruşine să povestească ce li se întâmplă. Desigur, a păstra secretul asupra unor astfel de acte nu este deloc de dorit. Dar dacă nu sunt învăţaţi de mici despre această regulă, unora dintre copii li s-ar putea părea ceva normal.

    Ruşinea are nevoie de trei lucruri pentru a scăpa de sub control: de secret, de tăcere şi de judecata critică. (Dr. Brené Brown, Darurile imperfecţiunii)

    Niciun membru al familiei noastre nu ar putea concura la categoria pană. Iar obezitatea este o problemă tot mai serioasă în zilele noastre. De când am început autodiversificarea cu copiii, ne-am schimbat şi noi foarte mult stilul de a mânca. În plus, pentru că nu am vrut să avem dublă măsură, se întâmplă destul de rar să cumpărăm sau să mâncăm ceea ce Lucian şi cu mine numim „marfă de contrabandă”.

    Reglarea emoţiilor joacă un rol important în lupta împotriva obezităţii. Asocierea acelor biscuiţi cu ciocolată cu mâncatul pe ascuns mă îngrozeşte, de-a dreptul. Una dintre greşelile educaţiei alimentare pe care noi am primit-o a fost etichetarea anumitor mâncăruri drept „bune” sau „rele”.

    Bineînţeles, mai ales atunci când suntem copleşiţi de emoţii, vom avea tendinţa de a face exces de ceea ce e „rău”, în încercarea de a ne simţi mai bine. Dar eliberarea va fi de scurtă durată şi, cel mai adesea, va fi urmată de o perioadă de învinovăţire. Şi intrăm astfel într-o spirală din care e destul de greu de ieşit.

    Din fericire, când Tudor ne-a spus despre biscuiţi, am avut prezenţa de spirit de a rămâne calmi. L-am încurajat să ne spună întotdeauna dacă cineva îi mai cere să păstreze secretul asupra oricăror fapte sau evenimente. I-am arătat că nu ne supărăm şi nici nu îl certăm, cu atât mai mult cu cât nu suntem de acord cu aceste metode.

    I-am spus că oricând are poftă de a mânca ceva, să ne spună şi vom face în casă, ori vom căuta să cumpărăm de undeva. I-am vorbit şi despre alternativele mai sănătoase, care sunt la fel de gustoase.

    I-am explicat inclusiv că acum putem înţelege că iritaţia care-i apăruse pe corp a fost probabil provocată de cacaua din biscuiţi. I-am reamintit asta şi la câteva zile după aceea, când îi dispăruseră mâncărimile şi bubiţele de pe piele.

    După câteva zile, am înţeles şi noi că, poate, acest incident ne-a ajutat. Ne-a invitat să discutăm mai des şi mai profund despre secrete şi siguranţă. I-am reamintit lui Tudor şi am început să îi spun şi Terezei că pot discuta orice şi oricând cu Lucian sau cu mine. Am inventat propriii biscuiţi-sandwich, pe care copiii i-au pregătit cu mama mea, transformând astfel totul într-un exerciţiu de viaţă practică.

    Relaţia lui Tudor cu străbunica este una specială. Deşi ne pune adesea la încercare pe noi, părinţii, acum o văd şi ca un test pentru când copiii cresc. De când am aflat despre secretul lor am încercat să nu îl mai lăsăm pe Tudor singur la ea. Totuşi, îmi dau seama că acest lucru nu va fi posibil pe termen lung. În plus, scopul nostru este să pregătim copiii pentru a se descurca chiar şi în absenţa noastră.

    Probabil vor mai fi ocazii în care li se va cere copiilor să păstreze secretul. Tocmai de aceea, e important să îi învăţăm cum să reacţioneze, nu să încercăm să îi ferim de viaţă. „În familia noastră nu păstrăm secrete” este un răspuns bun, pentru început. Vom insista asupra lui în perioada următoare, învăţându-i pe copii să-l folosească de câte ori va fi nevoie. Pe lângă asta, educaţia alimentară corectă continuă să fie o constantă a preocupărilor noastre, indiferent şi independent de obiceiurile celor din jur.

    (Photo by Shuto Araki on Unsplash)

  • Oamenii ciudaţi şi siguranţa copiilor

    Oamenii ciudaţi şi siguranţa copiilor

    Ieri am avut parte de o experienţă extrem de neplăcută, pe care sper să nu o repetăm prea curând. Aflaţi la plimbare în alt oraş, alături de o prietenă, am fost acostaţi de un tânăr. Evenimentul, discutat apoi îndelung de Tudor, ne-a dat ocazia să vorbim despre oamenii ciudaţi cu care avem uneori de-a face. Am ales să-i numim astfel pe cei de care ar trebui să se ferească copiii, fie ei cunoscuţi sau străini.

    Ne-am plimbat pe ploaie, într-o zonă preponderent pietonală, la ora amiezii. Apropiindu-ne de tunelul care ducea la parcare, un individ ne-a întrebat dacă avem să îi dăm ceva bani. În ciuda vremii noroase, purta ochelari negri, era julit pe faţă şi părea sub influenţa a altceva decât alcool. I-am spus că nu avem şi ne-am continuat drumul, fiind singuri în zonă atunci. Tudor era de mână cu prietena noastră, iar Tereza se plimba pe lângă mine. Când am văzut că se învârte în jurul nostru, vorbind şi cerându-ne bani, am luat-o pe Tereza în braţe şi am crescut uşor ritmul. A venit în spatele nostru, continuând să ne vorbească, în timp ce noi încercam să rămânem calme. Din fericire, s-a oprit şi a pornit în direcţia opusă. Bineînţeles, am evitat ieşirea prin tunel, făcând un ocol destul de mare, până la următoarea ieşire din semi-labirintul în care ne aflam.

    După ce am ajuns la maşină, Tudor a început să pună întrebări. De ce arăta aşa omul acela, de ce avea răni pe faţă, de ce a venit după noi, de ce sunt unii oameni astfel? A fost destul de greu să îi răspund la toate întrebările şi, odată ajunşi acasă, m-am bucurat de cina alături de Lucian şi de răspunsurile pe care mă ajuta şi el să i le dau.

    Povestirea unei experienţe poate ajuta un copil să se elibereze de aspectele derutante şi neliniştitoare ale unui eveniment neplăcut. (Daniel Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

    Am ajuns astfel să discutăm despre oamenii ciudaţi, despre cei care ne fac să ne simţim inconfortabil. Studiile recente arată că majoritatea agresiunilor sexuale asupra minorilor sunt făcute de persoane cunoscute lor. De aceea, în limba engleză copiii sunt învăţaţi să se ferească de „tricky people” (oameni ciudaţi/înşelători), în loc de a li se mai vorbi despre „stranger danger” (persoane necunoscute periculoase). Un copil de patru ani poate considera că un străin care se apropie de el şi se prezintă îi e deja cunoscut.

    Alături de Lucian, i-am spus lui Tudor că orice persoană care îi cere să ascundă ceva de părinţi este ciudată. L-am învăţat de mic, repetându-i des, că poate să discute despre absolut orice şi oricând cu mine şi Lucian. I-am mai spus că orice persoană, fie adult, fie copil, care îi cere să păstreze un secret, e ciudată. Am evitat, desigur, la rândul nostru, să îi vorbim despre secrete, discutând, cel mult, despre surprize. La fel, am ales conştient să folosim denumirea corectă a tuturor părţilor anatomice. În felul acesta, orice deviere de la aceşti termeni ne va atrage imediat atenţia.

    A fi sociabil înseamnă a comunica cu cei din jur. Deşi fratele meu râdea uneori, spunând că sunt inabordabila care citeşte toată călătoria cu trenul, cred că e plăcut să intrăm în vorbă cu străini. De aceea, m-aş simţi inconfortabil să îl învăţăm pe Tudor să se ferească de persoanele necunoscute. Văzându-l cât de uşor intră în vorbă cu alţii, ar avea chiar de pierdut dintr-un astfel de comportament antisocial. În plus, dacă s-ar pierde, chiar am vrea să abordeze o persoană necunoscută, de preferat o mamă cu copii, pentru a-l ajuta.

    De aceea, explicaţia cu oamenii ciudaţi este mai potrivită pentru noi. Şi, deşi ieri cel mai plăcut moment a fost pentru Tudor întoarcerea acasă, sigur vom trece uşor peste incident. Dar acesta a fost doar începutul discuţiilor noastre despre siguranţă. Vom continua să povestim cu el, vom mai găsi şi alte cazuri în care să definim ce înseamnă ciudăţenia. Pentru moment, cred că a fost suficient. La sfârşitul cinei, concluzionând discuţia noastră, i-a spus foarte serios lui Lucian: „O să mă feresc de oamenii ciudaţi. Şi de tigri! Şi ei sunt periculoşi, că ne pot mânca.” Din păcate, va întâlni de-a lungul vieţii mai mulţi oameni ciudaţi decât tigri, dar e bine să fii pregătit.

    Într-un fel, părintele este scribul care consemnează experienţele copilului şi le reflectă astfel încât copilul  poate să dea un sens celor trăite. Tocmai prin aceste reflecţii venite din partea părintelui învaţă un copil pentru prima oară cum să înţeleagă lumea. Dialogurile reflexive favorizează apariţia tendinţei spre coerenţă prin faptul că ajută la înţelegerea proceselor interioare care stau la baza comportamentelor exterioare. (Daniel Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

    (Photo by Rick L on Unsplash)

  • Ai grijă!, O să cazi!, Să nu te tai!

    Ai grijă!, O să cazi!, Să nu te tai!

    În ultima vreme, de câte ori ne vede umblând cu vreun cuţit, Tereza ne avertizează: „Ai grijă! Să nu te tai!”. Este la fel de îngrijorată atunci când urcăm pe o scară sau umblăm cu vreun obiect mai greu în mână. „Să nu cazi! Să nu îl scapi! Ai grijă!” Am auzit-o atât de des spunând aceste propoziţii în ultimele săptămâni, încât am început să mă îngrijorez.

    Când Tudor era mai mic, am învăţat să înlocuim profeticul „o să …” cu mai blândul „s-ar putea să …”. Le-am citit atunci şi lui Lucian şi mamei explicaţiile şi am înţeles de ce e bine să reformulăm, atunci când simţim neapărat nevoia să îi atragem în vreun fel atenţia copilului. Desigur, ideal ar fi ca, atunci când e concentrat asupra vreunei acţiuni, să nu îi distragem deloc atenţia. Dar, pentru că nu reuşim întotdeauna să ne oprim impulsurile, am agreat că acel „s-ar putea să …” ar fi varianta mai bună.

    Reacţiile Terezei ne arată însă cât de ridicat e nivelul anxietăţii în jurul ei. Cuvintele sunt atât de puternice! Felul în care le vorbim copiilor, cuvintele pe care alegem să le folosim şi tonul cu care le rostim se imprimă adânc, modelându-le personalitatea. De curând, am stabilit cu Lucian că e important să intervenim în discuţiile adulţilor cu copiii, atunci când simţim că i-ar putea afecta. În ultimii ani, am învăţat direct despre puterea cuvintelor. De aproape doi ani, avem de luptat cu fricile induse lui Tudor de un repetat „Mi-e frică să nu mă muşte câinele!”. Chiar dacă la început i-a fost spus în joacă, mic fiind, pe când împingea un câine de lemn, acum este o temere cât se poate de serioasă, cu care avem multe bătăi de cap.

    „Ai grijă!” este una dintre frazele goale pe care le spunem copiilor noștri. Ea adaugă anxietate generală, fără a oferi vreun ajutor specific. Prea multe avertismente de „Fii atent!” şi „Ai grijă!” îi poate determina pe unii copii să evite riscurile și să nu mai încerce lucruri noi. În loc de „Fii atent!”, mai bine nu spuneţi nimic sau oferiţi informații, cum ar fi: „Ești aproape de margine” – „Uită-te în jos, la picioare” – „E cineva în spatele tău” sau puneţi o întrebare simplă: „Te simți în siguranță?”. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

    Vorbind despre greutăţile în atingerea măiestriei, dr. Laura Markham atrăgea atenţia că anxietatea părinţilor este cel mai mare obstacol. Crezând că le facem un bine, le transmitem copiilor indirect mesajul că nu avem încredere în ei şi nu îi simţim suficient de capabili. În scurt timp, vor ajunge să nu se mai creadă în stare, ştirbindu-le astfel şi încrederea în sine. În schimb, am putea să ne concentrăm asupra noastră şi să înţelegem de unde vin propriile temeri. Atunci când nu sunt în pericol imediat ei sau cei din jur, îi putem lăsa pe copii să descopere de ce sunt în stare.

    Dacă un copil vă depășește toleranța în privinţa siguranței, spuneţi-i: „Este sarcina mea să am grijă de tine” și opriţi-l. Stabiliţi dinainte dacă veți lăsa copilul să ia propriile decizii când vine vorba de siguranță. Întrebați-vă: „Situația este suficient de sigură? Sunt dispus să îl las să rişte o cădere uşoară sau un genunchi julit?” Uneori, răspunsul este un „Nu” cert (de exemplu, un zid de căţărare înalt de zece metri cu beton dedesubt). În general, țineți-vă în frâu nevoia de a proteja copilul. Întrebaţi-vă: „Ce-ar putea păţi?” Lăsaţi-l să-și asume câteva riscuri și julituri. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

    Copiii au nevoie şi de riscuri, când vine vorba de învăţare. Corpul lor se schimbă mereu şi e important să descopere singuri unde le sunt limitele. Dacă sărim de fiecare dată în ajutorul lor, înseamnă să îi facem dependenţi de noi. Independenţa presupune să îi ajutăm să se descurce singuri, fără a face nimic în plus pentru ei, decât ceea ce e strict necesar. Din păcate, este o lecţie pe care, ca adulţi, trebuie să ne-o reamintim mereu.

    Nu salvaţi copiii. Nu-i coborâţi din copac. E tipic pentru copii să se caţere dincolo de abilitatea lor de a se descurca, cerându-vă apoi ajutorul, dar nu încurajaţi acest obicei. […] Aceasta e o lecţie timpurie despre asumarea adecvată a riscurilor. Mergeţi să le staţi alături dacă s-au blocat. Liniştiţi-i şi îndrumaţi-i cu vocea blândă. […] Metoda aceasta promovează conştientizarea corporală şi îi ajută pe copii să înveţe propriile limite şi să devină parteneri ai propriei siguranţe. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)

    A ne face griji este modul minţii noastre de a ne proteja. Dar în felul acesta, ne programăm în mod negativ subconştinentul, care crede ceea ce îi spunem. Gândurile pline de griji ne dau sentimente de teamă şi stres, care ne împiedică să fim părinţii liniştiţi de care copiii noştri au nevoie. Din păcate, le comunicăm trăirile noastre, astfel încât lor le e tot mai greu să exploreze în voie, simţindu-ne anxietatea.

    Dr. Laura Markham recomandă să ne înfrângem dorinţa de a reacţiona cu ajutorul câtorva paşi simpli. Conştientizând momentul când începem să ne facem griji este primul pas. Ne putem linişti apoi, rostind o frază de încurajare pe post de mantră. Imaginându-ne cum totul se termină cu bine ne ajută să ne reprogramăm subconştientul. Acţionând apoi pentru a ne asigura că imaginea mentală devine realitate încheie întreg procesul. Repetând paşii de fiecare dată când devenim anxioşi, ne putem transforma reacţiile şi ne putem bucura alături de cei mici de aventura copilăriei.

    Când îi spunem copilului „Ai grijă!”, nu transmitem mesajul că ne pasă, deşi asta este ceea ce simţim, ci mesajul că lumea este un loc nesigur şi că nu avem încredere în copilul nostru că se va descurca în ea. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Dacă simţim că trebuie totuşi să spunem ceva, cel mai bine ar fi să reformulăm. Mi-au plăcut sugestiile din lista aceasta, care îi ajută pe copii să conştientizeze riscurile. În plus, sunt moduri utile de a-i ajuta să îşi rezolve singuri problemele. „Foloseşte ambele mâini!”, „Te simţi în siguranţă pe piatra aceea?”, „Ai observat ce alunecoasă e iarba?” sau „Cum o să cobori din copac?” sunt câteva variante. Noi folosim deja, în discuţiile cu copiii, şi multe dintre variantele propuse aici.

    Acel „Las’ că trece!” cu care ne liniştea Tudor acum mai bine de un an i-l vom transmite şi Terezei. I-am învăţat deja că genunchii juliţi înseamnă copilărie fericită. Rămâne să ne convingem mai temeinic şi noi, adulţii, că riscurile cu măsură sunt importante pentru o dezvoltare sănătoasă.

    (Photo by Jeremiah Lawrence on Unsplash)

  • Când nu te rog, ci îţi spun

    Când nu te rog, ci îţi spun

    Ieri seară, când Lucian a mers până la poartă, Tudor s-a urcat pe o balustradă, să se uite după el. Mama, care era cu el pe terasă, s-a speriat când a văzut cât de tare s-a aplecat. A mers la el şi l-a rugat să se dea jos. Când nu a vrut, a încercat să îl ia de acolo, pe sus. Mama era speriată că ar fi putut să cadă de la doi metri înălţime; el era, probabil, obosit după o zi plină şi speriat de reacţia ei. Când ambii s-au liniştit, bunica i-a povestit cât de frică i-a fost şi de ce a recţionat aşa. Tudor i-a spus că a înţeles.

    După ce au adormit copiii, am discutat din nou cu mama despre ce s-a întâmplat. Am stabilit că sunt momente când „te rog” nu îşi are locul. Mai ales când vine vorba de propria lui siguranţă sau de a celor din jur, copilul trebuie oprit de îndată, cu fermitate şi calm. Ceea ce am observat la mine şi la adulţii din jur este cât de greu găsim calmul cu care să reacţionăm.

    Uneori, pentru că aşteptăm prea mult înainte de a pune limita. Alteori, pentru că încercăm mai întâi să negociem cu copilul, în loc să îi reamintim regula de urmat. Mai sunt şi situaţiile în care suntem atât de speriaţi, în care resimţim comportamentul ca o ameninţare, încât amigdala din creierul nostru se activează pe loc. Şi atunci, la fel ca în cazul unui pericol major, reacţionăm fie intrând în luptă, fie luând-o la sănătoasa, fie îngheţând locului.

    Când vreţi ca un lucru să fie făcut imediat, este bine să o spuneţi răspicat în loc să adresaţi rugăminţi. Dacă spuneţi tare, răspicat: „Pe canapele nu se sare!”, probabil săritul va înceta mult mai repede. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    Din ceea ce am citit, am învăţat că sunt momente când nu cerem acordul copilului. Dacă vrem ca el să facă ceva, îi spunem asta direct. Dacă ne încheiem cererea cu o întrebare, atunci trebuie să acceptăm orice răspuns ne-ar da copilul. „Acum e ora să mergi la culcare, bine?”, ne poate aduce ca răspuns din partea copilului un „Nu, vreau să mai stau, încă nu mi-e somn.” Ceea ce pentru noi înseamnă fie că îi acceptăm solicitarea, fie că intrăm într-o luptă de putere. În schimb, dacă îi spunem „Acum e ora de culcare, lăsăm cartea deoparte şi citim din nou mâine” ne poziţionăm cu totul altfel.

    În plus, dându-i copilului o alegere, ne ajută să ne îndreptăm uşor în direcţia dorită. „Vrei să mergi singur în pat sau să vin cu tine?”, „Mergi singur în pat sau vrei să te duc în braţe?”, „Vrei să stingi tu lumina sau să o sting eu?” sunt posibile variante de a încheia seara liniştiţi.

    Respectul faţă de copil înseamnă inclusiv să îl rugăm, să îi mulţumim sau să ne cerem scuze. Îi modelăm astfel şi comportamentul politicos. Dar e important să ţinem minte că sunt şi momente când nu rugăm, când cerem. Desigur, ele nu ar trebui să fie preponderente în interacţiunea noastră cu copiii. Pentru că, pe termen lung, mai ales, cooperarea aduce rezultate mult mai bune, de durată. Copilul care se simte conectat cu noi, vrea să ne facă pe plac.

    Cel mai important: Rămâi conectat şi nu îţi retrage niciodată iubirea, nici măcar pentru o clipă. Motivul cel mai profund pentru care copiii cooperează este că te iubesc şi vor să îţi facă pe plac. Înainte de toate, protejează-ţi relaţia cu copilul. Este singura modalitate prin care vei putea avea vreo influenţă asupra lui. Şi este cea mai profundă nevoie a copilului. Această apropiere este recompensa pentru toate sacrificiile pe care le fac părinţii. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    (Photo by Ryan Franco on Unsplash)

  • Triunghiul Pikler

    Triunghiul Pikler

    Înainte ca Tudor să împlinească un an şi jumătate, am vrut să îi cumpăr triunghiul Pikler. Îl văzusem menţionat adesea în articole şi mi s-a părut o activitate interesantă de făcut în casă. Termenul de livrare era de aproape cinci luni, însă, aşa că am renunţat. Dar gândul mi-a rămas la el, mai ales când am început să o văd pe Tereza căţărându-se pe orice masă şi scaun îi ieşeau în cale.

    Aşadar, după doi ani, le-am comandat copiilor triunghiul Pikler. Îl au deja de câteva luni bune şi îl folosesc aproape zilnic. Deşi i-am învăţat pe copii că ieşim afară pe orice vreme, tot nu putem petrece atâtea ore ca într-o zi senină. Triunghiul Pikler este, în acele zile, cu atât mai mult folosit.

    Săptămâna aceasta, instruită atent de Tudor, Tereza a învăţat să treacă de pe o parte pe alta a triunghiului. Este atât de încântată de noua mişcare învăţată, încât atunci când suntem în casă face asta aproape continuu. La început, stăteam lângă ea, fără să o ating, pregătită să o prind. După ce am văzut cât de atent se mişcă, am păstrat o distanţă ceva mai mare. Am observat adesea că cei mici, dacă nu se simt siguri pe ei, renunţă la a face mişcarea iniţială. Observ asta la Tereza chiar şi atunci când coboară scările. Dacă nu e sigură pe ea, le coboară în şezut sau ne cere să îi dăm mâna.

    Copiii au nevoie de multe ocazii pentru mişcare. Graţia despre care vorbea Maria Montessori o pot dobândi doar exersând. În ultimele decenii, teama pentru siguranţa copiilor i-a determinat pe părinţi să creeze locuri de joacă cât mai sigure posibil. Dar pentru o dezvoltare completă, copiii au nevoie şi de riscuri.

    Heather Shumaker este autoarea cărţii It’s OK to Go Up the Slide. Ea citează cercetări care demonstrează că urcatul invers pe tobogan este, de fapt, modul copiilor de a căuta riscuri şi provocări în parcurile atât de sigure ale zilelor noastre. Dar copiii devin mai siguri tocmai când îşi folosesc corpul pentru a dobândi experienţă. Riscul se experimentează, nu se învaţă de la altcineva.

    Corpul copilului se schimbă în mod constant, aşadar copiii sunt dornici să experimenteze noul model și să vadă ce poate face. Atunci când își folosesc trupurile și își testează propriile limite, copiii devin conştienţi de corpul lor și de acele limite. De asemenea, câștigă dexteritate, echilibru și putere. Acordându-le copiilor şansa de a-şi asuma riscuri îi facem parteneri ai propriei lor siguranțe. (Heather Shumaker, It’s OK to Go Up the Slide)

    Ieri dimineaţă, Tudor fixase rampa de la triunghiul Pikler pe cea mai înaltă treaptă a acestuia. Spre uimirea mea, Tereza a început să o urce. După ce a ajuns în vârf, s-a întors cu faţa, pentru a o coborî, ca pe tobogan. Spre finalul rampei, s-a ridicat chiar în picioare şi a coborât aşa. A repetat exerciţiul acesta, cu bucurie, de nenumărate ori. Aflată în plină perioadă a efortului maxim, triunghiul Pikler îi oferă ocazii bune pentru a consuma cât mai multă energie. În plus, pentru copiii mici, nevoia de mişcare şi de ordine sunt la fel de importante precum cea de aer sau de mâncare.

    Mişcarea corectă este o abilitate înnăscută nu numai a animalelor, ci și a oamenilor, inclusiv a orăşenilor. Dacă oferim suficient spațiu și posibilități pentru mișcare liberă, atunci copiii se vor mișca la fel de bine precum animalele: cu îndemânare, uşor, cu siguranţă şi naturaleţe. (Emmi Pikler, Peaceful Babies, Contented Mothers)

    Despre dr. Emmi Pikler, pediatra maghiară care a gândit acest triunghi, am auzit pentru prima dată la Janet Lansbury. Dr. Pikler milita pentru a-i lăsa pe copii să se mişte liber. Eleva ei, Magda Gerber, i-a preluat ideile şi a dezvoltat în SUA organizaţia RIE (Resources for Infants Educarers), a cărei activă promotoare este Janet Lansbury. Datorită ei, ne-am oprit din a-l mai ajuta pe Tudor să stea în fund, când era mic. Tot datorită articolelor sale, pe Tereza am lăsat-o să descopere singură toate mişcările, inclusiv întoarcerea de pe o parte pe alta, statul în fund, ridicatul şi mersul în picioare.

    Învăţând, în timpul dezvoltării motorii, să se întoarcă pe burtă, să se răsucească, să se târâie, să stea în fund şi să meargă, [copilul] nu învaţă doar aceste mișcări, ci și cum să înveţe. Învață să facă ceva de unul singur, să fie interesat să încerce, să experimenteze. Învață să învingă dificultățile. Ajunge să cunoască bucuria și satisfacția date de acest succes, ca rezultat al răbdării și perseverenţei sale. (Emmi Pikler, Peaceful Babies, Contented Mothers)

    Pentru Tudor, triunghiul Pikler devine şi cort de odihnă sau visare. Când se satură de căţărat, ia o pătură şi o aşază peste triunghi. Ajutat apoi de Tereza, duce şi nişte perne înăuntru, împreună cu vreo maşină sau vreun animal de pluş. Când vor, mă aşez şi eu alături de cortul lor, pentru spus poveşti sau citit dintr-o carte.

    Pentru individ nu este important să se poată mişca oriunde şi în orice sens, ci să dobândească un deplin control asupra organelor lui motrice. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

  • Copiii, părinţii şi emoţiile

    Copiii, părinţii şi emoţiile

    Ieri am participat la aniversarea de doi ani a nepotului nostru. Copiii se bucură întotdeauna când îl întâlnesc, iar pentru noi este o plăcere să îi vedem pe toţi trei interacţionând. Fiind cu doar câteva luni mai mare decât Tereza, mai ales relaţia dintre cei doi veri este una apropiată. Se salută îmbrăţişându-se, pupându-se şi îi vedem adesea stând unul lângă altul, studiind aceleaşi jucării sau cărţi.

    Ieri după-masă, în timp ce ne plimbam cu copiii după un prânz festiv, Tereza, obosită de ziua solicitantă, a început să plângă. Ne retrăseserăm într-o parte a scuarului prin care ne plimbam, pentru că ne ceruse să îi dăm jos scutecul. Aflată în plin proces de învăţare la oliţă, ne grăbim de fiecare dată să îi răspundem solicitărilor. După aceea, când am vrut să i-l punem din nou, şi-a exprimat vehement nemulţumirea. Auzind-o plângând, vărul ei a venit lângă noi, s-a dus direct la ea şi a mângâiat-o pe cap. A fost unul dintre cele mai frumoase momente la care am asistat până acum!

    Mi-am amintit atunci de felul în care explică dr. Laura motivele pentru care copiii reacţionează diferit în astfel de situaţii. Cu câteva minute mai devreme urmărisem cu tristeţe cum un tată îşi ameninţa băiatul, prins în joacă cu alţi copii, că pleacă acasă fără el şi îl lasă singur acolo. Bineînţeles, încă mic, băiatul fugise speriat după tatăl lui. Din păcate, în astfel de situaţii, bazele inteligenţei emoţionale (EQ) sunt greu de construit.

    În mod regretabil, părinţii, care sunt bine intenţionaţi, dar prost informaţi, îi spun că îl vor lăsa la supermarket dacă nu se adună, aşa că teama sa de abandon îl face să stea mereu la pândă. Deoarece modelul său funcţional de relaţii este unul în care cineva nu îi împlineşte nevoile, este foarte dependent şi foarte solicitant din punct de vedere emoţional. […] Când vede un alt copil plângând, neuronii oglindă se activează, iar copilul nu se poate reţine de la a absorbi ceea ce simte celălalt. Este prea greu pentru el, prea neplăcut. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Un astfel de copil ar putea să-i ceară celui care plânge să tacă, l-ar putea lovi sau s-ar putea închide în sine. După încercări repetate de a se deconecta emoţional de astfel de suferinţe, ar putea deveni agresiv, transformându-se din victimă, în bătăuş.

    În schimb, copilul care a înţeles, din comportamentul părinţilor, că toate emoţiile sunt normale şi trecătoare, copilul iubit necondiţionat, va încerca  să-l aline şi să-i fie alături celui care suferă.

    Bebeluşii sau copiii mici care au fost alinaţi şi au primit „înţelegere” emoţională au o bază solidă pentru formarea inteligenţei emoţionale. […] Încercăm să înţelegem ce simte copilul nostru şi răspundem cu acceptare şi alinare. Inteligenţa emoţională a micuţului nostru se dezvoltă, permiţând empatiei naturale să evolueze într-un EQ ridicat.

    Copilul […] crescut cu empatie va reacţiona foarte diferit la plânsul unui coleg. […] Modelul său funcţional de relaţii este unul în care oamenii ascultă şi acceptă sentimentele celorlalţi, în care relaţiile se pot repara şi relele îndrepta. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Când Tudor a început să aibă crize de furie, mi-a fost foarte greu, la început, să îi fiu alături. Când îl auzeam plângând, îmi venea să îi spun să tacă sau să fug eu cât mai departe. Citisem însă despre importanţa reacţiei părinţilor şi ştiam că trebuie să îl las să se exprime. Am exersat mult, pentru a putea fi alături de el, cu empatie! Am observat că la fel de greu le era majorităţii adulţilor din preajma noastră. Bunica mea nici acum nu îi lasă deloc pe copii să plângă. Fie le face pe plac, oricât de puţin i-ar conveni asta şi oricâte reguli ar încălca, fie le distrage atenţia. La început, le zicea să nu mai plângă, că se fac urâţi sau e ruşine. Şi a durat mult până a înţeles că nu e bine să le spună asta.

    Acasă, noi creăm o lume în care valorile sunt exprimate fie direct, fie indirect în limbajul nostru, în felul cum acţionăm şi în importanţa pe care o dăm diferitelor dimensiuni din vieţile copiilor noştri. O cultură a compasiunii promovează aprecierea diferenţelor, respectul reciproc, interacţiunile empatice şi înţelegerea empatică dintre membrii familiei. (Daniel Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

    Încă sunt momente când simt că prima reacţie la plânsetul copiilor este mituirea sau ameninţarea. Gestul făcut ieri de nepotul nostru e o lecţie în sine. În fond, copiii au cea mai mare nevoie să fie iubiţi şi înţeleşi tocmai atunci când le e cel mai greu. La fel ca şi adulţii, de altfel.

    O cultură a compasiunii în casele noastre promovează atitudinea potrivit căreia a fi părtaş la emoţiile, sentimentele şi suferinţa celorlalţi este ceva demn de preţuire. […] Când membrii familiei se înţeleg şi se repectă unii pe alţii este mult mai probabil să acţioneze în moduri care dovedesc grijă pentru ceilalţi. (Daniel Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

    Gândind retrospectiv, mi se pare interesant cum cadoul nostru de ieri sprijină în mod deosebit dezvoltarea empatiei. Întrucât cartea cu Alfie este printre preferatele copiilor, i-am luat şi vărului lor două cărţi din aceeaşi serie.

    Într-una din ele, Alfie, şugubăţ, închide uşa casei, la întoarcerea de la cumpărături, blocându-le afară pe mama şi surioara lui. Momentele care urmează sunt pline de spaimă, tristeţe, îngrijorare şi, în final, de speranţă, bucurie şi satisfacţia propriilor realizări.

    În cealaltă carte, pisoiul bătrân din vecini moare, spre supărarea celor care l-au cunoscut. Cel mai afectat este, însă, stăpânul lui, deprimat de dispariţia motanului. Dar fiica lui îi face un cadou-surpriză, la aniversare, tocmai un pisoi. Alfie ajută la organizarea petrecerii şi asistă la bucuria oferirii şi primirii cadoului.

    Câte prilejuri de a discuta despre emoţii şi sentimente! Câte motive de a ne pune în pielea celorlalţi şi de a ne imagina prin ce stări sufleteşti trec! Ce prilejuri frumoase de a dezvolta inteligenţa emoţională, atât pentru noi, cât şi pentru copiii noştri!

    Cunoşterea, recunoaşterea, etichetarea şi verbalizarea emoţiilor sunt părţile cheie ale inteligenţei emoţionale. Iar pentru a ne apropia de partea de „cunoaştere” este necesar să îndrăznim a citi cărţi şi a trăi ceea ce citim. Mă surprinde adesea faptul că mulţi dintre noi confundă emoţiile între ele sau le etichetează eronat. A trăi ceea ce simţim înseamnă a trece prin filtrul personal ideile cărţii şi a căuta în propria istorie de viaţă situaţii similare, oferindu-ne astfel şansa de a procesa eventualele experienţe ignorate şi de a găsi locul acestora în lumea nostră lăuntrică. Iar aici, fără doar şi poate, părinţii sunt cei mai importanţi educatori, atunci când vine vorba despre cultivarea [inteligenţei emoţionale] prin lectură. (Gáspár György, Copilul invizibil)

    Copiii, părinţii şi emoţiile - cărţi de Shirley Hughes

    (Photo by Joshua Clay on Unsplash)