Învăţ Montessori

Etichetă: Siguranţă

  • Las’ că trece!

    Las’ că trece!

    Zilele trecute, Tudor a căzut cu tricicleta, şi-a spart buza şi s-a julit pe faţă. E greu să îţi vezi copilul plin de sânge, plângând tare în braţele tatălui său, speriat de ce s-a întâmplat. După ce l-am pupat, îmbrăţişat, spălat, a cerut din nou „la tata în braţe”. Spre deosebire de data trecută, acum nu l-am lăsat să aştepte nicio secundă, braţele erau larg deschise. L-am lăsat să plângă acolo cât a vrut el, l-am mângâiat amândoi, i-am spus că suntem alături de el. L-am întrebat de ce are nevoie, i-am adus apa dorită şi i-am pus lingura rece pe buza umflată.

    Am ţinut-o apoi şi pe Tereza în braţe, alături de el, să se liniştească şi ea din mirarea de a-şi vedea fratele plângând şi părinţii trişti. Şi am stat aşa toţi patru, fiecare părinte cu câte un copil în braţe. Din când în când îi spuneam lui Tudor cât de curajos se comportă sau cum s-a oprit sângerarea. Ne împărtăşeam bucuria că mâinile şi picioarele sunt nevătămate, îl întrebam cum se simte. În cele din urmă, au adormit amândoi, iar noi am rămas alături de ei. Am vorbit şoptit despre ce şi cum s-a întâmplat şi despre fricile noastre de părinţi.

    Am fost bucuroşi când, la trezire, am văzut că Tudor poate şi vrea să mănânce, deşi parcă avea trei buze în loc de una, cu tăieturi mari, sângerii. Pe când mânca, am discutat despre ce s-a întâmplat.

    L-am lăsat pe el să ne povestească, l-am întrebat cum a fost, am încercat să ne punem în locul lui. Lucian i-a spus cum e şi pentru el. „Când merg cu bicicleta şi mă uit în spate, îmi e greu să merg drept; e important să privesc doar înainte”. Nu i-am spus deloc, în niciun moment, „De ce n-ai fost atent? Vezi ce s-a întâmplat dacă te-ai uitat în spate? Să nu mai mergi aşa de repede!”. A primit singur suficiente lecţii dintr-o căzătură. Copiii învaţă din experienţă, nu din discursurile noastre.

    A doua zi, i-am studiat atent rana. Mai aveam puţin până să iau şublerul, să văd dacă i s-a dezumflat buza. Simţindu-mi îngrijorarea, Tudor s-a uitat serios la mine şi mi-a zis: „Las’ că trece! Dă pace! Nu-ţi fă griji!”.

    Prima dată când am citit despre rezilienţă, am mers la definiţia din dicţionar. Explicaţia legată de fizică nu m-a lămurit prea mult. Am bănuit doar că în psihologie are legătură cu a nu te da bătut, a fi perseverent. Am participat apoi la seria de conferinţe Be the Best Parent You Can Be, care avea ca temă rezilienţa. Atunci am înţeles mai bine despre ce e vorba. Dar cea mai clară explicaţie am întâlnit-o recent la cursul Părinte liniştit, copii fericiţi, al dr. Laura Markham.

    Rezilienţa este abilitatea de a-ţi reveni după evenimente stresante. Oamenii rezilienţi resimt conştient greutăţile vieţii şi sunt apoi capabili să meargă mai departe. Uneori găsesc chiar înţelepciune în suferinţă, pe care o folosesc spre a duce o viaţă mai profundă. (Dr. Laura Markham)

    Comparaţia folosită apoi în explicarea acestei elasticităţi este cu creanga unui copac. Îndoită de vânt, ea foloseşte fiecare ocazie pentru a deveni mai flexibilă şi a nu-i permite vântului să o rupă.

    Pentru a creşte copii rezilienţi, trebuie să le apreciem „zbaterile” procesului de învăţare. E important să-i sprijinim doar atât cât e nevoie pentru a ieşi din impas, fără să-i „salvăm”, făcând în locul lor. Ei îşi dezvoltă rezilienţa când îi ajutăm să înveţe din greşeli şi empatizăm cu ei când devin frustraţi, din cauza greutăţilor învăţării.

    Am ştiut, de când Tudor a început să meargă cu tricicleta, că vor exista momente când va cădea sau se va poticni. Asta nu înseamnă că l-am oprit din a învăţa sau că am fost permanent alături de el, cicălindu-l: „fii atent, o să cazi, ai grijă, mergi mai încet!”. L-am lăsat să înveţe singur, să îşi stabilească propriul ritm, să se dea cu tricicleta doar atunci când şi cât voia el. Noi am avut grijă să fie reglată şaua la înălţimea corespunzătoare şi să înceapă învăţarea în liniştea curţii, pentru a se putea concentra la ce face. I-am creat, aşadar, mediul potrivit, fără a-i sări în ajutor dacă nu ne-a cerut sprijinul.

    Ca părinte, cred că cel mai greu este de a rezista tentaţiei să faci lucrurile în locul copilului tău. Te gândeşti fie că îi e lui mai uşor, fie că faci tu mai repede, fie că are timp restul vieţii să tot facă singur. Dar astfel copilul pierde lecţii de viaţă importante şi se obişnuieşte să depindă doar de alţii. Şi va suferi apoi, când va avea contact cu realitatea vieţii neîndulcită de părinţi.

    E mai important, în schimb, ca părinţii să fie alături de copiii lor după câte un eşec, un accident sau un eveniment neplăcut. E mai important să îi ajute să înţeleagă lecţiile pe care tocmai le-au primit de la viaţă, să tragă concluziile potrivite din dezamăgirile şi eşecurile inevitabile vieţii, să privească cu încredere în viitor. Pentru asta, e uneori suficient doar să le fim alături, să le ascultăm durerea, să ştie că îi înţelegem şi că pot conta pe noi, oricând au nevoie.

    Rezilienţa este o condiţie esenţială pentru dezvoltarea măiestriei. Pentru că orice ar alege să facă în viaţă, adultul crescut de noi va da peste obstacole, mai mici sau mai mari. Fără abilitatea de a trece peste ele, de a învăţa lecţiile adecvate, de a-şi păstra optimismul şi pasiunea, refăcând aceiaşi paşi până la stăpânirea lor deplină, adultul cedează la primele greutăţi. Rezilienţa este cea care îl ajută să urce din nou şi din nou în şa, oricât de julită i-ar fi faţa şi oricât de tăiate buzele.

    (Photo by Austin D on Unsplash)

  • Bara noastră Montessori

    Bara noastră Montessori

    De câteva săptămâni, Tereza se ridică în picioare. Prima dată când s-a întâmplat asta, eram în camera copiilor, alăptându-l pe Tudor, când am auzit un chiot de bucurie. Tereza se admira în oglinda de la bara Montessori, în picioare, cu un zâmbet larg întipărit pe faţă. Prima dată nu a reuşit să se mai lase jos, aşa că, după o perioadă de încercări, mi-a cerut ajutorul.

    Am observat apoi că nu s-a mai ridicat la bară, până nu a fost sigură că poate să se şi lase în genunchi. A făcut zilnic exerciţii, prinzându-se de bara de la picioarele mesei, care e mai joasă. După un timp, s-a ţinut de un scaun mai înalt, în cele din urmă revenind la bara din camera lor. Reuşeşte acum să se ridice ţinându-se de marginea patului, de scaune, de orice e suficient de înalt, dar sigur. La bară a început să facă şi primii paşi, în dreapta şi în stânga.

    Când am instalat bara Montessori pentru Tudor, avea vreo 8 luni. Şedea deja în fund şi nu s-a arătat interesat de la început de ea. A fost atras de oglindă şi apoi a făcut şi el primii paşi la bară. La Tudor observam că exersa dimineaţa diferite mişcări la bară, pe care le vedeam apoi folosite în timpul zilei. Îl urmăream captivaţi, uneori mai bine de o jumătate de oră. Ne minunam de fiecare dată de „programările” pe care copiii le au incluse în evoluţia lor. Ei ştiu de ce anume au nevoie şi reuşesc să repete exerciţiile, fără încetare, până la măiestrie.

    Pe Tudor l-am aşezat în fund şi l-am ajutat, la început, să meargă. Din fericire, am descoperit în aceeaşi perioadă pagina lui Janet Lansbury şi am aflat despre metoda RIE (Resources for Infant Educarers). După ce am citit articolul acesta minunat, ne-am oprit din „ajutor”. Cu Tereza, desigur, nici nu am mai încercat să facem asta. Nu am aşezat-o niciodată în fund şi nu am ţinut-o de mâini să o ajutăm să umble. Ne-am bucurat nespus de chiotul ei de bucurie şi de satisfacţia ce i se citea pe chip, când a reuşit să se ridice singură.

    Următorul pas pentru noi este să îi pregătim Terezei antemergătorul cu care a început şi fratele ei să umble. L-am scos afară între timp, pentru că l-a folosit Tudor la primele plimbări, mai ales când mergeam în oraş. Îmi aduc cu drag aminte de ora în care ne plimbam cale de două porţi, păşind atent, privind fiecare furnică, piatră şi fir de iarbă ce ne ieşea în cale. Abia aştept să repet experienţa împreună cu Tereza! Sunt cele mai bune exerciţii de „a trăi în prezent”, de mindfulness, pe care le pot face!

    Pentru bara Montessori, am urmărit indicaţiile de pe una dintre paginile mele preferate. Am cumpărat două panouri de lemn şi am comandat de la geamgiu o oglindă după dimensiunile dorite. Când a auzit că e pentru copil mic, i-a polizat marginile, să nu fie tăioase. Apoi am găsit în pod o bară pentru perdele, nefolosită, şi am purces la treabă.

    Pentru că ne-a rămas spaţiu în partea de sus a panourilor de lemn, am pus şi câteva fotografii de familie, prinse în piuneze, care să îl facă pe Tudor să îşi dorească şi mai mult să se ridice, să le studieze. Când a crescut îndeajuns încât să ajungă la ele şi să poată desface piunezele, le-am dat jos, pentru a nu se înţepa sau a nu le înghiţi.

    La cursul Montessori pentru părinţi ni s-a spus că după doi ani şi jumătate ar fi indicat să dăm jos oglinda de pe perete, pentru a nu îl distrage prea tare pe copil. Bineînţeles, Tereza urmând să folosească bara, încă nu am renunţat la ea. Probabil după ce va trece şi ea de vârsta asta, vom folosi spaţiul acela de pe perete pentru o tablă de scris.

    Cu toate că strădania copilului este de durată, trebuie să fim foarte atenţi, să nu îl grăbim în primele stadii ale procesului de însuşire a mersului. Dezvoltarea solidă se bazează pe finalizarea completă a cerinţelor fiecărei faze înainte de a trece la următoarea. Aşa cum „ochiurile pierdute” dintr-un pulover tricotat duc la un produs fragil, la fel şi copiii grăbiţi să treacă prin oricare dintre stadiile de dezvoltare nu sunt la fel de puternici precum ar fi putut să fie. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

  • Orice comportament negativ e un strigăt de ajutor

    Orice comportament negativ e un strigăt de ajutor

    Cel mai important lucru pe care l-am învăţat până acum de la cursul doamnei dr. Laura Markham este acesta: „Orice comportament negativ este un strigăt de ajutor!”. Copiii se comportă astfel când emoţiile îi copleşesc sau când nu le sunt satisfăcute nevoile de bază (de conectare, siguranţă, hrană, somn). Ei nu ştiu cum altfel să ne spună că le este frică, că sunt obosiţi, că vor să le acordăm atenţie mai multă. Când se simt deconectaţi de noi, copiii nu se simt în siguranţă şi atunci se comportă în mod negativ. Când simt că noi suntem stresaţi, sunt îngrijoraţi că ar putea fi ceva în relaţie cu ei şi atunci, din nou, îşi manifestă îngrijorarea prin comportament negativ.

    Ceea ce este extrem de important în reacţia adulţilor este conştientizarea că orice emoţie e permisă (dar nu şi orice comportament!). Ne este greu, de cele mai multe ori, să acceptăm toate aceste emoţii ale copiilor, pentru că fie suferim alături de ei, fie am fost învăţaţi să ne reprimăm noi înşine emoţiile. Cel mai de ajutor pentru copil ar fi să îi ajutăm să îşi exprime trăirile, fiind calmi şi înţelegători alături de ei. De multe ori, este suficient doar să stăm lângă ei, să îi asigurăm că nu sunt singuri, că tot ceea ce simt este normal, că şi noi avem astfel de trăiri, că suntem alături de ei, orice ar fi. Putem modela noi înşine (partea cea mai grea, pentru mine), cum reacţionăm corect atunci când ne încearcă emoţii puternice. De exemplu, putem să respirăm profund când suntem nervoşi, să bem un pahar de apă, să tăcem (ah! cât de greu!) până putem vorbi cu calm, să ne scuturăm braţele (da, ajută la eliminarea energiei).

    În relaţia cu copilul, noi suntem adultul (sper!), de aceea e important să ne comportăm ca atare. Copilul nu are cortexul prefrontal dezvoltat, asta înseamnă că îi este şi mai greu să acceseze unele instrumente care i-ar putea fi de ajutor în situaţiile grele. Este, din nou, datoria noastră să îl ajutăm să înveţe cum să se comporte potrivit în situaţiile provocatoare. Şi, desigur, să acceptăm că, la fel ca noi, nu reuşeşte să facă asta de fiecare dată. Dar persistând în modelare şi învăţare, îl putem ajuta să fie tot mai rare situaţiile în care îşi pierde controlul.

    De cele mai multe ori, un comportament negativ poate fi oprit prin reconectarea cu copilul. O îmbrăţişare, o privire caldă ochi în ochi, un cuvânt rostit cu blândeţe, o recunoaştere a emoţiei copilului („da, văd că eşti frustrat că nu poţi ieşi acum afară”) pot să îl redirecţioneze în exprimarea emoţiei. Alteori, dacă bagajul lui emoţional e prea plin, atunci copilul are nevoie să se descarce şi plânsul este modul prin care poate face asta cel mai uşor. Oricât de mult am vrea să plecăm de lângă el în clipele acelea, e extrem de important să rămânem aproape de el, să îi demonstrăm că nu e singur, că e în siguranţă alături de noi, că emoţia resimţită nu e ceva rău. Dacă ne lasă, putem chiar să îl ţinem în braţe, în timp ce el se descarcă de toate trăirile acestea greu de dus de unul singur.

    Am mai învăţat de la dr. Laura Markham că râsul descarcă tot atâta emoţie precum plânsul, pe lângă că ajută la reconectare. De atunci, încerc cât mai des să râd împreună cu copiii, să găsim jocuri care să ne facă să râdem. În cartea Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi, dr. Laura recomandă un joc pentru gelozia între fraţi (pe lângă multe alte jocuri). La fel ca orice copil, şi Tudor are uneori momente când îi e greu să accepte că trebuie să ne împartă cu sora lui. Am început să ne jucăm cu el unul dintre jocurile recomandate şi, spre surprinderea mea, Tudor ne cere aproape zilnic să facem asta. El îi spune „Mănânc piciorul”, de la cum am început noi să spunem, când ne jucăm. Ne retragem cu Tudor într-o cameră, în timp ce Tereza doarme sau stă cu bunica şi încercăm, pe rând, să îi pupăm/mâncăm piciorul. Când încearcă tatăl lui, eu sar repede şi spun: „Nu, e piciorul meu, eu am nevoie de el, de ce vrei să îl iei tu acum, tu îl ţii toată ziua în braţe, am eu nevoie de piciorul ăsta!”. Lucian îmi răspunde prompt: „Ba nu, e al meu, eu îl pup acum!”, „Ba nu, eu! Lasă-mi piciorul!”, „Bine, eu atunci îi pup mâna!”, „Ba nu, e mâna mea, ….”. Aţi înţeles care e ideea. Tudor râde din toată inima de câte ori facem jocul ăsta, e extrem de fericit că ne luptăm pentru el. Noi râdem alături de el, ne simţim şi noi mai bine, sunt momente deosebite, din care toată lumea are ceva de câştigat.

    Din fericire, atât eu, cât şi Lucian, suntem complet împotriva disciplinei prin pedepse, ameninţări sau recompense. E mai greu uneori, am ales o cale mai lungă, dar, credem noi, mult mai sănătoasă şi mai frumoasă. Sunt recunoscătoare pentru cursul acesta al doamnei dr. Laura, abia aştept subiectul fiecărei săptămâni, am atât de multe de învăţat din el!

    All misbehavior is a cry for help! (Dr. Laura Markham)

  • Dimineţi liniştite

    Dimineţi liniştite

    Azi am avut o dimineaţă ieşită din rutină. Am schimbat aşternutul ud, punându-l la spălat, am aspirat nasul copiilor şi o tavă spartă în bucătărie, le-am făcut aerosoli. Apoi am schimbat-o pe Tereza pentru a patra oară în ziua respectivă. Când m-am uitat la ceas, am văzut că era abia ora 9.30. Şi încă nici nu mâncaserăm… Pentru noi, nu e deloc una din acele dimineţi liniştite, pline de rutină, cu care ne-am învăţat.

    De când s-a născut Tudor, am aflat despre importanţa predictibilităţii în viaţa copiilor mici. Când ştiu ce urmează să se întâmple, ei se simt în siguranţă, în control, pregătiţi pentru ziua respectivă. Mutându-i dintr-un loc în altul, mai ales fără a le spune ce se întâmplă, îi facem să depindă de noi.

    Copiilor le place să ştie ce urmează să se întâmple. De aceea, de când s-au născut, am evitat călătoriile mai lungi de o zi, reducându-le şi pe acestea la minimum. Am observat că după fiecare deplasare, tot programul era dat peste cap în următoarea zi. Uneori asta dura chiar două-trei zile, iar copiii erau mai agitaţi. Aşa că am preferat să avem parte în primii ani de dimineţi liniştite şi copii mulţumiţi.

    Au fost unii prieteni care ne-au sugerat că e mai bine îi pregătim pentru lumea în continuă schimbare. Dar noi preferăm să facem asta după ce mai cresc. Până pe la trei ani, au suficient de multe de învăţat şi descoperit în lumea din jurul lor!

    „Ca regulă generală, cu cât există mai multă rutină şi mai mult ritual în primii trei ani din viaţa copilului, cu atât devine mai liniştit, mai relaxat şi mai conectat la un program zilnic. […] Stabilind ce urmează să se întâmple, rutina şi ritualul îl ajută pe copil să îşi clădească încrederea în lume şi să se simtă în siguranţă în viaţă.” (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    (Photo by Marjorie Bertrand on Unsplash)

  • Traume şi vindecări

    Traume şi vindecări

    După o perioadă mai grea, cu spitalizare şi luarea unor analize de sânge, Tudor a rămas cu traume. Avea un comportament greu de gestionat şi se trezea foarte des noaptea, plângând. Noi eram epuizaţi după câteva săptămâni de luptă cu virozele şi uneori zilele erau nesfârşite şi nopţile inexistente. Am citit ce putem face şi cum e corect să reacţionăm atunci când Tudor strigă, ne provoacă, îşi sâcâie sora.

    Prima carte la care am apelat a fost cea a dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi. Apoi am recitit fragmente întregi din cartea lui Daniel Siegel şi Tina Payne-Bryson, The Whole-Brain Child (Creierul copilului tău). Am discutat cu o colegă, psihoterapeut, care mi-a recomandat o carte a dr. Violet Oaklander, Ferestre către copiii noştri. Am reuşit, astfel, să trecem împreună peste trauma analizelor. Surprinzător, Tudor a început să discute apoi despre alte evenimente grele, întâmplate chiar şi cu un an în urmă. În plus, toate trăirile resimţite alături de el mi-au reactivat mie amintiri din copilărie, traume nerezolvate.

    Ce am făcut noi, să trecem peste traume:

    1. Am discutat despre ce şi cum s-a întâmplat şi cum ne-am simţit atunci, cu fiecare ocazie. Spre deosebire de ce ştiau părinţii noştri, evenimentele care ne marchează nu trebuie vârâte sub preş, ci discutate cu copiii. Emoţiile există, oricum, dar dacă nu discutăm despre ele, copilul nu ştie de unde vin şi cum să le ţină sub control. Nu va înţelege că ceea ce simte este perfect normal şi că ni se întâmplă şi nouă. Chiar dacă după câteva săptămâni începe să se comporte normal, amintirile rămân „agăţate” în creierul lui şi pot reapărea când apar alţi factori declanşatori.
    2. Am discutat despre ce i-ar fi plăcut să facem atunci. A fost important pentru noi să înţeleagă că doamnele care l-au imobilizat, înfăşurându-l în cearceaf pentru a-i lua sânge, nu ne-au lăsat să îl luăm în braţe, că noi nu am ştiut cum altfel să procedăm atunci şi că, deşi ne-au cerut să ieşim din încăpere, nu ne-am mişcat de lângă el. I-am  mai spus că, dacă va mai fi o dată viitoare, ştim si noi cum să procedăm şi ce să facem mai bine. Am vorbit despre durerea noastră faţă de suferinţa lui şi despre neputinţa de a-l face atunci să îi fie mai bine.
    3. Am discutat despre ce ar trebui să facem acum, să se simtă mai bine. I-am spus că înţelegem că atunci ar fi vrut să îl ţină tata în braţe, că nu putem schimba ce s-a întâmplat. L-am întrebat ce l-ar ajuta acum să se simtă mai bine. A cerut să-l ţinem acum în braţe şi l-am strâns tare la piept. Uneori a cerut să îl sunăm pe tata la serviciu şi am făcut şi asta, desigur.
    4. Ne-am jucat cu el, râzând mult, să eliberăm cât mai mult din frustrările acumulate. Râsul eliberează tot atâta tensiune, cât plânsul – e mai bine să ne distrăm, decât să plângem, nu?.
    5. Am stat aproape de el, oricât de tare ne-ar fi provocat comportamentul lui. L-am luat în braţe atunci când ne-a lăsat, oprindu-i gesturile periculoase pentru el sau cei din jur, dar cu mult calm şi blândeţe.
    6. Am fost deschişi să discutăm despre trăirile noastre, am identificat emoţiile lui cât de bine am putut. I-am explicat cum ne liniştim, atunci când suntem copleşiţi de nervi sau supărări (respiraţii adânci, un pahar de apă, o clipă de linişte şi singurătate).

    De câteva zile am revenit la normal, cu zile liniştite şi nopţi lungi. Au fost momente foarte grele, uneori ni s-a părut mai uşor să luptăm cu temperatura de peste 40 de grade, decât cu plânsul necontrolat. Acum, că au trecut, ne simţim mai puternici şi mai uniţi.

    Copiii ne fac, într-adevăr, să creştem şi să ne dezvoltăm în fiecare zi!

    (Photo by Austin D on Unsplash)