Învăţ Montessori

Etichetă: Somn

  • Relația cu mâncarea – sau despre grijă și control

    Relația cu mâncarea – sau despre grijă și control

    În urmă cu câteva săptămâni, le-am făcut copiilor un tiramisu fals. Îi spun așa pentru că nu urmează rețeta originală, ci e una adaptată pentru noi. În loc de cafea, folosim Inka, și în loc de crema de ouă crude amestec mascarpone cu un iaurt grecesc. Păstrăm însă cacaua de deasupra, ceea ce cred că e de fapt atracția principală pentru Tudor și Tereza.

    Fiind cald, copiii m-au rugat să le duc mâncarea afară și au vrut să începem direct cu tiramisu. Nu le-am cerut în mod deosebit să respecte ordinea tradițională a prezentării mâncării, cu atât mai mult când nu suntem la masă cu alte persoane. Am avut mereu grijă să avem alegeri sănătoase și să le oferim pe cele mai nepotrivite ocazional. De multe ori, nici nu avem două feluri de mâncare la masă, ci unul care să cuprindă cât mai multe grupe alimentare.

    După ce a mâncat aproape jumătate din porția ei, Tereza l-a împins hotărâtă și a zis: „Nu mai vreau tiramisu, vreau mâncare de dovlecei!”. Când și-a terminat porția din farfurie, și Tudor a cerut, la rândul lui, dovlecei. Pentru noi nu este un scenariu neobișnuit, dar am observat că în alte familii nu se întâmplă întotdeauna la fel.

    Am ezitat destul de mult înainte de a scrie această postare, pentru că nu vreau să fie una despre sfaturi nutriționale. În schimb, intenția mea este să scriu despre relații. Nu doar despre conectarea atât de esențială dintre părinți și copii, ci și despre relația copiilor cu mâncarea.

    Ca părinți, ne dorim tot ceea ce e mai bun pentru copiii noștri. Din păcate, de cele mai multe ori, grija aceasta devine doar o formă de control. În loc să îi lăsăm să își găsescă singuri preferințele, le impunem pe ale noastre, cu consecvență. Începem să facem asta cu hainele pe care le îmbracă, cu mâncarea pe care le-o dăm sau cu programul de somn. Când sunt mai mari, facem asta chiar și cu prietenii pe care îi au sau cu materiile pe care le studiază.

    Când copiii se revoltă, o luăm ca pe un atac personal. Când se supun, ne bucurăm că sunt cuminți și ne putem înțelege cu ei. Din păcate, în ambele cazuri, ratăm conectarea cu copilul nostru, exact așa cum e el. Îi demonstrăm că nu avem încredere în el și îl facem să se îndoiască de sine. Litaniile la care îl supunem îl împiedică să își exprime creativitatea și să se conecteze el însuși cu propriul sine.

    Ori de câte ori evaluăm comportamentele copilului în funcție de agenda noastră, îi ignorăm unicitatea și dovedim o lipsă de considerație pentru sentimentele sale. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse și răsfăț)

    Probabil cea mai evidentă condiționare a copilăriei este cea referitoare la mâncare. „Termină tot din farfurie!”, „Nu primești desert până nu mănânci friptura!”, „Nu îți place ciorba? Dar e atât de bună!”, „Dacă nu mănânci ce am gătit, nu primești nimic altceva!”, „Nu îți mai dau supă, trebuie să mănânci și felul doi!” sunt doar câteva dintre expresiile pe care le spunem repetat copiilor. Din păcate, ele nu au nimic de-a face cu grija, ci doar cu controlul.

    Am privit relația cu mâncarea la fel precum toate celelalte. Atunci când adultul pregătit creează mediul, copilul este liber să aleagă. Întocmai cum nu îi impunem unui copil activitatea cu care să lucreze, nu îi impunem nici ceea ce să mănânce. De aceea în Montessori rolul adultului este esențial mai ales în pregătire, nu în desfășurarea învățării propriu-zise. Mediul potrivit înseamnă inclusiv limite, care sunt revizuite pe măsură ce copilul se dezvoltă. Și, la fel ca în alte situații, adultul are rolul de a servi drept model.

    Am evitat să prezentăm anumite feluri de mâncare ca fiind mai presus decât celelalte. Nu le-am lăudat excesiv și nu am insistat să fie mâncate. Le-am cerut însă copiilor să guste din ceea ce nu au mâncat niciodată. Și le-am lăsat întotdeauna opțiunea de a scoate din gură ceea ce nu le place. Văd asta drept continuarea firească a autodiversificării pe care am aplicat-o cu fiecare dintre ei.

    Pe când avea vreo doi ani, Tudor se ținea departe de roșii. L-am lăsat în pace, având mereu pe masă alte legume, dar continuând să le mâncăm noi. Acum, sunt printre preferatele lui, fiind rândul Terezei să le respingă. Și s-ar putea ca peste două veri situația să se schimbe din nou, pentru un timp. La fel ca tot ceea ce ține de dezvoltarea copiilor, nici relația cu mâncarea nu este una liniară. Dacă ne urmărim pe noi înșine, e ușor să ne dăm seama de asta.

    Când copiii își doresc ceva care atinge limitele noastre, găsim alternative sau planificăm împreună data când ne vom putea împlini cu toții dorințele. Și, dacă niciuna dintre variante nu e potrivită, atunci le ascultăm frustrarea și le stăm alături cât de bine putem. Mai ales când vine vorba despre relația cu mâncarea, suntem atenți să nu îi învățăm să își mănânce emoțiile, ci să le simtă în spațiul sigur creat de prezența noastră.

    Copilul mic are trei domenii în care poate deține controlul: mâncatul, somnul și folosirea toaletei. Cred că tocmai de aceea acestea sunt și terenurile pe care se dau cele mai multe lupte de putere. Dacă nu reușim să ne oprim la timp, înlocuind controlul cu conectarea, ele se pot transforma în ancore emoționale de care copilul se va desprinde greu, chiar și la maturitate. Îi va fi aproape imposibil să își folosească busola internă pentru a-și onora preferințele. Va avea mult de căutat prin straturi suprapuse de control și condiționare, pentru a-și restabili relația, atât de timpuriu pierdută, cu propriul sine.

    Pentru a păși în viață ca o ființă umană sigură pe sine și pe locul său în lume, un copil trebuie să aibă ocazia să opună rezistență. Sarcina părintelui este să nu-i strivească tendința către asertivitate, ci să-i dezvolte această pornire, astfel încât copilul să devină o persoană deplină care-și cunoaște propria minte și care nu se teme să-și exprime propria poziție, cu riscul de a ne răni orgoliul sau de a acționa contrar filmului din mintea noastră. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse și răsfăț)

    (Photo by Hannah Tasker on Unsplash)

  • O pauză – Eu. Şi totuşi alta.

    O pauză – Eu. Şi totuşi alta.

    Când te simţi copleşit, ia o pauză.

    În ziua în care am susţinut proba finală a examenului de licenţă, am avut şi primul interviu pentru viitorul meu loc de muncă. Între terminarea facultăţii şi începerea serviciului am avut o pauză de două săptămâni. De atunci, am muncit mereu, chiar şi când nu am fost oficial angajată. După ce s-au născut copiii şi am rămas acasă, am început cursurile, blogul şi scrierea recenziilor pentru cărţi.

    Pauza este un subiect aproape necunoscut mie. Obişnuită să fac mereu câte ceva, sunt rare momentele în care am stat, pur şi simplu. Dar în ultimul timp am început să îi înţeleg importanţa. O dată cu semnalul de alarmă primit în luna decembrie, am început să am mai mare grijă de mine însămi. Am prioritizat mişcarea şi somnul. Am învăţat să spun mai des „nu”, dându-mi voie să fiu cu adevărat cea mai importantă persoană din viaţa mea. Şi mi-am urmat pasiunile.

    Există o mare consolare în simplul fapt că poţi face ceva care îţi place. (Jojo Moyes, Eu, şi totuşi alta)

    Dă-ţi voie să nu fii perfect!

    Ani de zile, m-am mândrit cu perfecţionismul meu. Lucrurile trebuie să fie făcute bine, altfel la ce bun să mai munceşti? Am obţinut un scor aproape perfect pentru perfecţionism. Iar când un coach cu care am analizat rezultatul acelui test a încercat să îmi spună că am de lucru la asta, mi-a fost greu să înţeleg. Dar am învăţat de atunci. Şi continui să învăţ şi să renunţ la perfecţionism în fiecare zi. Nu pentru că trebuie, ci pentru că aleg să fac asta.

    Zilele trecute, am greşit faţă de copii. Am strigat la Tudor, când era suficient să îl iau în braţe. Vina m-a chinuit profund apoi. Mi-am recunoscut greşeala, i-am spus că nu avea nicio legătură cu el, că totul a fost doar din cauza mea. Am avut aceeaşi discuţie şi cu Tereza. I-am luat în braţe. Şi doar după câteva ore mi-am dat seama că am uitat să mai îmbrăţişez pe cineva. Copilul din mine avea şi el nevoie de o vorbă bună şi de multă compasiune. Aştepta să îi dau voie să nu fie perfect, pentru a scăpa de suferinţă.

    Copiii noştri nu au nevoie de perfecţiune din partea noastră. Au nevoie de un părinte dornic să crească, să-şi repare greşelile şi să-şi deschidă larg inima, chiar şi atunci când simte nevoia să o împietrească. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Caută liniştea din clipa prezentă.

    Copiii trăiesc aici şi acum. În primii lor ani de viaţă, trecutul şi viitorul sunt noţiuni vagi. După cum spune Tereza uneori: „Mâine am fost în oraş. Mâine am văzut o pisică.” O mare parte din lupta adulţilor cu copiii e dată tocmai de această atemporalitate a celor mici. Noi vrem mereu să facem, să mergem, să ajungem, pe când ei se bucură, pur şi simplu, să fie.

    Prezentul este tot ce veţi avea vreodată. (Eckhart Tolle, Puterea prezentului)

    Regăseşte puterea prezentului şi a pauzei prin meditaţie.

    Concentrându-ne asupra respiraţiei, ne regăsim esenţa. Învăţăm să ne desprindem temporar de lumea materială, accesând-o pe cea spirituală. Echilibrul regăsit aici e atât de preţios! Reînvăţăm să fim, nu doar să facem.

    Meditaţia e o modalitate de a ne înscrie pe calea vindecării şi a cunoaşterii adevăratului sine. (Janet Philbin, Show Up For Yourself: A Guide to Inner Growth and Awareness)

    Găseşte motive de bucurie şi recunoştinţă în fiecare zi.

    Seara, continuăm să discutăm despre bucuriile zilei. Când nu reuşesc să scriu trei motive pentru care sunt recunoscătoare în ziua respectivă, le notez măcar în jurnalul mental al recunoştinţei. Numărând binecuvântări continuă să fie unul dintre cântecele care se aude mereu din camera copiilor, chiar dacă Crăciunul a trecut demult. În ultima vreme, au început să spună: „Mă bucur că am fost în parc. Mă bucur că a luat tata lebeniţă.”

    Recunoștința deschide portalul pentru abundență și adevărata dăruire a vieții. (Suzi Lula, The Motherhood Evolution)

    Şi apoi continuă, cu forţe proaspete!

    Am intrat în faza finală a cursului cu dr. Shefali. Am început să lucrez cu primii clienţi. Am continuat să lucrez cu mine însămi. Ştiu acum că sunt într-o călătorie de-o viaţă. Şi asta e fascinant! Unii compară munca aceasta cu noi înşine cu decojirea unei cepe. Numărul straturilor care-i acoperă inima e infinit. Dr. Shefali vorbeşte de păpuşile ruseşti. Fiecare Matrioşka ascunde o alta, mai mică, dar la fel de plină de semnificaţii.

    Pe măsură ce descoperim ce se întâmplă cu adevărat în interiorul nostru atunci când ne manifestăm starea emoțională, sistemele noastre de apărare se pierd și integrarea care urmează reverberează până în interiorul nostru, ajungând la cea mai mică Matrioşka. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conştientă)

    M-am simţit copleşită pentru a mai putea scrie pe blog. Am ales să fac o pauză. Mi-am ascultat vocea mustrătoare şi i-am răspuns blând, cu un zâmbet. A fost un interesant exerciţiu de imperfecţiune. Nu trebuie să le fac pe toate. Aleg să fac o pauză. Îmi dau voie să mă bucur în sfârşit de vară, să mă pun pe primul plan, să fiu cu copiii din zori şi până seara, să dorm, să lucrez mai puţin, să citesc mai mult. Şi să revin cu drag şi pasiune. Eu. Şi totuşi alta. (Da, Jojo Moyes rămâne una dintre autoarele mele preferate.)

  • Despre somn

    Despre somn

    Una dintre glumele des întâlnite pe grupurile de mame este dacă, odată adormiţi copiii, aleg somnul sau relaxarea în linişte. Când am citit despre cartea aceasta în lista recomandărilor lui Bill Gates, am trecut-o repede pe lista de preferinţe. Întrucât mă fascinase Factfulness, o altă lectură recomandată de el, am căutat-o la bibliotecă şi m-am grăbit să o citesc. Astfel, cartea Despre somn este cea care ne-a schimbat, de mai bine de o lună, programul zilnic.

    Înainte de a o citi, aş fi renunţat fără ezitare la o oră de somn în locul uneia de studiu sau relaxare. Acum, însă, m-aş gândi de două ori înainte de a mai lua aceeaşi decizie. Şi, probabil, aş alege tot somnul.

    Descoperire incredibilă! Oamenii de ştiinţă au descoperit un nou tratament revoluţionar care vă ajută să trăiţi mai mult. Vă îmbunătăţeşte memoria şi vă face mai creativi. Vă face să arătaţi mai atrăgători. Vă menţine în formă şi diminuează pofta de mâncare. Vă protejează de cancer şi demenţă. Ţine la distanţă răcelile şi gripa. Vă scade riscul de atacuri cerebrale şi infarct, ca să nu mai vorbim despre diabet. Vă veţi şi simţi mai fericiţi, mai puţin deprimaţi şi mai puţin anxioşi. Vă interesează? (Matthew Walker, Despre somn. De ce este vital să dormim şi să visăm)

    Deşi pe alocuri poate părea prea ştiinţifică, găsesc această carte ca fiind accesibilă tuturor. Plină de exemple şi explicaţii fascinante, m-a prins de la primele pagini. Iar când efectele descrise te afectează profund, pe tine sau pe cei din jur, e greu să nu te laşi prins în mrejele ei.

    Orice persoană, indiferent de vârstă, va manifesta afecţiuni fizice, instabilitate la nivelul sănătăţii mintale, vigilenţă redusă şi o memorie deficitară, dacă somnul îi este afectat cronic. (Matthew Walker, Despre somn. De ce este vital să dormim şi să visăm)

    De când am citit această carte, ne-am schimbat complet programul zilnic, atât eu, cât şi Lucian, în aşa fel încât să dormim cel puţin opt ore. Chiar dacă asta înseamnă că uneori nu reuşim să mai stăm de poveşti amândoi sau să termin ce aveam pe listă pentru ziua respectivă, am înţeles de ce e important să prioritizăm somnul.

    Citind Despre somn am primit şi câteva confirmări, dar şi informaţii noi. Cele optsprezece grade Celsius pe care le setam noaptea sunt ideale pentru somn. În plus, copiii dorm cu membrele în afara aşternuturilor, tocmai pentru a-şi menţine scăzută temperatura corpului. În acest fel, somnul este cu adevărat profund.

    De când dorm suficient, sunt mult mai calmă în interacţiunile cu copiii. Mă simt, desigur, mai plină de energie şi mai pusă pe şotii. În felul acesta, reuşim să ne conectăm mai bine, zilele fiind, în general, mai uşoare. Dr. Laura Markham spunea că fiecare oră de somn în minus a unui copil îl face să se comporte cu câte un an mai mic. Cu siguranţă paralela aceasta este valabilă şi pentru adulţi, putând-o înlocui uneori chiar cu câte un deceniu!

    Rutina recomandată pentru copii este, deloc surprinzător, principalul sfat pe care îl primesc şi adulţii. Dacă ar fi să aleagă un singur obicei pentru somn odihnitor, autorul cărţii l-ar alege tocmai pe acesta. Predictibilitatea în păstrarea aceleiaşi ore de somn şi de trezire este esenţială pentru un somn bun.

    Una dintre informaţiile interesante a fost destrămarea mitului că vârstnicii au nevoie de mai puţine ore de somn. Cu explicaţii şi studii detaliate, autorul ne ajută să înţelegem de ce acesta e un mit. Mai mult, somnul deficitar ar fi chiar o cauză a unor boli comune apărute la vârstă înaintată.

    Nu există organ principal în corpul nostru care să nu sufere în lipsa somnului insuficient. Din păcate, trăim într-o societate privată acut de somn, cu efecte tot mai serioase. În plus, marile descoperiri ştiinţifice ne sabotează şi mai mult această nevoie esenţială. Lumina artificială, LED-urile şi ecranele au efecte profund nocive asupra somnului.

    Am auzit uneori persoane care spun că se lipsesc de somn, întrucât vor tot dormi după ce li se termină viaţa. Din păcate, inclusiv durata vieţii este mult scurtată de fiecare oră de somn în minus. Cu cât dormim mai puţin în fiecare noapte, cu atât vom afla mai repede ce presupune viaţa de apoi. Deficienţele cronice de somn ne afectează chiar codul generic şi structura care îl cuprinde, adică esenţa vieţii biologice. Aţi accepta să vă fie modificat ADN-ul?

    Dacă neglijaţi somnul, hotărâţi să faceţi pe voi înşivă o manipulare de tipul ingineriilor genetice în fiecare noapte, denaturând alfabetul genetic cu care se scrie povestea sănătăţii voastre în fiecare zi. Dacă permiteţi ca acelaşi lucru să li se întâmple şi copiilor şi adolescenţilor voştri, atunci le impuneţi şi lor acelaşi experiment de inginerie genetică. (Matthew Walker, Despre somn. De ce este vital să dormim şi să visăm)

    Despre somn este o carte care nouă ne-a deschis ochii, învăţându-ne să îi închidem periodic şi programat. E o carte pe care aş recomanda-o tuturor părinţilor şi cu deosebire mamelor. Atunci când vom înţelege că somnul nostru este mai important decât bifarea tuturor sarcinilor din prea-lunga listă zilnică pe care ne-o autoimpunem adesea, vom putea fi părinţi mai buni. Ce cadou frumos pentru noi şi copiii noştri!

    (Photo by Alexandra Gorn on Unsplash)