Învăţ Montessori

Etichetă: Studii

  • Ce ţi-a plăcut cel mai mult azi?

    Ce ţi-a plăcut cel mai mult azi?

    De peste cinci ani, discursul meu preferat de pe TED.com este cel al lui Shawn Achor. Secretul fericit al unei munci mai bune este despre psihologia pozitivă. L-am văzut deja de nenumărate ori, la diferite intervale de timp şi de fiecare dată rămân cu aceeaşi stare de bine. Cercetătorul american explică ce să facem pentru a ne reconfigura creierul, raportându-ne diferit la lumea din jur.

    Am descoperit că nu realitatea e cea care ne modelează, ci lentila prin care creierul nostru vede lumea ne conturează realitatea. (Shawn Achor, The Happy Secret to Better Work)

    De aproape o jumătate de an, seara, la culcare, ultima întrebare pe care i-o pun lui Tudor, este: „Ce ţi-a plăcut cel mai mult azi?”. Uneori este ieşirea în oraş, alteori frământarea aluatului şi făcutul biscuiţilor cu bunica sau întâlnirea cu unchiul preferat. Am observat că sunt evenimente din diferite momente ale zilei, din contexte diferite. Adică o dovadă că se gândeşte serios la întrebare.

    Îi spun apoi ce mi-a plăcut şi mie cel mai mult în ziua respectivă, uneori rememorând-o cu glas tare, până găsesc momentul dorit. Uneori îmi e destul de greu să aleg. Dacă am avut o după-masă sau seară mai grea, mintea mea tinde să se oprească doar asupra acelor momente şi am nevoie de ceva timp pentru a găsi o rază de soare.

    Cred că pentru a fi un părinte liniştit e important să te pierzi în timp, cât mai des, alături de copiii tăi. Pentru mine, contează şi ca ultimul gând al zilei să fie unul pozitiv. În plus, ţinem astfel şi un jurnal, mental, deocamdată, a ceea ce ni s-a întâmplat în ziua respectivă. După ce Tudor va putea scrie, o să ţinem şi un jurnal scris. Îşi va exersa astfel scrisul, va învăţa să îşi transcrie ideile şi să găsească motive de a fi fericit.

    90% din fericirea pe termen lung nu e determinată de lumea exterioară, ci de felul în care creierul nostru o procesează. Și dacă îl schimbăm, dacă schimbăm formula pentru fericire şi succes, putem schimba felul în care influențăm realitatea. […] Dopamina pe care o secretăm când suntem optimiști are două funcții. Nu ne face doar mai fericiți, ci activează toate centrele de învățare din creier, permițându-ne să ne raportăm diferit la lume. (Shawn Achor, The Happy Secret to Better Work)

    De câteva săptămâni, în unele seri, am început să îi spun şi pentru ce sunt recunoscătoare în ziua respectivă. Gesturi mici, care mi-au făcut ziua mai uşoară: ciorba făcută de mama; minutele petrecute de Tereza cu străbunica, timp în care noi doi am putut mânca zmeură din grădină; hainele întinse pe sfoară de Lucian, în timp ce eu pregăteam cina. În scurtă vreme, o să încep să îl întreb şi pe el. Va fi o a doua întrebare cu care să ne încheiem seara. „Tu pentru ce sau pentru cine eşti recunoscător azi?”.

    Pe lângă efectul pozitiv pe care reflecţia îl are asupra dezvoltării creierului, întrebările acestea mă ajută să îl cunosc mai bine pe Tudor. Sunt seri în care evenimentul preferat e destul de previzibil. Diseară sunt aproape sigură că vom discuta despre îmbăierea în piscina din curte. Sunt şi momente la care nu mă aşteptam deloc, cum ar fi măturatul curţii cu străbunica.

    Când nu e foarte obosit, reuşim să discutăm destul de profund despre momentele acestea care ne fac fericiţi. Avem, astfel, o poveste suplimentară în fiecare seară, în care suntem personajele principale. Şi totul, pornind de la întrebarea: „Ce ţi-a plăcut cel mai mult azi?”.

    (Photo by Mike Tinnion on Unsplash)

  • Las’ că trece!

    Las’ că trece!

    Zilele trecute, Tudor a căzut cu tricicleta, şi-a spart buza şi s-a julit pe faţă. E greu să îţi vezi copilul plin de sânge, plângând tare în braţele tatălui său, speriat de ce s-a întâmplat. După ce l-am pupat, îmbrăţişat, spălat, a cerut din nou „la tata în braţe”. Spre deosebire de data trecută, acum nu l-am lăsat să aştepte nicio secundă, braţele erau larg deschise. L-am lăsat să plângă acolo cât a vrut el, l-am mângâiat amândoi, i-am spus că suntem alături de el. L-am întrebat de ce are nevoie, i-am adus apa dorită şi i-am pus lingura rece pe buza umflată.

    Am ţinut-o apoi şi pe Tereza în braţe, alături de el, să se liniştească şi ea din mirarea de a-şi vedea fratele plângând şi părinţii trişti. Şi am stat aşa toţi patru, fiecare părinte cu câte un copil în braţe. Din când în când îi spuneam lui Tudor cât de curajos se comportă sau cum s-a oprit sângerarea. Ne împărtăşeam bucuria că mâinile şi picioarele sunt nevătămate, îl întrebam cum se simte. În cele din urmă, au adormit amândoi, iar noi am rămas alături de ei. Am vorbit şoptit despre ce şi cum s-a întâmplat şi despre fricile noastre de părinţi.

    Am fost bucuroşi când, la trezire, am văzut că Tudor poate şi vrea să mănânce, deşi parcă avea trei buze în loc de una, cu tăieturi mari, sângerii. Pe când mânca, am discutat despre ce s-a întâmplat.

    L-am lăsat pe el să ne povestească, l-am întrebat cum a fost, am încercat să ne punem în locul lui. Lucian i-a spus cum e şi pentru el. „Când merg cu bicicleta şi mă uit în spate, îmi e greu să merg drept; e important să privesc doar înainte”. Nu i-am spus deloc, în niciun moment, „De ce n-ai fost atent? Vezi ce s-a întâmplat dacă te-ai uitat în spate? Să nu mai mergi aşa de repede!”. A primit singur suficiente lecţii dintr-o căzătură. Copiii învaţă din experienţă, nu din discursurile noastre.

    A doua zi, i-am studiat atent rana. Mai aveam puţin până să iau şublerul, să văd dacă i s-a dezumflat buza. Simţindu-mi îngrijorarea, Tudor s-a uitat serios la mine şi mi-a zis: „Las’ că trece! Dă pace! Nu-ţi fă griji!”.

    Prima dată când am citit despre rezilienţă, am mers la definiţia din dicţionar. Explicaţia legată de fizică nu m-a lămurit prea mult. Am bănuit doar că în psihologie are legătură cu a nu te da bătut, a fi perseverent. Am participat apoi la seria de conferinţe Be the Best Parent You Can Be, care avea ca temă rezilienţa. Atunci am înţeles mai bine despre ce e vorba. Dar cea mai clară explicaţie am întâlnit-o recent la cursul Părinte liniştit, copii fericiţi, al dr. Laura Markham.

    Rezilienţa este abilitatea de a-ţi reveni după evenimente stresante. Oamenii rezilienţi resimt conştient greutăţile vieţii şi sunt apoi capabili să meargă mai departe. Uneori găsesc chiar înţelepciune în suferinţă, pe care o folosesc spre a duce o viaţă mai profundă. (Dr. Laura Markham)

    Comparaţia folosită apoi în explicarea acestei elasticităţi este cu creanga unui copac. Îndoită de vânt, ea foloseşte fiecare ocazie pentru a deveni mai flexibilă şi a nu-i permite vântului să o rupă.

    Pentru a creşte copii rezilienţi, trebuie să le apreciem „zbaterile” procesului de învăţare. E important să-i sprijinim doar atât cât e nevoie pentru a ieşi din impas, fără să-i „salvăm”, făcând în locul lor. Ei îşi dezvoltă rezilienţa când îi ajutăm să înveţe din greşeli şi empatizăm cu ei când devin frustraţi, din cauza greutăţilor învăţării.

    Am ştiut, de când Tudor a început să meargă cu tricicleta, că vor exista momente când va cădea sau se va poticni. Asta nu înseamnă că l-am oprit din a învăţa sau că am fost permanent alături de el, cicălindu-l: „fii atent, o să cazi, ai grijă, mergi mai încet!”. L-am lăsat să înveţe singur, să îşi stabilească propriul ritm, să se dea cu tricicleta doar atunci când şi cât voia el. Noi am avut grijă să fie reglată şaua la înălţimea corespunzătoare şi să înceapă învăţarea în liniştea curţii, pentru a se putea concentra la ce face. I-am creat, aşadar, mediul potrivit, fără a-i sări în ajutor dacă nu ne-a cerut sprijinul.

    Ca părinte, cred că cel mai greu este de a rezista tentaţiei să faci lucrurile în locul copilului tău. Te gândeşti fie că îi e lui mai uşor, fie că faci tu mai repede, fie că are timp restul vieţii să tot facă singur. Dar astfel copilul pierde lecţii de viaţă importante şi se obişnuieşte să depindă doar de alţii. Şi va suferi apoi, când va avea contact cu realitatea vieţii neîndulcită de părinţi.

    E mai important, în schimb, ca părinţii să fie alături de copiii lor după câte un eşec, un accident sau un eveniment neplăcut. E mai important să îi ajute să înţeleagă lecţiile pe care tocmai le-au primit de la viaţă, să tragă concluziile potrivite din dezamăgirile şi eşecurile inevitabile vieţii, să privească cu încredere în viitor. Pentru asta, e uneori suficient doar să le fim alături, să le ascultăm durerea, să ştie că îi înţelegem şi că pot conta pe noi, oricând au nevoie.

    Rezilienţa este o condiţie esenţială pentru dezvoltarea măiestriei. Pentru că orice ar alege să facă în viaţă, adultul crescut de noi va da peste obstacole, mai mici sau mai mari. Fără abilitatea de a trece peste ele, de a învăţa lecţiile adecvate, de a-şi păstra optimismul şi pasiunea, refăcând aceiaşi paşi până la stăpânirea lor deplină, adultul cedează la primele greutăţi. Rezilienţa este cea care îl ajută să urce din nou şi din nou în şa, oricât de julită i-ar fi faţa şi oricât de tăiate buzele.

    (Photo by Austin D on Unsplash)

  • Bach sau Mozart?

    Bach sau Mozart?

    Mama e profesoară de pian. Avem în casă o pianină, la care Tudor cântă zilnic. Pentru că i-a auzit pe elevii mamei cântând, nu loveşte clapele tare, ci le atinge uşor, încercând să imite felul de a cânta al celorlalţi copii. Uneori trece mâna stângă peste dreapta şi foloseşte toată claviatura. Alteori, o roagă pe mama să îi pună cartea de pian pe suport şi să îi arate de unde să cânte. Au cântat adesea la pian, imitând păsărelele sau mormăitul ursului, lătratul câinelui din vecini sau al ciobănescului de peste drum. Tudor a început chiar să cânte gama sau arpegiul, bineînţeles, în propria interpretare şi înţelegere a ce înseamnă asta.

    Perioada senzitivă pentru muzică este între doi şi şase ani. Mai ales atunci copilul arată un interes spontan în dezvoltarea tonului, ritmului şi melodiei. Bineînţeles, este indicat ca muzica să facă parte zilnic din viaţa copilului.

    De câteva luni, l-am învăţat pe Tudor să folosească radio-casetofonul. Se arătase interesat de cel din bucătărie, la care ascultăm mai ales radio, aşa că le-am pus în cameră un casetofon. Fiind la fel cu cel din bucătărie, ştia deja aproape toate butoanele, după cât ne observase pe noi.

    I-am arătat mai întâi cum să îl pornească şi să îl oprească, fiind setat pe radio. A fost mai greu cu selectarea frecvenţelor, pentru că modelul nostru avea şi setări pentru unde medii şi lungi, dar cu exerciţiu s-a descurcat repede. Am memorat două posturi de radio pe care le ascultăm mai des şi comută cu plăcere între ele.

    După câteva zile, i-am arătat şi cum să folosească cd-player-ul. Am ales pentru început un cd cu Concert pentru două viori în re minor de Bach. L-am învăţat să facă trecerea de la radio la cd-player, arătându-i cum se introduce cd-ul, cu partea corectă în sus, cum se alege melodia, cum îl poate opri. A fost extrem de încântat şi multe dimineţi, imediat după trezire, îmi spunea: „ascultăm Bach, mama”. Spre marea mea bucurie, în două ocazii când a avut musafiri, Tudor a mers la casetofon şi a pus Bach, cu un volum redus, pentru a asculta şi muzică în timp ce vorbim.

    După alte câteva săptămâni, i-am dat şi un cd cu un Concert pentru vioară de Mozart. Acum schimbă cu plăcere cd-ul, chiar dacă uneori prea des pentru placul meu. Dar nefiind procesul meu de învăţare, hotărârea este a lui. Interesant mi s-a părut, încă de la început, că nu dă volumul prea tare. Îmi era teamă că Tudor va abuza de butonul de volum, dar m-am înşelat.

    După alte câteva săptămâni, îi voi da şi o casetă, probabil va fi cu muzică de Vivaldi. La radio ascultăm suficientă muzică uşoară, cât să profităm de cd-player şi casetofon pentru a ne obişnui cu clasicii. Iar ritualul băieţilor casei este de a asculta seara, la cină, muzică populară. Pentru noi e important să fie obişnuiţi de mici cu toate genurile muzicale.

    Muzica ne face sufletul mai frumos! Şi, de curând, am citit că a face muzică cu copiii duce la o mai bună alfabetizare, la competenţe crescute de aritmetică şi mai bune abilităţi sociale, ba chiar şi o mai bună reglare a atenţiei şi emoţiei.

    […] în primii ani de viaţă copilul are o înclinaţie naturală spre muzică şi un interes spontan faţă de felul în care evoluează tonul, ritmul şi melodia. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    (Photo by Paige Cody on Unsplash)

  • Traume şi vindecări

    Traume şi vindecări

    După o perioadă mai grea, cu spitalizare şi luarea unor analize de sânge, Tudor a rămas cu traume. Avea un comportament greu de gestionat şi se trezea foarte des noaptea, plângând. Noi eram epuizaţi după câteva săptămâni de luptă cu virozele şi uneori zilele erau nesfârşite şi nopţile inexistente. Am citit ce putem face şi cum e corect să reacţionăm atunci când Tudor strigă, ne provoacă, îşi sâcâie sora.

    Prima carte la care am apelat a fost cea a dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi. Apoi am recitit fragmente întregi din cartea lui Daniel Siegel şi Tina Payne-Bryson, The Whole-Brain Child (Creierul copilului tău). Am discutat cu o colegă, psihoterapeut, care mi-a recomandat o carte a dr. Violet Oaklander, Ferestre către copiii noştri. Am reuşit, astfel, să trecem împreună peste trauma analizelor. Surprinzător, Tudor a început să discute apoi despre alte evenimente grele, întâmplate chiar şi cu un an în urmă. În plus, toate trăirile resimţite alături de el mi-au reactivat mie amintiri din copilărie, traume nerezolvate.

    Ce am făcut noi, să trecem peste traume:

    1. Am discutat despre ce şi cum s-a întâmplat şi cum ne-am simţit atunci, cu fiecare ocazie. Spre deosebire de ce ştiau părinţii noştri, evenimentele care ne marchează nu trebuie vârâte sub preş, ci discutate cu copiii. Emoţiile există, oricum, dar dacă nu discutăm despre ele, copilul nu ştie de unde vin şi cum să le ţină sub control. Nu va înţelege că ceea ce simte este perfect normal şi că ni se întâmplă şi nouă. Chiar dacă după câteva săptămâni începe să se comporte normal, amintirile rămân „agăţate” în creierul lui şi pot reapărea când apar alţi factori declanşatori.
    2. Am discutat despre ce i-ar fi plăcut să facem atunci. A fost important pentru noi să înţeleagă că doamnele care l-au imobilizat, înfăşurându-l în cearceaf pentru a-i lua sânge, nu ne-au lăsat să îl luăm în braţe, că noi nu am ştiut cum altfel să procedăm atunci şi că, deşi ne-au cerut să ieşim din încăpere, nu ne-am mişcat de lângă el. I-am  mai spus că, dacă va mai fi o dată viitoare, ştim si noi cum să procedăm şi ce să facem mai bine. Am vorbit despre durerea noastră faţă de suferinţa lui şi despre neputinţa de a-l face atunci să îi fie mai bine.
    3. Am discutat despre ce ar trebui să facem acum, să se simtă mai bine. I-am spus că înţelegem că atunci ar fi vrut să îl ţină tata în braţe, că nu putem schimba ce s-a întâmplat. L-am întrebat ce l-ar ajuta acum să se simtă mai bine. A cerut să-l ţinem acum în braţe şi l-am strâns tare la piept. Uneori a cerut să îl sunăm pe tata la serviciu şi am făcut şi asta, desigur.
    4. Ne-am jucat cu el, râzând mult, să eliberăm cât mai mult din frustrările acumulate. Râsul eliberează tot atâta tensiune, cât plânsul – e mai bine să ne distrăm, decât să plângem, nu?.
    5. Am stat aproape de el, oricât de tare ne-ar fi provocat comportamentul lui. L-am luat în braţe atunci când ne-a lăsat, oprindu-i gesturile periculoase pentru el sau cei din jur, dar cu mult calm şi blândeţe.
    6. Am fost deschişi să discutăm despre trăirile noastre, am identificat emoţiile lui cât de bine am putut. I-am explicat cum ne liniştim, atunci când suntem copleşiţi de nervi sau supărări (respiraţii adânci, un pahar de apă, o clipă de linişte şi singurătate).

    De câteva zile am revenit la normal, cu zile liniştite şi nopţi lungi. Au fost momente foarte grele, uneori ni s-a părut mai uşor să luptăm cu temperatura de peste 40 de grade, decât cu plânsul necontrolat. Acum, că au trecut, ne simţim mai puternici şi mai uniţi.

    Copiii ne fac, într-adevăr, să creştem şi să ne dezvoltăm în fiecare zi!

    (Photo by Austin D on Unsplash)