Învăţ Montessori

Etichetă: Teoria autodeterminării

  • De ce păsările n-au urechi?

    De ce păsările n-au urechi?

    Zilele trecute, pe când lucra cu un set de carduri Montessori, Tudor s-a uitat îndelung la imaginile cu animale. După câteva clipe, m-a întrebat: „De ce păsările n-au urechi?”. După ce mi-am revenit din uimire, i-am spus că e o întrebare foarte interesantă, dar nu ştiu să îi răspund.

    I-am explicat doar că ar putea avea legătură cu zborul şi aerodinamicitatea şi că păsările au auz, cu siguranţă. I-am spus că putem căuta răspunsul detaliat într-o carte sau o putem întreba pe una dintre cele două profesoare de biologie cu care ne întâlnim mereu în oraş.

    Seara, pe când Tereza îi arăta lui Lucian animalele sălbatice cu care a lucrat peste zi, Tudor a luat zebra în mână şi ne-a întrebat de ce are dungi. Din nou, o întrebare la care noi nu am avut pe loc un răspuns. Am luat cartea despre mamifere şi am citit amândoi despre zebre. Am aflat că sunt rude cu caii şi fiecare zebră are un model unic de dungi. Din păcate, nu am aflat şi de ce le au. Din nou, i-am spus că putem afla răspunsul căutând mai departe sau întrebând pe cineva care se pricepe. Desigur, uneori apelăm şi la internet, dar nu vreau ca aceasta să devină singura lor sursă de informare.

    În minunata carte Cum să le vorbim copiilor am citit că susţinerea autonomiei copiilor se face inclusiv prin încurajarea lor de a căuta informaţii în afara casei. Pe măsură ce cresc, întrebările copiilor vor fi tot mai complexe, depăşindu-ne cunoştinţele. Când îi îndemnăm să apeleze la specialişti sau să afle răspunsurile din alte surse, le susţinem independenţa. Reuşim astfel chiar să le creştem stima de sine, îi învăţăm să socializeze şi să îşi deschidă orizonturile.

    Un mod de a reduce sentimentele copilului de dependenţă faţă de familie este acela de a-i arăta că, în afara familiei, există o comunitate mai mare cu resurse valoroase care aşteaptă să fie folosite. Lumea nu este un loc străin. Există ajutor atunci când aveţi nevoie. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    De curând, l-am ascultat pe dr. Stuart Shanker vorbind despre refuzul preadolescenţilor şi adolescenţilor de a primi sfaturi de la părinţi. Mai ales în această perioadă, informarea din alte surse devine, aşadar, o necesitate. Studiile au demonstrat că atunci când adolescenţii au citit informaţii despre cum sunt manipulaţi spre dependenţă, au reuşit în procent mai mare să renunţe la fumat, de pildă.

    Pe lângă beneficiul evident pentru copil, acest principiu îl degrevează pe părinte de a fi mereu „atotcunoscătorul”. […] Într-un anumit fel, toate aceste surse exterioare au mai multă greutate decât tone de discuţii cu mama sau cu tata. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    „De ce păsările n-au urechi?” nu e prima întrebare la care nu am răspuns. Am mai folosit şi cu alte ocazii această metodă de aflare a unor informaţii suplimentare. Când am văzut în mod repetat o maşinărie care lucra ceva la calea ferată, nu am ştiut cum se numeşte. L-am încurajat pe Tudor să îl întrebe pe unul dintre vecinii noştri, cu care stă adesea de poveşti, întrucât el lucrase în domeniu. Iar domnul a fost chiar fericit să îi explice despre acel Plasser şi lucrările de mentenanţă pe care le efectuează!

    Părinţii nu sunt şi nici nu e recomandat să apară ca fiind perfecţi în faţa copiilor. Recunoaşterea propriilor limitări, inclusiv când vine vorba despre cunoştinţe, este un mod de a ne menţine sănătoasă relaţia cu copiii.

    […] atunci când oamenii sunt plasaţi în poziţii de dependenţă, pe lângă un oarecare sentiment de recunoştinţă, îndeobşte simt neajutorare, inutilitate, resentiment, frustrare şi furie. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    (Photo by Sid Balachandran on Unsplash)

  • Muncă, pasiune şi valori

    Muncă, pasiune şi valori

    Ascultând podcastul lui Aubrey, mi-a plăcut în mod deosebit partea despre muncă. Pentru ea, nu înseamnă doar serviciul de unde ne câştigăm banii, ci mai mult decât atât. Sarcinile casnice sau timpul dedicat dezvoltării personale sunt tot muncă, de exemplu. Iar pentru copii, mai ales, e important să ne vadă lucrând cu plăcere. Uneori, prea grăbiţi să terminăm totul pentru a ne putea ocupa de ei, simt că uităm asta. Cum să le cerem apoi să ne ajute, dacă lăsăm impresia că sarcinile acestea sunt o corvoadă? Cum să ne aşteptăm să lucreze cu plăcere, dacă noi pufăim indignaţi de câte ori avem ceva de făcut?

    Acum câteva săptămâni, pe când citeam ultima carte a uneia dintre autoarele mele preferate, m-a amuzat o scenă în care o fetiţă a umplut bucătăria de ulei. Am aflat atunci că, pe lângă sare sau bicarbonat, aşternutul pentru pisici absoarbe foarte bine uleiul de pe jos. În urmă cu câteva zile, pe când copiii pictau şi eu mă grăbeam să termin de pregătit ciorba, am scăpat sticla de ulei din mână. Întrucât noi nu avem pisici decât în vizită, adorabile obiecte de studiu din curţile vecinilor, eu am folosit sarea. M-am enervat la început, până când Tudor mi-a spus un simplu „Linişteşte-te!”. M-am oprit o clipă, mirată, apoi, amintindu-mi de scena respectivă, am reuşit chiar să zâmbesc.

    Exemplul pe care îl dăm prin propriul comportament este mult mai puternic decât orice le spunem noi. Copiii absorb orice văd că facem noi, în  special când sunt foarte mici, şi încep să vorbească şi să se poarte exact ca noi. Noi suntem modelele lor. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    Vineri, la amiază, pe când Tereza dormea, Tudor s-a oferit să mă ajute la tăiat cartofii pentru tocăniţă. Primul impuls a fost să îi spun să mă lase să lucrez, fiind grăbită să termin prânzul. Dar m-am oprit la timp şi i-am pus dogul, cuţitul şi un cartof în faţă. A lucrat atent, tăind vreo patru cartofi, ajutându-mă peste aşteptările mele. M-am felicitat mental că nu l-am respins, apoi i-am mulţumit pentru tot ajutorul. I-am spus că astfel am terminat mai repede, iar el a plecat încântat la joacă.

    Când am fost în vizită la vărul copiilor, am ieşit cu toţii la plimbare. Pe lângă plăcerea de a vedea pregătirile pentru defilarea de 1 Decembrie, copiii au fost atraşi de construcţia unui pasaj subteran. A doua zi, în curte, au lucrat de zor, făcând din nisip şi cărămizi propriul pasaj. Copiii sunt dornici să ne imite, mai ales când vine vorba de sarcinile zilnice.

    Din fericire, în zilele noastre există atâtea maşinării care ne fac viaţa mai uşoară! Totuşi, mi se întâmplă uneori să nu îmi găsesc prea uşor motivaţia pentru anumite sarcini. Şi atunci îmi caut recompense pentru când termin lucrul. Curăţatul băii, de pildă, nu e una din marile mele plăceri. Dar dacă îmi las timp la final pentru o baie relaxantă sau lucrez ascultând un interviu interesant, parcă am altă energie.

    Alteori, prefer să fac schimb cu Lucian. Îl rog pe el să întindă rufele, în timp ce eu strâng masa. Iar când îl văd pe el prea nemulţumit de vreo sarcină, dacă pot, mă ofer să o preiau eu. Desigur, sunt şi momente când amân câte ceva, preferând să citesc o carte sau să mă joc cu copiii. Sunt seri în care mă simt atât de obosită, încât după ce adorm ei mai am energie doar pentru a mă pregăti eu însămi de culcare. În fond, rufele pot fi aşezate în sertare şi a doua zi. Copiii vor fi fericiţi să mă ajute, plimbând hainele dintr-o cameră în cealaltă!

    Dacă vă gândiţi la sarcinile domestice ca la nişte activităţi de familie la care copiii sunt bineveniţi chiar şi când sunt foarte mici, puteţi să le inoculaţi un sentiment de mândrie care îi va ajuta să menţină curăţenia în casă şi în grădină. Nu trebuie să vă gândiţi niciodată la treaba din casă ca la o corvoadă, ci ca la o activitate care cultivă grija faţă de ordine şi sentimentul lucrului bine făcut. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    Munca este strâns legată de măiestrie. Fie că vorbim despre serviciu, sarcini casnice sau dezvoltarea personală, vom avea succes când ne simţim capabili. Dr. Laura Markham abordează îndelung tema măiestriei, când vine vorba de creşterea copiilor. Cei care se simt în stare să facă singuri lucruri pe măsura puterilor lor, au o stimă de sine crescută. Iar părinţii au un rol esenţial în cultivarea măiestriei copiilor.

    Unele valori – dragostea de învăţare, ascultarea instinctelor, efortul susţinut, perseverenţa, curiozitatea şi spiritul ludic – contribuie în mod direct la dezvoltarea măiestriei. Copiii învaţă aceste valori observând ceea ce facem şi trăgând concluzii cu privire la ce considerăm noi a fi important în viaţă. Indiferent de ceea ce ne învăţăm copilul în mod conştient, acesta va înţelege şi îşi va forma principiile în funcţie de cum ne vede procedând. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Una dintre neînţelegerile referitoare la mediul Montessori este ideea conform căreia copiii sunt lăsaţi să facă ce vor. Departe de a fi adevărată, ea este tocmai opusul gândirii montessoriene. Copiii sunt lăsaţi să îşi aleagă activităţile, din rândul celor care le-au fost prezentate. Dar unor copii normalizaţi nu li se va spune să facă desen, apoi matematică, apoi geografie. Ei vor fi lăsaţi să îşi găsească singuri activităţile, în funcţie de interesul lor de moment. Nu e de mirare, atunci, că ei vor creşte responsabili, pasionaţi, cu drag de muncă. Copil Montessori ajuns adult, Aubrey este încă un exemplu că acest lucru este posibil.

    Copiii îşi decoperă pasiunile prin explorare autodirecţionată, care le-ar putea părea adulţilor o pierdere de vreme. Pasiunile copilului se vor schimba în timp, dar trataţi-le mereu cu respect. Ele sunt munca lui. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    (Photo by Paweł Czerwiński on Unsplash)

  • Încheiatul nasturilor – alternative la rama Montessori

    Încheiatul nasturilor – alternative la rama Montessori

    Una dintre activităţile preferate ale Terezei în această perioadă este încheiatul nasturilor. Când a început să exerseze pe nasturii de la o haină de-a mamei, i-am pus la dispoziţie exerciţiul pregătit pentru Tudor, când era mai mic. Lui îi cumpărasem rama Montessori pentru închis fermoarul, când era mai mic. Tot din seria ramelor Montessori, îi făcusem rama pentru legat funde. În plus, i-am pus mereu în coşul de închis-deschis câte un portofel sau o borsetă mică, cu fermoar. Pentru încheiatul capselor, a avut mereu la dispoziţie scutecele textile, pe vremea când el sau Tereza le-au folosit. Cu mult exerciţiu, a stăpânit destul de devreme toate mişcările, spre marea-i bucurie.

    Pentru încheiatul nasturilor, în loc să îi fac o ramă aparte, am văzut o propunere interesantă şi uşor de făcut. Nu ţin minte exact de unde am preluat ideea, dar am regăsit-o adesea drept „şarpele cu nasturi„. Am ales o panglică colorată, dar cred că se poate face şi dintr-un şiret sau alt material. La un capăt am cusut un nasture ceva mai mare, adică mai uşor de manevrat. În partea cealaltă, am pus un petic de material, pentru a ţine în loc bucăţile trecute prin nasture.

    Pentru o variantă mai complicată pe care i-o voi face Terezei, voi pune câte un nasture mic la fiecare capăt. În felul acesta, bucăţile de material nu pot cădea. În plus, copilul va fi obligat să le treacă doar prin nasture, pentru a le înşira pe aţă. Voi face modificarea aceasta după ce am văzut-o pe Tereza de câteva ori înşiruind bucăţile prin capătul opus.

    Pentru materialul de trecut prin nasturi, am folosit pâsla. Aveam o cârpă pentru curăţat, din care am tăiat pătrate mici. Le-am crestat apoi suficient cât să intre nasturele prin ele, dar cu ceva efort din partea copilului. La fel ca în cazul altor materiale, am ales să le pun la dispoziţie câte zece bucăţi, ca pregătire şi pentru sistemul zecimal. În plus, de câte ori verific materialele de pe raft, văzând dacă e totul complet, îmi e uşor să ţin minte câte bucăţi ar trebui să fie. Dar se pot pune şi mai multe de atât, cât să acopere întreg şarpele. Exerciţiul ar fi astfel poate mai complex, solicitând şi mai mult răbdarea copilului. Pe de altă parte, am văzut că, atunci când e foarte odihnită, Tereza alege să repete de mai multe ori exerciţiul.

    Bineînţeles, încheiatul nasturilor poate fi exersat chiar mai simplu de atât, pe o haină cu nasturi mari, la început. Aşezată direct pe podea sau pe spătarul unui scaun, pentru a avea ţinută şi a fi uşor de încheiat, copilul poate exersa acolo în voie. Uneori, variantele simple pot fi şi cele mai de succes. Exerciţiile acestea de viaţă practică sunt deosebit de utile pentru a-i oferi copilului independenţa necesară în a se îmbrăca singur. Un alt avantaj al lor este şi acela de a-i da încredere în sine şi a-i satisface nevoia de competenţă, atât de importantă la orice vârstă!

    Încurajaţi copilul să încerce îmbrăcatul sub alte forme, înainte de a începe să se îmbrace pe el. […]

    Evitaţi hainele cu mulţi nasturi sau cu fermoare, până în momentul când copilul devine pregătit să se bucure de această provocare. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

  • Jucării reparate

    Jucării reparate

    Sunt multe jucării reparate la noi în casă. Prima dintre ele a fost un căţel de împins, din lemn, cu roţi. I l-am luat lui Tudor când a început să umble cu antemergătorul şi s-a descompus la prima plimbare prin parc. Deşi nu i-am mai găsit lăbuţa pierdută atunci, nu am renunţat la el. Când i-au căzut prima dată roţile, Lucian le-a lipit, sub atenta supraveghere a lui Tudor. A făcut la fel şi a doua oară, apoi le-a prins cu şuruburi. În timp, a făcut la fel cu lăbuţa rămasă, cu nasul şi urechile câinelui. Până la urmă, a ajuns să fie mai mult şuruburi şi lipici decât lemn. Şi, totuşi, Tudor era mai încântat de el decât de alte jucării pentru mers.

    Am citit pentru prima dată despre importanţa reparării jucăriilor în cartea lui Tim Seldin. Am recitit fragmentul împreună cu Lucian şi am înţeles ce avem de făcut. De la acel prim căţel, au fost multe alte jucării reparate. Când a fost posibil, Lucian şi-a adus uneltele şi materialele pe masa din bucătărie. Alteori, a lucrat singur sau însoţit la el în atelier. De fiecare dată, însă, le-a explicat copiilor ce a făcut sau a folosit. Am primit apoi şi eu toate explicaţiile necesare, din partea lui Tudor, mai ales.

    Obişnuiţi-vă copilul să aibă grijă de jucăriile şi de lucrurile lui. În loc să-l pedepsiţi că strică un lucru sau să-i cumpăraţi, pur şi simplu, alt lucru în loc, mai bine acordaţi-vă timp să-i arătaţi cum se folosesc corect anumite obiecte. Când o jucărie, un joc sau altceva se strică, verificaţi dacă nu poate fi reparat, apoi faceţi din acest proces o lecţie în sine. Încurajaţi-vă copilul să vă ajute să reparaţi lucrurile şi învăţaţi-l cum să facă singur reparaţii simple. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    Acum, de câte ori se strică ceva, Tudor e primul care observă. De fiecare dată, îmi spune serios: „Când vine tata de la serviciu, repară el jucăria. Îl ajut şi eu.” În ultima vreme, lucrează mult împreună amândoi. Bineînţeles, când nu se mai poate remedia nicicum jucăria, le explicăm şi îi lăsăm să o arunce singuri la gunoi. Pentru noi, cea mai mare surpriză a fost în urmă cu câteva luni, când Tudor şi-a montat singur trotineta nou cumpărată. A fost nevoie, desigur, să îi strângă Lucian şuruburile la final, dar el şi-a dat singur seama cum să o asambleze. Cred că a învăţat cel mai mult despre cum să facă asta lucrând cu atâtea jucării reparate.

    Dincolo de partea practică a acestei activităţi, relaţia care se creează între părinte şi copil este extrem de importantă. Noi am crescut mult alături de bunici, locuind aproape de ei. Îmi amintesc mereu cu drag de momentele în care lucram alături de bunicul meu, ajutându-l la legat cărţi sau alte mici reparaţii. Fiind paralizat pe partea stângă, dar extrem de activ, se bucura când primea o mână de ajutor din partea noastră. A construit cu fratele meu un coteţ pentru găini, au reparat uşi, scaune sau lămpi. Pe lângă mândria şi satisfacţia de a vedea ceva ieşit din propriile mâini, munca împărtăşită şi relaţia creată lucrând umăr la umăr sunt atât de preţioase!

    Tatăl care îşi oferă iubirea, timpul şi răbdarea, lucrând împreună cu copilul, îl învaţă nu doar cum să facă lucrurile, ci oferă un model de comportament şi identitate. Astfel de modele stau la baza unei adaptări pozitive în societate. În orice situaţie a vieţii, acasă sau în afara ei, copilul va trebui întotdeauna să poată colabora cu alte ființe umane. Or, tocmai prin activităţile făcute alături de părinţi învaţă copiii despre bucuria colaborării, care înseamnă a lucra împreună pentru un scop comun. (Silvana Quattrocchi Montanaro, Understanding the Human Being)

    (Photo by Heike Mintel on Unsplash)

  • Demnitatea copilului sau bucuria de a-ţi sufla nasul

    Demnitatea copilului sau bucuria de a-ţi sufla nasul

    În ultimele zile, copiii au fost răciţi. Deşi mă aşteptam să fie o săptămână grea, am trecut prin ea destul de uşor. Cred că unul dintre motive a fost faptul că, de cele mai multe ori, şi-au suflat singuri nasul. Pe Tudor l-a învăţat mama de acum câţiva ani cum să ţină şerveţelul şi să sufle. Astfel şi Tereza ne-a surprins din nou, învăţând de la cel mai bun profesor al ei. Bineînţeles, sunt momente când facem cu rândul, mai întâi suflăm noi, apoi ei singuri, apoi din nou împreună. Dar de data asta am simţit diferenţa între „îmi curge nasul, merg să iau şerveţel” şi „văd că îţi curge nasul, haide să-l suflăm”. Deşi pare insignifiantă, diferenţa aceasta este în primul rând o lecţie despre demnitatea copilului.

    În grădiniţele Montessori, suflarea nasului este parte a programei despre amabilitate şi bune maniere. Maria Montessori a fost uimită de reacţia copiilor faţă de un lucru atât de simplu, dar pe care nimeni nu se gândise să îi înveţe. Reacţia lor a determinat-o să repete lecţia oferită primilor copii. După nenumărate experienţe, şi-a dat seama cât de puternică este demnitatea copilului, prea uşor trecută cu vederea de către adulţi.

    Într-o zi, m-am gândit să predau o lecţie amuzantă despre suflatul nasului. După ce am prezentat mai multe modalităţi de utilizare a batistei, am încheiat arătându-le cum se poate face acest lucru discret, cu cât mai puţin zgomot, strecurând batista în aşa fel încât acţiunea să rămână mai mult sau mai puţin neobservată. Copiii m-au ascultat şi m-au urmărit cu cea mai mare atenţie şi nu râdeau deloc, iar eu mă întrebam care poate fi motivul. […]

    M-am gândit că poate atinsesem o coardă sensibilă din viaţa socială a micilor făpturi. Problema despre care vorbeam era una pe care copiii o asociau întotdeauna cu un fel de umilire continuă, o batjocură nesfârşită; sunt dojeniţi întotdeauna când îşi suflă nasul. Toată lumea ţipă la ei, toată lumea îi insultă (de regulă, li se spune „mucoşi”). […] Lecţia mea le făcuse dreptate, îi răscumpărase, le dăduse posibilitatea să se înalţe pe scara demnităţii sociale. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Desigur, sunt mai multe moduri de a le arăta copiilor cum să facă asta. Noi i-am învăţat să sufle, apoi să şteargă. Lui Tudor i-am arătat cum să plieze şerveţelul sub formă de dreptunghi, să îl îndoaie în pătrat după ce se şterge la nas, apoi să redevină dreptunghi, după ce mai şterge încă o dată nasul. În felul acesta, nu se murdăreşte aproape deloc pe mâini. Am văzut că un alt mod ar fi acela de a prinde nările în partea de sus şi apoi de a trage şerveţelul în jos.

    Pentru Tereza, cei mai interesanţi paşi sunt cei de a lua şerveţelul şi de a-l arunca la gunoi. În primele zile, aproape a terminat o cutie, dar ştim că doar prin exerciţiu îşi poate fixa bine paşii procesului. De aceea, e important să aibă acces la şerveţele şi să aibă unde să le arunce apoi. Pentru a nu-i copleşi cu foarte multe, se pot pune doar câteva într-o cutie goală. Când e nevoie, cutia se poate reumple.

    Lui Tudor, mai ales, i-am explicat cât de important este să se spele pe mâini după ce îşi suflă nasul. Fiind răcită în rând cu copiii, am avut grijă să observe cum mă spăl pe mâini, după folosirea şerveţelului. Exemplul personal e mai puternic decât vorbele.

    A respecta demnitatea copilului înseamnă să nu-l infantilizăm, făcând în locul lui ceea ce poate face singur. Înseamnă să îi fim alături, pregătindu-i mediul şi ajutându-l să înveţe „să facă singur”. Înseamnă să îi vorbim şi să vorbim despre el cu respect. A mânca şi a se îmbrăca, a coborî din pat de unul singur, încă de când e mic, a folosi toaleta, a-şi sufla nasul sau a-şi turna un pahar cu apă sunt mai mult decât simple lecţii de îngrijire personală sau de bune maniere. Sunt modalităţi de a respecta demnitatea copilului, începând din primii ani de viaţă.

    […] toţi copiii sunt fascinați de procesul de suflare a nasului. […] Credem că aceasta se datorează faptului că părinții neglijează adesea să le arate copiilor cum să facă acest lucru de unii singuri. […] Este un bun exemplu al modului în care îl subminăm în mod inconştient pe copil, făcând lucrurile în mod constant în locul lui, până are cinci sau șase ani. Deodată, când intră în clasa I, ne așteptăm să se descurce singur, uşor şi fără bătăi de cap, ca şi cum ar fi ceva magic care nu necesită vreo pregătire prealabilă. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    (Fotografie creată de Andy Kuzma, de la Pexels)

  • Maria Montessori şi descoperirea copilului

    Maria Montessori şi descoperirea copilului

    Prima femeie medic din Italia, Maria Montessori a devenit doctor asistent la Clinica de Psihiatrie a Universităţii din Roma. Aici, a fost atrasă de lucrul cu copiii cu deficienţe mentale, care pe atunci erau internaţi în spitale de psihiatrie. Aflând că sunt interesaţi de firimiturile de pâine, în lipsa altor stimulente educaţionale, a început să le aducă jucării. Statul italian a creat o şcoală specială pentru ei, a cărei directoare a devenit dr. Montessori. Lucrând cu copiii aceştia timp de doi ani, rezultatele obţinute au fost extraordinare. Ei au reuşit să obţină note mai bune la testele şcolare decât copiii din şcolile normale. Atunci, Maria Montessori s-a întrebat cât de departe ar ajunge copiii normali, dacă ar putea profita de materialele create de ea.

    Nefiindu-i acceptate însă ideile în sistemul tradiţional, nu a reuşit să îşi valideze presupunerile. Pe vremea aceea, şcoala începea la vârsta de şase ani, copiii mai mici rămânând acasă. Într-o mahala din Roma, unde se construiau nişte locuinţe sociale, copiii sub şase ani, rămaşi nesupravegheaţi în timpul zilei, le creau mari probleme constructorilor. Aflând despre Maria Montessori, responsabilul proiectului a întrebat-o dacă nu vrea să lucreze cu copiii aceştia. Şi astfel a apărut prima Casă a copiilor, adică prima grădiniţă Montessori.

    M-am pus pe treabă cu sentimentul unei ţărănci care şi-a pus deoparte grâul de sămânţă şi a găsit un teren fertil în care acum poate să-l semene în toată libertatea. Dar greşeam. Abia am răsturnat bolovanii de pe terenul meu, că am dat peste aur în loc de grâu; bolovanii ascundeau o comoară preţioasă. Nu eram ţăranca pe care mi-o imaginasem. Eram mai degrabă un nou Aladin care, fără să ştie, ţine în mână cheia care va deschide calea spre comorile ascunse. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Din fericire pentru noi, neavând fonduri pentru mobilierul tradiţional, Maria a trebuit să improvizeze. Astăzi, datorită acestor neajunsuri, există în toate grădiniţele mobilierul mic, gândit de dr. Montessori pentru Casa copiilor. În plus, tot datorită atenţiei deosebite cu care îi observa pe copii, a hotărât renunţarea la dulapul mare, cu uşi închise, în care erau păstrate materialele şi folosirea unor rafturi deschise. Copiii aveau astfel permanent acces la ele şi au învăţat să aibă grijă de mediul lor.

    Începând să lucreze cu copiii de la trei la şase ani, dr. Montessori şi-a dat seama cât de greşită ar fi împărţirea acestora pe categorii de vârstă. Clasele copiilor mai mari aveau doar nişte pereţi scunzi de demarcaţie, iar cei mici puteau merge oricând să vadă ce lucrau cei de la şapte la nouă ani. Când cei de trei ani se lămureau că ceea ce se întâmpla acolo nu era potrivit vârstei lor, reveneau în propria sală de clasă. Dar cei de şase ani erau adesea atraşi de lucrul celor mai mari şi îi urmăreau cu interes. Dr. Montessori încuraja astfel „comunitatea activă” sau „viaţa socială” a copiilor, care asigură nivele superioare de dezvoltare. Totodată, organizarea aceasta este asemănătoare societăţii, în care colaborează persoane de vârste diferite.

    Când unele dintre educatoarele noastre au vrut să aplice principiul organizării claselor pe vârste, copiii înşişi au fost cei care au arătat ce dificultăţi mari pot apărea din asta. E exact cum se întâmplă şi acasă. O mamă cu şase copii se descurcă uşor cu ei. Dar, când există gemeni, sau sunt introduşi alţi copii de aceeaşi vârstă, lucrurile se îngreunează, deoarece este foarte obositor să facă faţă unor copii care vor toţi acelaşi lucru în acelaşi timp. […] Părinţii au deseori probleme mai mari cu primul născut decât cu următorii copii. Ei dau vina pe propria lipsă de experienţă, dar nu e asta, ci faptul că, în realitate, copiii care urmează primului născut au parte de companie. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Pentru mine, este fascinant să urmăresc interacţiunea dintre Tereza şi Tudor. În nenumărate ocazii, am văzut-o cum se opreşte din ceea ce face şi se uită atent la fratele ei. Apoi încearcă să imite ceea ce face el. Astăzi, pe când ne povestea Tudor ceva, Tereza era ca un reportofon. De câte ori se oprea el din vorbit, ea îi repeta propoziţiile, cu exactitate. Dacă Tudor ne întreabă ceva, o auzim şi pe ea punând aceeaşi întrebare. Iar când se află în dificultate, adesea, pe el îl cheamă să o ajute. Iar Tudor, cu răbdare, de cele mai multe ori, îi arată cum să facă, apoi îi cere să repete, să vadă dacă poate singură. Uneori, vine mulţumit să îmi spună ce a mai învăţat-o pe Tereza.

    […] micuţii de vârste diferite se ajută unii pe alţii. Cei mai mici văd ce fac cei mai mari şi cer explicaţii. Acestea sunt date imediat şi procesul de instruire e într-adevăr valoros, deoarece mintea unui copil de cinci ani e mult mai apropiată de mintea unui copil de trei ani decât a noastră, încât cel mic învaţă uşor ceea ce nouă ne-ar veni mai greu să transmitem. […] Există între ei „o osmoză” mentală naturală. Şi iarăşi, un copil de trei ani va fi interesat de ceea ce face un copil de cinci ani deoarece nu este prea  departe de propriile sale capacităţi. Toţi cei mai mari devin eroi şi educatori, iar cei mai mici sunt admiratorii lor. Aceştia se uită la primii pentru a se inspira, apoi îşi  continuă propria activitate. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Maria Montessori a făcut şi alte descoperiri, datorită acestor copii din prima Casa dei bambini. Mi se pare interesant să le înşir mai jos, ele devenind adevărate principii ale educaţiei Montessori. Despre unele am scris deja. Despre altele, am găsit articole deosebite, care le definesc lămuritor.

    • Dr. Montessori a fost uimită să observe cum copiii repetă exerciţiile, până când îşi potolesc nevoia interioară care îi conduce la acest lucru.
    • Simţul ordinii de care au dat dovadă cei mici i-a uimit pe cei din jur. Ulterior, el a fost definit drept una dintre perioadele senzitive ale dezvoltării umane.
    • Pe copii i-au interesat doar anumite materiale din cele pe care le aveau la dispoziţie. Principiul alegerii libere a devenit astfel un pilon al educaţiei Montessori.
    • Când au avut de ales între jucării care doar le ocupau timpul şi materiale care îi ajutau să se dezvolte, copiii le-au ales întotdeauna pe cele din urmă. De aceea, e de preferat să le lăsăm la îndemână copiilor doar acele jucării care le susţin dezvoltarea.
    • Pentru copilul care îşi ascultă nevoile interioare, pedepsele şi recompensele nu îşi au locul. Ele nu fac decât să transfere atenţia asupra unor factori externi, când impulsul de dezvoltare a copilului este profund interiorizat.
    • Sensibilitatea copiilor faţă de linişte este o altă descoperire surprinzătoare făcută în primii ani.
    • Învăţându-i să folosească o batistă, Maria Montessori şi-a dat seama cât de important este simţul demnităţii pentru copii. Lecţiile de amabilitate şi bune maniere au devenit parte din programa Caselor copiilor.
    • Ca parte a procesului de normalizare a copilului, disciplina spontană joacă un rol-cheie. Copiii se nasc dornici să îi asculte şi urmeze pe adulţi. Atunci când suntem cu adevărat conectaţi cu el, copilul începe să dea dovadă de o auto-disciplină care adesea uimeşte. La fel s-a întâmplat şi cu primii copii din Casa dei bambini.
    • În grădiniţele Montessori, scrisul şi cititul se învaţă senzorial, după vârsta de trei ani şi jumătate. Iar descoperirea acestor perioade senzitive se datorează tot acestor copii din prima Casă a copiilor.

    Toate acestea i-au făcut pe oameni să vorbească despre „miracole”, iar presa a vorbit cu atâta elocvenţă, încât vestea despre copiii-minune s-a răspândit într-o clipă de jur împrejurul lumii. […] Oamenii vorbeau despre descoperirea sufletului omenesc, despre miracole, citau conversaţiile copiilor. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Din fericire, Maria Montessori nu s-a oprit la aceste prime descoperiri. Timp de cincizeci de ani, le-a preluat şi dezvoltat, creând programe şi pentru copiii mai mari de şase ani, aflaţi în a doua etapă de dezvoltare. În plus, şi-a îndreptat atenţia şi asupra primei perioade a copilăriei mici, de la naştere şi până la trei ani. A rezultat, astfel, o programă coerentă a dezvoltării copilului, de la naştere şi până la vârsta adolescenţei.

    Aceasta este marea realizare a Mariei Montessori, descoperirea copilului. (E. M. Standing, Maria Montessori: Her Life and Work)

    (Photo by Limor Zellermayer on Unsplash)

  • Răbdarea cultivată

    Răbdarea cultivată

    Cu atâţia adulţi în preajma copiilor, se întâmplă mereu să fie câte unul din noi dispus să le sară în ajutor. „Vreau Sana! Mai vreau pâine! Dă-mi o furculiţă, te rog. Hai să citim! Haide cu mine la baie!” sunt cerinţe la care mai mereu se răspunde prompt. Din păcate, reacţia prea rapidă a adulţilor nu este spre binele copiilor. Exceptând cazurile de urgenţă şi cele de siguranţă, timpii noştri de reacţie ar trebui să fie încetiniţi. Răbdarea, autocontrolul şi autoreglarea se pot dezvolta de la vârste fragede.

    Societatea nu este întemeiată pe preferinţe, ci pe o îmbinare de activităţi care trebuie să se armonizeze. Din experienţa lor se dezvoltă la copii o altă virtute socială: răbdarea, o specie de abnegaţie în inhibarea propriilor impulsuri. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Maria Montessori a scris îndelung despre răbdare, puterea voinţei, controlul impulsurilor, într-un cuvânt, despre ceea ce ea numea normalizarea copilului prin muncă. Din experienţa a mii de cazuri, ea a observat că, aflat în mediul pregătit şi ghidat discret de adult, copilul se normalizează. Lucrul în mediul de tip Montessori face ca acest lucru să apară spontan, după o perioadă de integrare, unică pentru fiecare copil. Şi, la fel ca în aproape toate cazurile, actualele cercetări din domeniul neuroştiinţelor confirmă ceea ce ea a definit în urma unei riguroase observări ştiinţifice. Dr. Laura Markham vorbeşte, de pildă, despre dezvoltarea măiestriei pentru un bun control al impulsurilor.

    Această abilitate de autoreglare se dezvoltă şi ca rezultat al experienţei crescute a copilului de a rezolva probleme, pe măsură ce încearcă să stăpânească lumea exterioară. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    În grădiniţele Montessori, există de regulă câte un singur exemplar din fiecare set de materiale. Întocmai ca în lumea reală, copilul învaţă că lucrurile sunt limitate şi că, uneori, e nevoie de răbdare pentru a obţine ceea ce doreşti. În plus, învaţă să aibă grijă de obiecte, pentru că înţeleg că înaintea lor şi după ei sunt alţii care le folosesc. Cu alte cuvinte, nu trăiesc singuri pe pământ, ci e nevoie să ţină cont şi de cei din jur.

    În fiecare clasă cu mulţi copii va fi un singur exemplar dintr-un obiect. Dacă un copil doreşte ceva care este folosit de altul, nu-l va putea avea şi, dacă este normalizat, va aştepta până când celălalt îşi va termina treaba. […] Acest lucru se poate întâmpla în price moment al zilei, ani la rând şi conceptul de a respecta şi de a aştepta intră în viaţa fiecărui individ ca o experienţă care se maturizează odată cu trecerea timpului. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Simplul fapt de a se îmbrăca singur sau de a-şi pregăti gustarea poate contribui la educarea răbdării şi dezvoltarea autocontrolului. Tereza învaţă în perioada aceasta să se îmbrace. Sunt zile în care se îmbracă şi dezbracă şi de zece ori. Uneori, nu reuşeşte să îşi dea imediat jos bluza sau să îşi ia pantalonii corect. Bineînţeles, intervine frustrarea şi, după câteva încercări, ne cere ajutorul. Ceea ce facem atunci, însă, nu este să o îmbrăcăm noi, ci să facem împreună cu ea doar un pas. Apoi, o lăsăm să încerce din nou, singură. Aşa, pas cu pas, reuşeşte de fiecare dată să facă sau să încerce tot mai mult. Dacă am ajuta-o noi direct, făcând totul în locul ei, învăţarea ar fi mult încetinită. În plus, în timp, ar putea chiar renunţa la asta, ştiind că vom face noi lucrurile pentru ea.

    O lucrare interesantă, aleasă în mod liber, care are virtutea de a concentra atenţia, chiar dacă oboseşte, face să crească energiile şi capacităţile mentale şi dezvoltă stăpânirea de sine. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Pentru educarea răbdării, Adele Faber și Elaine Mazlish oferă, de pildă, folosirea tehnicii „după ce„. Ea propune ca, încă din jurul vârstei de un an, copilul să fie progresiv obişnuit să aştepte. Atunci când ne cere ceva, îl putem ruga să aştepte până când terminăm noi ceva de făcut. Timpii aceştia pot fi, la început, de doar câteva secunde, urmând să îi creştem, pe măsură ce copilul se obişnuieste. Pentru asta, e nevoie să îi spunem clar copilului când urmează să îl ajutăm şi motivul amânării. „Ţi-e sete şi vrei să-ţi dau apă. După ce termin de mâncat felia aceasta de pâine, mă ridic să îţi dau paharul. Mulţumesc că ai răbdare să aştepţi.” După ce îi dăm apa, e important să apreciem răbdarea cu care copilul a aşteptat.

    Încercând să le susţin şi independenţa, în acelaşi timp, eu obişnuiesc să îi las să aleagă. „Dacă vrei, poţi coborî de la masă, să îţi torni singur apă, sau te rog să aştepţi până termin felia de pâine şi îţi dau eu apoi, cu drag.”

    Dr. Laura Markham insistă asupra dezvoltării abilităţii de rezolvare a problemelor, ca parte importantă a procesului de autocontrol şi autoreglare. Activităţile Montessori, în special cele din prima etapă de dezvoltare, au în vedere acelaşi lucru. Copilul care îşi toarnă singur apa din carafă în pahar învaţă cât anume să toarne sau ce să facă dacă varsă pe lângă. Măiestria copilului, această stăpânire timpurie a lumii înconjurătoare, este atât de importantă!

    Răbdarea este un pilon esenţial al dezvoltării autocontrolului. Paradoxal, părintele îşi dezvoltă şi el răbdarea, în acelaşi timp. E greu să observi stângăciile copilului, abţinându-te de la a şterge picăturile vărsate sau de la a-i turna apă singur! Dacă ne dăm voie, putem creşte atât de frumos, în rând cu copiii noştri!

    Măiestria izvorăşte adesea din răbdarea părinţilor care fac un pas înapoi şi îi permit copilului să facă ceva singur, chiar dacă durează de două ori mai mult. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    (Photo by Michel Porro on Unsplash)

  • Când nu te rog, ci îţi spun

    Când nu te rog, ci îţi spun

    Ieri seară, când Lucian a mers până la poartă, Tudor s-a urcat pe o balustradă, să se uite după el. Mama, care era cu el pe terasă, s-a speriat când a văzut cât de tare s-a aplecat. A mers la el şi l-a rugat să se dea jos. Când nu a vrut, a încercat să îl ia de acolo, pe sus. Mama era speriată că ar fi putut să cadă de la doi metri înălţime; el era, probabil, obosit după o zi plină şi speriat de reacţia ei. Când ambii s-au liniştit, bunica i-a povestit cât de frică i-a fost şi de ce a recţionat aşa. Tudor i-a spus că a înţeles.

    După ce au adormit copiii, am discutat din nou cu mama despre ce s-a întâmplat. Am stabilit că sunt momente când „te rog” nu îşi are locul. Mai ales când vine vorba de propria lui siguranţă sau de a celor din jur, copilul trebuie oprit de îndată, cu fermitate şi calm. Ceea ce am observat la mine şi la adulţii din jur este cât de greu găsim calmul cu care să reacţionăm.

    Uneori, pentru că aşteptăm prea mult înainte de a pune limita. Alteori, pentru că încercăm mai întâi să negociem cu copilul, în loc să îi reamintim regula de urmat. Mai sunt şi situaţiile în care suntem atât de speriaţi, în care resimţim comportamentul ca o ameninţare, încât amigdala din creierul nostru se activează pe loc. Şi atunci, la fel ca în cazul unui pericol major, reacţionăm fie intrând în luptă, fie luând-o la sănătoasa, fie îngheţând locului.

    Când vreţi ca un lucru să fie făcut imediat, este bine să o spuneţi răspicat în loc să adresaţi rugăminţi. Dacă spuneţi tare, răspicat: „Pe canapele nu se sare!”, probabil săritul va înceta mult mai repede. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    Din ceea ce am citit, am învăţat că sunt momente când nu cerem acordul copilului. Dacă vrem ca el să facă ceva, îi spunem asta direct. Dacă ne încheiem cererea cu o întrebare, atunci trebuie să acceptăm orice răspuns ne-ar da copilul. „Acum e ora să mergi la culcare, bine?”, ne poate aduce ca răspuns din partea copilului un „Nu, vreau să mai stau, încă nu mi-e somn.” Ceea ce pentru noi înseamnă fie că îi acceptăm solicitarea, fie că intrăm într-o luptă de putere. În schimb, dacă îi spunem „Acum e ora de culcare, lăsăm cartea deoparte şi citim din nou mâine” ne poziţionăm cu totul altfel.

    În plus, dându-i copilului o alegere, ne ajută să ne îndreptăm uşor în direcţia dorită. „Vrei să mergi singur în pat sau să vin cu tine?”, „Mergi singur în pat sau vrei să te duc în braţe?”, „Vrei să stingi tu lumina sau să o sting eu?” sunt posibile variante de a încheia seara liniştiţi.

    Respectul faţă de copil înseamnă inclusiv să îl rugăm, să îi mulţumim sau să ne cerem scuze. Îi modelăm astfel şi comportamentul politicos. Dar e important să ţinem minte că sunt şi momente când nu rugăm, când cerem. Desigur, ele nu ar trebui să fie preponderente în interacţiunea noastră cu copiii. Pentru că, pe termen lung, mai ales, cooperarea aduce rezultate mult mai bune, de durată. Copilul care se simte conectat cu noi, vrea să ne facă pe plac.

    Cel mai important: Rămâi conectat şi nu îţi retrage niciodată iubirea, nici măcar pentru o clipă. Motivul cel mai profund pentru care copiii cooperează este că te iubesc şi vor să îţi facă pe plac. Înainte de toate, protejează-ţi relaţia cu copilul. Este singura modalitate prin care vei putea avea vreo influenţă asupra lui. Şi este cea mai profundă nevoie a copilului. Această apropiere este recompensa pentru toate sacrificiile pe care le fac părinţii. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    (Photo by Ryan Franco on Unsplash)

  • Noul meu serviciu

    Noul meu serviciu

    Ultimele zile au fost pentru mine cele ale schimbărilor şi aniversărilor. Am renunţat la serviciul pe care îl aveam din 2008, pentru a rămâne acasă cu copiii. Deşi luasem decizia de câteva luni bune, zilele care au urmat demisiei mi-au adus suficiente momente de îndoială, stânjeneală, copleşire. Cum nu le-am putut întotdeauna „mânca” cu o cutie de îngheţată, uneori a trebuit să le privesc, inconfortabil, în faţă. Alteori, aşa cum am observat că fac adesea, am adus logica în prim-plan şi am mărşăluit mental peste fiecare trăire. Din fericire, noul meu serviciu, cel din familie, m-a ţinut suficient de ocupată. Inclusiv în zilele în care am schimbat cifra unităţilor vârstei mele şi am aniversat jumătatea oficială a decadei cu Lucian.

    La începutul anului, m-am întâlnit cu cel care trebuia să îmi fie noul şef, la întoarcerea la serviciu. Şi, deşi oficial legea ocroteşte locul de muncă pe durata concediului de creştere a copilului, neoficial lucrurile nu stau chiar aşa. În parte, pentru că unii cred că anii de „mămicie” ne golesc de experienţele şi cunoştinţele dobândite anterior. În parte, pentru că anii aduc schimbări şi peste companii, nu doar peste noi.

    La fel ca atunci când m-am întors la serviciu înainte de naşterea Terezei, şi acum am simţit că m-aş reacomoda imediat la ritmul de lucru. Mi-a plăcut întotdeauna să muncesc şi zilele la serviciu le-am simţit prea rar ca pe o corvoadă. Desigur, mi s-a explicat cum ar trebui să dovedesc, în decurs de câteva luni, dacă mai sunt în stare să fac ceea ce lucrasem ani de zile înainte.

    Ironia sorţii face că, înainte de naşterea lui Tudor, am primit informaţii abundente despre politicile prietenoase ale multinaţionalei noastre. Era vorba adesea de programe pentru femei, mame şi echilibrul muncă-viaţă de familie. Am ajutat la crearea broşurilor, a zilelor diversităţii, am prezentat politicile angajaţilor şi candidaţilor noştri.

    Din păcate, uitaseră să menţioneze că ele sunt valabile doar pentru câteva ţări. Pentru că, datorită volumului de muncă, în locaţia noastră încă nu se acceptă timpul parţial de lucru şi nici posibilitatea de a lucra de acasă, chiar şi ocazional. De fapt, lipsa valorilor anterior susţinute şi discrepanţa aceasta dintre vorbă şi faptă au fost un factor determinant pentru demisie.

    Noul meu serviciu cu normă întreagă, cum îmi place să glumesc, presupune în continuare trei schimburi, program continuu, inclusiv de sărbători sau la sfârşit de săptămână. Adică, pe lângă educaţia formală Montessori pe care o pregătesc pentru copii, lucrez aproape la fel ca orice alt părinte care are, în plus, şi serviciu. În unele zile reuşesc să mai fur câte două ore libere, când iese Lucian afară cu copiii. Atunci scriu, citesc sau pregătesc ce e nevoie prin casă. În timp, pe măsură ce copiii cresc, intervalul acesta se va mări, pentru a reuşi să fac loc şi unui serviciu online.

    Dacă ar fi să îmi rescriu acum CV-ul, lista calităţilor şi abilităţilor ar fi substanţial îmbunătăţită. Contrar impresiei angajatorului, anii de „stat acasă” cu copiii m-au învăţat, de fapt, atât de multe! Ceea ce, sunt sigură, e valabil pentru oricare părinte care petrece ore bune alături de copii.

    Pentru că, dacă ştim să îi ascultăm, ei ne învaţă mai profund despre empatie, negociere, atingerea scopurilor şi dezvoltarea abilităţilor. Ei ne învaţă să ne organizăm mai bine, să ne redefinim priorităţile, să ne ascultăm instinctul şi să lucrăm cu pasiune. Mai presus de toate, cel mai preţios dar pe care ni-l fac este că ne ajută să privim din nou înspre noi. Dacă suntem atenţi, învăţăm să creştem în noi, să ne vindecăm răni adânci, să ne iubim mai mult. Câte cursuri de dezvoltare personală primesc de la noul meu serviciu!

    Într-un fel, simt că m-am întors în timp. Sunt la fel ca pe vremea bunicii sau a străbunicii, când era ceva normal să stai acasă până când creşteau copiii. Pe de altă parte, flexibilitatea timpurilor moderne mă ancorează în prezent. În plus, implicarea şi ajutorul lui Lucian sunt, cu siguranţă, caracteristice vremurilor actuale. Din fericire, găsesc în jurul meu suficiente exemple în care tatăl preia un rol important în viaţa de familie. Sunt modele puternice, cu care vor creşte ambii copii. Pentru că mi se pare esenţial, mai ales pentru Tudor, să înţeleagă importanţa contribuţiei lui, ca parte a nucleului unei familii.

    Îmi amintesc scena din filmul despre viaţa Mariei Montessori, în care un băieţel a făcut ordine şi curăţenie în casă, inclusiv punând nişte flori într-o vază. Când copiii sunt învăţaţi de mici cu exerciţiile de viaţă practică, înţeleg mai uşor responsabilitatea în familie. Când îşi aşază singuri hainele în dulap, strâng masa, şterg praful sau întind rufele, îi ajută şi pe ceilalţi membri ai familiei să aibă mai mult timp de petrecut împreună. Şi, mai ales, se simt bine, datorită contribuţiei lor, a faptului că se simt competenţi şi integraţi în familie.

    La vechiul meu serviciu am învăţat că suntem, fiecare, responsabili de calitate. Fiecare dintre noi contribuia la calitatea produsului finit, prin felul în care lucra. Societatea noastră are o acută nevoie de schimbare. Fiecare dintre noi este responsabil ca ea să se producă. Iar ca schimbarea să fie profundă, ea trebuie să aibă loc prin copiii noştri. Scopul suprem al noului meu serviciu este de a schimba societatea în care trăim, începând cu Tudor şi Tereza.

    Copilul este atât o speranţă, cât şi o promisiune pentru omenire. (Maria Montessori, Educaţie şi pace)

    (Photo by Liane Metzler on Unsplash)

  • Carafa cu apă

    Carafa cu apă

    Nu ţin minte exact când i-am lăsat lui Tudor carafa cu apă la îndemână. Ştiu că am început să îi arăt cum se foloseşte carafa în jurul vârstei de un an. Şi apoi l-am lăsat să exerseze mult, mai ales la sfârşitul mesei. Înainte de a împlini doi ani, m-am trezit într-o noapte când el ieşea din cameră şi l-am urmărit, în linişte. A mers în bucătărie, a aprins becul la cămară, cum făceam noi de obicei noaptea, să nu fie aşa puternică lumina, a luat carafa cu apă şi a turnat în pahar. După ce a băut, s-a întors direct în pat şi a adormit. Am fost atât de uimită, încât de-abia m-am abţinut să nu îl trezesc pe Lucian, să îi spun şi lui. De atunci, a făcut asta adeseori şi noi am stat deoparte de fiecare dată.

    Când Tereza s-a ridicat în picioare şi a ajuns la raftul unde era tava cu carafa cu apă, am mutat-o mai sus. Am verificat să ajungă Tudor cu uşurinţă la ea şi am lăsat-o acolo câteva luni bune. Când Tereza s-a urcat pe scaune, ajungând din nou la tavă, am înţeles că e momentul să o învăţăm să toarne singură. Dar tot nu i-am lăsat la îndemână carafa cu apă, considerând că e prea devreme.

    De câteva săptămâni, însă, am repus tava la locul iniţial şi am lăsat doar paharele cu apă pe ea. Raftul e lângă masa mică din bucătărie şi alături e cârpa cu care poate şterge picăturile căzute. Acum câteva zile, i-am pus şi carafa cu apă suficientă cât să umple un pahar. Mai ales la început, se pune doar atâta apă câtă sunt dispuşi adulţii să şteargă. Pentru că, dacă lăsăm copilul să exerseze singur, o parte din apă va ajunge şi pe masă sau pe jos.

    Când insistăm să îi arătăm din nou copilului cum să facă activitatea, înainte ca el să aibă ocazia de a se corecta singur, îi răpim şansa de a se distanţa de noi. Îl învăţăm implicit că, dacă el nu e aşa cum ni-l dorim noi, nu e suficient. Îi inoculăm o teamă de eşec, în loc de încredere în propria capacitate. Deşi credem că îl ajutăm, îi predăm, de fapt, o lecţie complet diferită. Ajutându-l, l-am privat de ocazia de a se bucura de încredere în sine. (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)

    La început, lui Tudor i-am pus o carafă mică, din ceramică. Am învăţat mai târziu că e mai bine să fie transparentă, pentru a vedea clar câtă apă e în carafă. Conform principiilor Montessori, toate materialele sunt din sticlă sau porţelan. Am cumpărat două carafe pentru vişinată, de un sfert de litru, destul de ieftine. Când una s-a spart, acum vreun an, am înlocuit-o uşor. Paharele sunt şi ele simple, potrivite pentru mâinile micuţe şi, mai ales, ieftine şi uşor de înlocuit dacă se sparg. Pentru că Tudor bea din ele, Tereza a trecut şi ea devreme de la cele mici, de început, la acestea.

    Când am început să învăţ despre Montessori şi să ne adaptăm viaţa la acest stil, mama m-a întrebat de ce trebuie să înveţe copiii aşa devreme să facă atâtea lucruri, pentru că oricum le vor deprinde mai târziu. M-am gândit atunci îndelung la întrebarea ei, încercând să văd dacă ar mai fi şi alte motive. Desigur, cel al independenţei, care este răspunsul evident, mi s-a părut că nu era complet. Acum, văzând dezvoltarea lui Tudor, mai ales, cred că explicaţia ar fi mai complexă.

    Dincolo de încântarea dată de simţul competenţei, este responsabilizarea. În plus, dezvoltarea mentală a celor mici nu are decât de câştigat. Cât de multe situaţii care necesită rezolvare, într-o simplă turnare a apei dintr-o carafă! În primul rând, e decizia de a ţine paharul pe tavă sau de a-l muta la masă. Atenţia de a-l prinde cu două mâini şi apoi de a te întoarce după carafa rămasă pe tavă. Turnarea în sine a apei şi concentrarea de care e nevoie pentru asta. Satisfacţie, desigur, de a bea dintr-un pahar pe care ţi l-ai umplut singur!

    În cazul unor pete de apă, e nevoie să iei cârpa, să ştergi, să o pui la loc. Să faci la fel cu carafa de apă şi cu paharul. Câţi paşi de învăţat, pentru o operaţie care nouă ne pare atât de simplă! Faptul că nu depinzi de nimeni, independenţa aceasta se cere multiplicată şi în alte zone ale vieţii. Copilul mic care îşi toarnă singur apă e interesat să se şi îmbrace sau dezbrace singur, să folosească toaleta, la fel ca adulţii, să mănânce singur. Şi, cred eu, e mult mai liniştit şi relaxat, împăcat cu sine.

    În serile trecute, cerând Tereza să bea sana, Lucian a vrut să îi toarne el în pahar. Dar ea a protestat imediat, vehement: „Singu’! Singu’!”. Şi atunci, lăsând-o s-o ţină ea, dar păstrând o mână în partea de jos a sticlei, Lucian s-a conformat. Pe când îşi ducea fericită paharul la gură, Tereza a repetat cu satisfacţie: „Singu’!”. Desigur, am fi putut chiar să-i turnăm mai întâi într-o carafă, pentru a avea şi mai multă libertate. Ar fi turnat atunci, cu adevărat, singură. Dar ca adulţi, încă învăţăm când să ne retragem, să îi sprijinim doar atât cât e necesar şi niciun pas în plus. Noi suntem într-un proces continuu de reeducare, dar care merită din plin!

    Nu interveniţi [în timp ce copilul lucrează]!

    Corectăm doar greşeala intenţionată. Asta înseamnă că avem rezerve pentru efectele greşelilor neintenţionate. Trebuie să avem rezerva emoţională de a rămâne calmi când carafa de sticlă cade din mâinile copilului. Trebuie să avem la îndemână ustensilele cu care să curăţăm mizeria. (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)

    Tereza va împlini în curând douăzeci şi una de luni. Sunt încă multe momentele în care Tudor o „răsfaţă” şi îi toarnă el apă sau lapte în pahar. Dar, tot mai des, reuşeşte să facă asta singură. Abia aştept clipele în care va putea să îi întoarcă favorurile lui Tudor! Cred că o va face cu aceeaşi bucurie şi generozitate. Important este să îi oferim în continuare cât mai multe astfel de ocazii de independenţă.

    Adultul care nu înţelege că un copil trebuie să îşi folosească mâinile şi care nu recunoaşte în asta prima manifestare a instinctului de a munci, poate fi un obstacol pentru dezvoltarea copilului. —Maria Montessori (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)