Învăţ Montessori

Etichetă: Teoria autodeterminării

  • Alegeri cu cap

    Alegeri cu cap

    Îmi amintesc cu emoţie de primele alegeri la care am participat. Aveam zece ani şi tata mă luase cu el în cabina de vot. Spre mândria mea, m-a lăsat să pun ştampila pe buletinele pentru Parlament. Erau primele alegeri libere post-decembriste.

    Azi am mers la vot împreună cu copiii. Au fost amândoi cu mine în cabină, îndemnaţi de unul din membrii comisiei. Tot el ne-a spus apoi să îl lăsăm pe Tudor să pună buletinele în urnă. Nu e niciodată prea devreme pentru a acumula experienţe!

    La naştere, creierul este incomplet dezvoltat. Maturizarea deplină este atinsă abia în jurul vârstei de douăzeci şi cinci de ani. Dar chiar şi după aceea, neuroplasticitatea, uimitoarea şi recent descoperita proprietate a creierului uman, ne permite să îl reconfigurăm, în funcţie de experienţele la care ne expunem.

    Nu suntem ţinuţi în captivitate pentru restul vieţii, de către modul în care creierul  funcţionează în acest moment – putem, efectiv, să refacem traseele neuronale, în aşa fel încât să fim mai sănătoşi şi mai fericiţi. Acest lucru este adevărat nu numai pentru copii şi adolescenţi, dar şi pentru fiecare dintre noi, pe întreaga durată a vieţii. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, Creierul copilului tău)

    Dintre toate părţile creierului, cortexul prefrontal are nevoie de cel mai mult timp pentru a se dezvolta. El este responsabil de luarea deciziilor, controlul emoţiilor şi al corpului, empatie, auto-înţelegere şi moralitate. Dezvoltarea acestuia ajută la creşterea inteligenţei emoţionale şi sociale a copilului. Cu cât ne ajutăm copiii să îl dezvolte mai mult, cu atât ne facem şi nouă viaţa mai uşoară. Din fericire, părinţii au un rol important în susţinerea dezvoltării acestuia. Una dintre metodele de susţinere, propusă în cartea Creierul copilului tău, este de a le oferi copiilor alegeri cât mai des. De când sunt mici, pot alege între două variante, urmând să creştem complexitatea pe măsura dezvoltării lor.

    Cu Tereza, suntem în stadiul în care îi oferim mereu alegeri, dar doar dintre două opţiuni. Am început să facem asta când a fost vorba de haine sau scutece. Treptat, am trecut de la „Vrei scutecul roşu sau pe cel cu broscuţe?” la „Mergi să te speli pe mâini cu mine sau cu bunica?”. Cât mai des posibil, o lăsăm să aleagă singură. Luarea deciziilor este o cale sigură spre dezvoltarea cortexului prefrontal. În plus, îi satisfacem şi nevoia de control, una dintre cele trei nevoi psihologice de bază ale fiecăruia dintre noi.

    Lui Tudor îi place foarte mult orezul în lapte. De obicei îl mănâncă seara, o dată la câteva săptămâni. În ultimele zile, deşi planificat, nu am reuşit să îl fac. Fie am rămas fără lapte, fie era prea multă mâncare, fie nu era suficient timp. Ieri, la prânz, Tudor a cerut să mănânce mămăligă cu lapte. Când i-am spus că ar fi deja prea mult lapte pentru o singură zi, dacă mai facem şi seara orez, a căzut pe gânduri. Mi-a spus apoi că mâine e duminică. Mirată, l-am aprobat. „Poţi face mâine orez, atunci. Mănânc acum mămăligă, mâine seară faci orez.” A găsit singur o rezolvare atât de frumoasă! Uneori, timpul trece prea repede! În urmă cu doar câteva luni, probabil, am fi ajuns la o discuţie lungă, în care mi-ar fi spus supărat că vrea şi mămăligă, şi orez!

    De fiecare dată când spunem „Convinge-mă“ sau „Vino cu o soluţie care funcţionează pentru amândoi“, le oferim copiilor noştri şansa de a-şi exersa capacitatea de a soluţiona probleme şi de a lua decizii. Noi îi ajutăm să ia în considerare comportamentele adecvate  şi consecinţele – şi, de asemenea, să se gândească la ceea ce simte şi doreşte o altă persoană. Toate acestea, deoarece am găsit o cale de a implica creierul superior, în loc să enervăm creierul inferior. (Daniel Siegel, Tina Payne-Bryson, Creierul copilului tău)

    Acum vreo doi ani, tatăl a două adolescente se plângea că uneori îi e greu să se înţeleagă cu ele. Cum tocmai citisem cartea Cum să le vorbim copiilor, i-am spus despre metoda sugerată acolo, de a le oferi copiilor alegeri. Glumind, tatăl mi-a răspuns prompt: „Dar eu le dau mereu să aleagă! Le spun: ori faci cum spun eu, ori o încurci!”.

    Pentru copii, posibilitatea de a alege este un mod de a-şi satisface nevoia de autonomie. Ceea ce, pentru adulţi, poate însemna uneori o pierdere a controlului. Când sunt mai mici, e uşor ca alegerile să fie ghidate de părinte, în limite mulţumitoare pentru el. Dar, pe măsură ce copiii cresc, nevoia de autonomie este tot mai mare. Sper ca, în perioada aceea, să avem înţelepciunea de a le accepta deciziile şi de a-i sprijini în a le urma. Şi cred că startul timpuriu ne va ajuta, oferindu-ne suficient exerciţiu tuturor.

    Pentru copil, fiecare mică alegere reprezintă încă o oportunitate de a exercita un anumit control asupra propriei vieţi. Sunt atât de multe lucruri pe care un copil trebuie să le facă, încât nu este greu de înţeles de ce acesta devine plin de resentimente şi necooperant. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    (Photo by jesse orrico on Unsplash)

  • După ce, în loc de dacă (nu)

    După ce, în loc de dacă (nu)

    Din fericire, una dintre primele cărţi citite după ce s-a născut Tudor a fost Cum să le vorbeşti copiilor. A fost atât de interesantă pentru mine, încât adesea lecturam din ea cu voce tare, pentru Lucian şi mama. Şi aşa am început să ne schimbăm felul de a vorbi cu copiii, dar şi între noi. O consider o carte potrivită nu doar pentru a stabili o bună relaţie cu copiii, ci şi cu colegii sau prietenii.

    Din cartea lui Alfie Kohn, Pedepsiţi prin recompense, am învăţat despre ineficienţa condiţionărilor. Orice condiţie îi încalcă copilului nevoia de autonomie, de control. Atunci când îi spunem „Dacă nu mănânci, nu primeşti desert!”, îl îndemnăm, într-un fel, la rebeliune. Sau, chiar dacă ne ascultă, ridicăm desertul la nivel de premiu şi îi acordăm o importanţă mai mare decât mâncării sănătoase.

    „Fă aşa şi primeşti asta” îi face pe oameni să se focuseze pe „asta”, nu pe „aşa”. […] Orice lucru prezentat ca o condiție prealabilă pentru altceva – deci, ca mijloc spre un alt scop – ajunge să fie văzut ca fiind mai puțin de dorit. (Alfie Kohn, Pedepsiţi prin recompense)

    Am învăţat, aşadar, să ne schimbăm gândirea. Am învăţat să aşezăm lucrurile în secvenţe, înşirându-le natural pe axa timpului. Şi am evitat, astfel, să răspundem negativ cerinţelor copiilor, folosind, în schimb, exprimări pozitive. Ar fi obositor şi pentru mine să le răspund prea des doar cu negaţii!

    Atunci când este posibil, spuneţi un „Da” pe post de „Nu”:

    COPILUL: Putem să mergem pe terenul de joacă?

    În loc de: „Nu, încă nu ai mâncat prânzul.”

    Înlocuiţi cu un „da”:

    „Da, bineînţeles. Imediat după prânz.” (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    Aşezarea aceasta în timp este importantă, totuşi. Am învăţat că dacă doar înlocuim pe „dacă” cu „după ce”, dar condiţionarea rămâne, nu rezolvăm mai nimic. Atunci când îi cerem copilului să facă ceva acum, dar recompensa noastră va veni în viitorul ceva mai îndepărtat, am rămas în acelaşi cerc vicios al condiţionărilor. Semantica nu ne va ajuta prea mult, în cazul acesta. Nevoia de autonomie a copilului va fi, în continuare, încălcată.

    De curând, răspunzându-i lui Tudor, mi-am dat seama că stilul acesta de a vorbi a devenit automatism, deja. Şi nu doar pentru mine, ci şi pentru ceilalţi adulţi din casă. În plus, Tudor îl foloseşte uneori în discuţiile cu sora lui. „Tereza, vrei să vii şi tu cu noi în oraş?” Când ea arată fericită înspre uşă, el îi răspunde prompt: „După ce mâncăm, mergem!”.

    De la dr. Laura Markham am învăţat că, în ringul vieţii, trebuie ca cineva să fie mereu în colţul copilului. Şi tot ea ne atrage atenţia că prea multe negaţii dăunează relaţiei.

    Când spui „nu” prea des, copilul capătă convingerea că nu eşti de partea lui. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Uneori, schimbările mici aduc rezultate majore. Cu siguranţă, felul în care le vorbim copiilor are impact nu doar asupra relaţiei dintre noi, ci şi asupra dezvoltării lor.

    [Photo by NeONBRAND on Unsplash]

  • Dulapul de haine

    Dulapul de haine

    De câte ori urmează să ieşim afară, Tudor aleargă să se îmbrace. De multe ori, el e deja în curte, pe când noi abia ne încălţăm. Uneori, alege din dulapul Terezei şi hainele ei. Alteori, ocupată să o aranjez pe ea, îmi găsesc hainele pregătite pe pat. „M-am gândit să mergi azi cu bluza asta, ce zici?”, mă întreabă.

    Tudor a avut de mic acces la dulapul cu hainele lui. L-am încurajat mereu să-şi aleagă îmbrăcămintea dorită. Am început prin a-i da de ales dintre două bluze sau două perechi de pantaloni, apoi i-am spus ce anume ar trebui să ia din sertar (maiou, chiloţi, pantaloni, bluză). I-am explicat care sunt hainele de casă, de oraş sau cele pentru noapte. În cele din urmă, a fost suficient să îi spunem cum e vremea. „E destul de frig afară azi, ne îmbrăcăm mai gros”. „S-a încălzit acum, dar bate vântul, n-ar strica să avem şi o geacă cu noi.”

    Urmând sfaturile Uraniei Cremene, l-am lăsat să aleagă singur cât de gros se îmbracă. I-am spus mereu: „e corpul tău, e alegerea ta”. Noi i-am pregătit doar soluţii rezonabile, adică nu am lăsat sandalele ca opţiune, când afară era iarnă. Acum, dacă îi e cald, îşi dă singur geaca sau căciula jos. Când îi e rece, vine să îşi mai ia o haină sau ne cere să intrăm în casă. Dacă bunica insistă să se îmbrace mai gros, îi răspunde prompt: „corpul meu şi alegerea mea”.

    Aş dori să dau tuturor mamelor un sfat cât se poate de simplu: „Lăsaţi-i pe copiii voştri de trei sau patru ani să se spele şi să se îmbrace singuri, lăsaţi-i să mănânce singuri, aşa cum le este lor mai comod!” (Maria Montessori, Copilul în familie)

    Când am rearanjat camera copiilor în acord cu principiile Montessori, le-am făcut totul pe măsură, inclusiv dulapul.

    Copilul nu are un mediu potrivit pentru el deoarece trăieşte în lumea adulţilor. Această disproporţie are anumite consecinţe caracteristice pentru viaţa copilului de astăzi. Se pare că, din cauza diferenţei de dimensiune dintre copil şi obiectele care îl înconjoară, acesta nu ştie cum să stabilească nicio relaţie între el şi obiecte şi că, în consecinţă, nu-şi poate realiza dezvoltarea firească. […]

    Iată, aşadar, care sunt principiile fundamentale: mobilele trebuie să fie uşoare şi aşezate în aşa fel încât copilul să le poată transporta uşor; tablourile trebuie aşezate la o înălţime care să-i permită copilului să le observe cu uşurinţă. (Maria Montessori, Copilul în familie)

    Am comandat o bară pentru umeraşe, Lucian a cumpărat scândurile, le-a tăiat după măsuri şi a făcut dulapul de haine. Pentru că s-a născut Tereza, am hotărât să îl folosim mai întâi pentru scutece şi câteva haine de-ale ei, iar lui Tudor i-am lăsat sertarele cu care se obişnuise. În timp, după ce nu mai e nevoie de scutece, o să folosim acest dulap pentru hainele amândurora. Până atunci, îi lăsăm Terezei la îndemână câte două-trei obiecte din principalele articole vestimentare. Fac la fel ca atunci când învaţă să toarne apa în pahar: pun în carafă doar atâta apă cât sunt dispusă să şterg. Am lăsat deocamdată în dulap doar atâtea haine cât sunt dispusă să rearanjez după câte un „raid” de-al ei. În plus, prea multe alegeri pot fi copleşitoare pentru cei mici.

    În ceea ce priveşte îmbrăcămintea, ca şi în cazul altor numeroase lucruri pentru copiii mici, mai puţin înseamnă mai mult. Dacă vă rezumaţi la cantitatea necesară, nu numai că faceţi ca obiectivul de independenţă al copilului dumneavoastră să fie realizabil pentru el, ci vă simplificaţi şi dumneavoastră viaţa. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    Dulapul de haine

  • Rama Montessori pentru legat funde

    Rama Montessori pentru legat funde

    Cu puţin înainte de a împlini trei ani, Tudor a devenit foarte interesat de făcut funde. Profita de orice şnur, pentru a încerca să îl lege. Când i-am cumpărat, din greşeală, nişte ghete de iarnă pe care nu le putea încheia doar cu fermoarul lateral, a devenit şi mai interesat de funde. Timp de aproape două luni, am ezitat să îi fac rama de îmbrăcat Montessori pentru legat funde. Mi se părea că e încă prea devreme, citisem că e subiect de prezentat după trei ani şi jumătate, aşa că am tot amânat.

    Văzând însă că interesul e tot mai crescut, după vreo două luni, i-am făcut rama pentru funde. Am folosit cadrul de la rama cu fermoar, de care nu mai avea nevoie. Am cumpărat mai întâi panglici de culori diferite, dar ar fi fost prea greu de cusut. Culorile diferite sunt importante, pentru a înţelege ce se întâmplă cu panglicile, în timpul procesului de legare. Am cumpărat apoi nişte şireturi, am ales un material avut în casă şi am pus în funcţiune maşina de cusut. Novice în folosirea ei, a fost o satisfacţie deosebită şi pentru mine să pot face singură totul.

    Partea cea mai grea mi s-a părut, însă, învăţarea prezentării. Cu mişcări cât mai simple, lente şi în aceeaşi ordine, am făcut repetiţii intense, seara. Cu exerciţiile de până atunci, Tudor reuşea să facă nodul. După aceea, încerca să facă fundele, şi, după numeroase încercări, mă ruga să îl ajut. Am primit sfatul de a repeta prezentarea în punctul în care se blochează, de câte ori e nevoie. Important este să fie mişcările încetinite şi clare. În timpul prezentării oricărei activităţi, nu se vorbeşte niciodată, pentru a nu distrage atenţia copiilor de la gesturile făcute. O altă recomandare a fost de a-l lăsa să înveţe aşa cum descoperă el că e mai uşor, chiar dacă diferă de prezentarea mea. Întrucât se pot lega şireturi în atât de multe feluri, fiecare copil îşi descoperă metoda preferată de lucru.

    De cel puţin două ori pe zi, Tudor alege să lucreze cu rama pentru legat funde. În plus, exersează cu fiecare şiret pe care îl găseşte – de la pantaloni, papuci, diferite haine. Zilele trecute, cu mult entuziasm, a alergat prin casă, arătându-ne cum a reuşit să facă o fundă. Îşi luase pantalonii cu şiret şi, pentru că era scurt, reuşise să facă o singură fundă. Într-o după-masă, înainte de a pleca afară, a stat timp de douăzeci de minute, încercând să treacă şireturile în zigzag prin găurile ghetelor şi apoi să le lege. La sfârşit, ne-a cerut ajutorul pentru funde, restul făcând singur.

    Tudor m-a învăţat, din nou, cât de important este să urmăreşti copilul şi nevoile lui. Principiul acesta de bază în pedagogia Montessori nu dă greş! S-a întâmplat la fel când a învăţat să se îmbrace singur, să închidă fermoarul sau să folosească cuţitul. Sau când a învăţat să închidă capsele, folosind scutecele textile. Maria Montessori a insistat ca exerciţiile copiilor să aibă un scop practic direct. Setul de bucătărie cu fructe din lemn şi cuţit nu vor fi niciodată Montessori, deşi sunt adesea prezentate astfel. În schimb, tăierea unui fruct pentru o gustare, ungerea feliei de pâine şi turnarea apei într-un pahar, da. Cu toate acestea, ramele de îmbrăcat au un scop practic derivat. Ele susţin învăţarea în mod indirect, eliminând frustrarea pe care o întâmpinăm şi noi atunci când, de pildă, nu reuşim să ne descheiem fermoarul prins greşit.

    În loc să servească în mod direct unui obiectiv important, ramele de îmbrăcat contribuie indirect la acesta, prin faptul că îi învață pe copii să folosească elementele de fixare a îmbrăcămintei. Rațiunea Montessori pentru acest lucru este că lucrul la îmbrăcămintea proprie poate fi frustrant într-o măsură care poate împiedica învățarea. Ramele de îmbrăcat oferă o alternativă de învăţare a acestor abilităţi, mai puțin frustrantă, decât folosirea propriilor haine. (Angeline Stoll Lillard, Montessori: The Science Behind the Genius)

  • Semnalul roşu de pe bordul maşinii

    Semnalul roşu de pe bordul maşinii

    Ieri, la prânz, Tudor ne-a anunţat că nu îi e foame şi nu mănâncă. S-a retras apoi în camera copiilor. Ceva era în neregulă, aşa că am mers la el. Era în pat, puţin întristat, şi mi-a cerut lapte. I-am spus că îi dau, după ce termin prânzul. Apoi l-am întrebat dacă nu vrea să vină şi el. A refuzat. Şi apoi a scuipat uşor. L-am rugat să se oprească şi i-am spus că noi nu scuipăm. S-a ridicat din pat şi a început să alerge prin casă, scuipând.

    Am reuşit să discut scurt cu Lucian că sfidarea e semn de ruptură a relaţiei, ceea ce înseamnă deconectare de unul dintre noi. Asta ne-a ajutat să rămânem calmi şi să încercăm să găsim rezolvarea. Când Tudor nu s-a oprit, l-am luat în braţe. I-am repetat că noi nu scuipăm şi el mi-a cerut să îl las jos. Era supărat şi nu s-a oprit. Atunci ne-am aşezat împreună pe fotoliu, i-am ţinut un prosop în dreptul gurii, i-am spus că îmi dau seama că e enervat de ceva şi îl ţin în braţe până se linişteşte.

    În timpul acesta, încercam să înţeleg ce l-ar fi putut supăra. Ştiam că orice comportament negativ e un strigăt de ajutor. Când s-a zbătut să îl las jos, i-am repetat liniştită că nu îl pot lăsa să scuipe şi îl ţin până se opreşte. Aş fi preferat să plângă, pentru că astfel şi-ar fi descărcat rapid bagajul emoţional. După scurt timp, a cerut în braţe la tata.

    Şi atunci ne-am dat seama că, întorcându-se de la serviciu, Lucian nu îl luase şi pe el în braţe. Tudor culegea struguri când a venit el, era sus pe scară şi doar s-au salutat. Apoi Lucian a stat cu Tereza, până i-am chemat la masă, şi băieţii nu îşi făcuseră ritualul zilnic de îmbrăţişare. După câteva minute în braţe, a vrut să se aşeze alături de noi, la masa înaltă, spunându-ne că îi e foame. A cerut şi Tereza să o iau în braţe şi am stat toţi patru la masă, în linişte şi pace.

    E tare greu să rămâi calm când copilul te sfidează. Sfaturile primite de la dr. Laura Markham ne-au ajutat, din nou. Ne-am amintit că sfidarea e semn de deconectare. Când copilul se uită direct în ochii tăi şi face ceva ce ştie că nu e bine, vrea să îţi atragă atenţia. Îţi spune că ceva nu e în ordine, dar nu ştie ce, şi îţi cere ajutorul.

    L-am întrebat pe Tudor, în timp ce îl ţineam în braţe, ce îl deranjează. Când s-a supărat mai tare, mi-am amintit că nu e bună întrebarea aceasta. Dacă ar şti exact care e problema, ar veni şi ar spune. Dar creierul lui încă nu e complet format şi nu are resursele necesare pentru o asemenea introspecţie. Dacă noi ne-am fi enervat mai tare, i-am fi dat semnalul că sentimentele trăite de el nu sunt în regulă. Că ceea ce se întâmplă cu el nu e normal şi, probabil, s-ar fi îngrijorat mai tare.

    Or, toate sentimentele sunt normale şi permise. Nu şi orice comportament, desigur, dar sentimentele sunt toate permise. Dr. Laura le compara cu nişte mesaje. Atunci când ajung la destinaţie şi sunt recepţionate, mesajele dispar. Dacă, în schimb, nu le acceptăm şi le respingem, ele se pierd în corpul nostru, se adună mai multe la un loc şi ies la iveală când nu ne aşteptăm. Şi cu cât ne ascultăm mai bine şi mai des mesajele, cu atât mai rare şi mai scurte pot fi răbufnirile.

    Am învăţat, alături de Tudor, că plânsul nu e ceva rău. Am învăţat să stau alături de el şi să-l las să se descarce, să îi spun că e în siguranţă alături de mine, că îl ascult şi îl iubesc orice-ar fi şi orice-ar face.

    Sfidarea nu e o problemă comportamentală, nici una de disciplină; e o problemă în relaţia dintre părinte şi copil.

    Sfidarea e ca semnalul roşu apărut pe bordul maşinii; un semnal că ceva e în neregulă şi trebuie reparat. Nu copilul e problema, ci relaţia şi asta se rezolvă prin conectare, nu prin atac. (Dr. Laura Markham, Aha! Parenting)

  • Foarfeca şi independenţa

    Foarfeca şi independenţa

    Copiii reuşesc să mă uimească aproape în fiecare zi. Ieri, pe când îi tăiam unghiile Terezei, Tudor şi-a luat forfecuţa lui de unghii şi mi-a spus că el şi le taie singur. S-a aşezat pe pat, lângă noi, şi a început lucrul. După ce a terminat, mi-a arătat încântat ce făcuse. Mai avea nevoie de uşoare retuşuri, dar reuşise să îşi taie singur unghiile de la mâini şi picioare.

    I-am arătat cum se lucrează cu foarfeca la câteva luni după ce a împlinit doi ani. Din nou, prezentarea de la Voilà Montessori este cea după care m-am ghidat. Am căutat o foarfecă mică, cu vârfuri uşor rotunjite, care să taie bine. L-am atenţionat, la fel cum am făcut prima dată când i-am dat un cuţit sau curăţătorul de legume, că lamele taie şi trebuie lucrat cu atenţie. În Montessori, ustensilele oferite copiilor sunt reale, nu de jucărie, pentru că şi munca lor este cu scop clar definit. Foarfeca trebuie să taie, îndeplinindu-şi scopul pentru care a fost creată. Altfel, copilul va fi frustrat, va crede că nu ştie să lucreze cu ea sau va căuta un alt obiect cu care să imite activităţile adultului. E important să înveţe de la început pentru ce şi cum se foloseşte fiecare obiect şi care îi sunt riscurile asociate.

    I-am pus pe tavă foarfeca şi câteva fâşii de carton colorat, subţiri cât să poată fi tăiate dintr-o singură mişcare de foarfecă. I-am pregătit o cutie mică, de metal, în care să strângă bucăţile, pe care să le folosim apoi într-o activitate de lipit. La început, a exersat cum să deschidă şi să închidă foarfeca. Apoi, a reuşit să prindă cu ea cartonul pe care i-l pregătisem pe tăviţă, dar nu a putut tăia. A avut nevoie de alte încercări, înainte să reuşească. După mai multe săptămâni, când s-a descurcat bine cu fâşiile de carton, am trasat pe ele linii drepte. Au urmat diferite modele cu linii ondulate, pentru a creşte complexitatea activităţii şi a-şi îmbunătăţi astfel abilitatea nou dobândită.

    În curte, Tudor e încântat să taie frunze cu foarfeca de viţă, deşi e cam mare pentru el. În casă, totuşi, cea mai mare plăcere este să taie diverse ambalaje cu foarfeca lui. Când vine curierul cu vreo livrare, aproape întotdeauna mă aşteaptă în hol, cu foarfeca pregătită, să desfacă el pachetul. La început, i-am cerut să o ducă doar pe tavă. Apoi l-am învăţat să meargă ţinând foarfeca cu mânerul în sus, în pumn. Astfel, nu se răneşte pe el sau pe cei din jur. Şi, până ieri, deşi a mai încercat, nu a reuşit să folosească bine forfecuţa pentru unghii.

    La fel ca paharul şi carafa cu apă, periuţa şi pasta de dinţi sau săpunul, tava cu foarfeca este aşezată mereu la îndemâna lui. A devenit una dintre cele mai importante ustensile, pe care o foloseşte aproape zilnic şi care îi oferă şi mai multă independenţă.

    Tudor are trei ani. Ştie să pună masa, să mănânce singur, să îşi toarne apă din carafă. Spală, curăţă şi taie legume sau fructe. Îşi unge felia de pâine cu unt, foloseşte singur toaleta, se spală pe corp şi pe dinţi. Se îmbracă şi se încalţă fără ajutor, îşi suflă singur nasul. De acum, poate să îşi taie singur şi unghiile.

    Încă din primii ani de viaţă, copiii vor să exerseze abilităţi care să îi facă independenţi. Dacă îi ajutaţi să înveţe să facă singuri anumite lucruri, de la îmbrăcat la spălat, turnat băuturi şi pregătit gustări, le veţi deschide calea către independenţă. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

  • În colţul copilului

    În colţul copilului

    Aseară am participat la conferința finală a cursului „Părinte liniştit, copii fericiţi”. Timp de trei ore, dr. Laura Markham a răspuns întrebărilor părinţilor înscrişi la curs. Unul dintre sfaturile oferite ieri a fost de a fi mereu în colţul copilului, la fel ca la box. Copilul are nevoie să ştie că cineva este de partea lui, întotdeauna. Şi mi-am dat seama cât de mult a contat şi contează pentru mine să ştiu că mama e mereu în colţul meu.

    Probabil lecţia primită de la ea m-a făcut şi pe mine să nu îmi vorbesc niciodată copiii de rău. Îmi e întotdeauna milă de cei ai căror părinţi încep să se plângă de copii, să povestească ce „minuni” au făcut odraslele lor şi cum i-au supărat sau enervat. Ceea ce aud eu este că acei copii nu sunt înţeleşi sau nu sunt ascultaţi. Pentru că tot de la dr. Laura am aflat că orice comportament negativ este un strigăt de ajutor!

    Duminică dimineaţa ne pregăteam de pus masa pentru micul dejun. Când a auzit, Tudor a început să se agite, spunând „nu mâncăm, nu mâncăm”. Eu pusesem deja farfuriile pe masă, el a venit în bucătărie şi a început să le strângă, punându-le înapoi în dulap. I-am spus că poate să nu mănânce, dacă nu îi e foame, dar noi ne pregătim de micul dejun. Apoi am reînceput să pun masa. Agitat, supărat, a luat una din farfuriile de pe masă şi a trântit-o pe jos, uitându-se la mine. Pentru că folosim doar veselă din porţelan, farfuria s-a spart, desigur. Dacă nu aş fi făcut cursul acesta, probabil că m-aş fi enervat foarte tare. Aşa, m-am oprit din ce făceam, am respirat profund, am strâns cioburile, după care l-am luat pe Tudor din braţele tatălui său şi am încercat să aflu ce se întâmplase.

    El repeta mereu: „nu mâncăm”. Mi-a cerut să mergem în cameră, să bea lapte. A reuşit să adoarmă puţin, timp în care m-am întors în bucătărie şi am început să mâncăm. În mai puţin de o oră, Tudor a început să aibă diaree, pentru prima dată în viaţa lui. Peste câteva ore avea temperatură de peste 39 de grade Celsius şi a început să verse, tot pentru prima dată în viaţă.

    Făcuse o toxiinfecție alimentară, iar organismul îi spunea că ceva nu e în regulă. El nu înţelegea ce se întâmplă, ştia doar că nu vrea să mănânce. Eu nu m-am oprit din pusul mesei pentru a discuta cu el şi a-l asculta, aşa încât a încercat să îmi spună cum a putut mai bine că ceva nu e în regulă. A fost tot pentru prima dată când a spart intenţionat ceva. Când s-a liniştit, am găsit momentul să discutăm şi despre ce s-a întâmplat şi cum ar fi putut reacţiona şi ce ar putea face data viitoare.

    Dr. Laura recomandă ca atunci când simţim că ne enervăm, să ne oprim, să renunţăm la propria agendă, să respirăm profund şi apoi să ne conectăm cu copilul. Este o metodă care funcţionează şi care ne ajută chiar să ne reconfigurăm creierul, făcând să ne fie de fiecare dată mai uşor să nu ne lăsăm copleşiţi de emoţii. Fiecare dintre noi are anumiţi factori declanşatori, creaţi mai ales în copilărie, care ne fac să reacţionăm sub impulsul momentului. Conştientizarea acestor factori declanşatori ne ajută să rezistăm impulsurilor şi să acţionăm conştient. Nu este o muncă uşoară, dar nici imposibilă. Dr. Laura recomandă meditaţiile ghidate pentru „vindecare” şi oferă, ca parte a cursului, o serie de şaizeci de astfel de meditaţii zilnice, de câteva minute fiecare, care ne ajută în reconfigurarea creierului.

    Duminică a fost doar unul dintre momentele în care am ales să fiu în colţul copilului meu. Avem capacitatea de a ne influenţa creierul prin felul în care vorbim şi ne vorbim. De curând am citit o carte foarte bună, scrisă în anii ’50, dar încă actuală, despre succes. Mi s-a părut interesantă remarca autorului despre „otrava gândului”, adică bârfa. Pentru mine, a-ţi vorbi copilul de rău este echivalentul acestei „otrăvi a gândului”, pentru că, cu cât gândeşti mai rău despre cineva, cu atât găseşti mai mult rău în persoana respectivă. Asta nu ajută nimănui, nu face decât să reducă scara la care gândim, obligându-ne să ne concentrăm asupra unor nimicuri lipsite de orice importanţă (Dr. David Schwartz, Puterea magică a gândului).

    Dr. Markham vorbeşte adesea despre mantra pe care o putem folosi pentru a rămâne calmi în orice situaţie. Una dintre recomandări este „Aleg iubirea” sau „Doar iubire azi”. Copiii vor să ne facă să fim mulţumiţi de ei, îşi doresc să ne urmeze exemplul, să ne facă pe plac. Dar acest lucru se întâmplă doar atunci când se simt conectaţi cu noi. De aceea, dr. Laura insistă asupra ideii că parenting-ul presupune 80% conectare şi doar 20% îndrumare.

  • Orice comportament negativ e un strigăt de ajutor

    Orice comportament negativ e un strigăt de ajutor

    Cel mai important lucru pe care l-am învăţat până acum de la cursul doamnei dr. Laura Markham este acesta: „Orice comportament negativ este un strigăt de ajutor!”. Copiii se comportă astfel când emoţiile îi copleşesc sau când nu le sunt satisfăcute nevoile de bază (de conectare, siguranţă, hrană, somn). Ei nu ştiu cum altfel să ne spună că le este frică, că sunt obosiţi, că vor să le acordăm atenţie mai multă. Când se simt deconectaţi de noi, copiii nu se simt în siguranţă şi atunci se comportă în mod negativ. Când simt că noi suntem stresaţi, sunt îngrijoraţi că ar putea fi ceva în relaţie cu ei şi atunci, din nou, îşi manifestă îngrijorarea prin comportament negativ.

    Ceea ce este extrem de important în reacţia adulţilor este conştientizarea că orice emoţie e permisă (dar nu şi orice comportament!). Ne este greu, de cele mai multe ori, să acceptăm toate aceste emoţii ale copiilor, pentru că fie suferim alături de ei, fie am fost învăţaţi să ne reprimăm noi înşine emoţiile. Cel mai de ajutor pentru copil ar fi să îi ajutăm să îşi exprime trăirile, fiind calmi şi înţelegători alături de ei. De multe ori, este suficient doar să stăm lângă ei, să îi asigurăm că nu sunt singuri, că tot ceea ce simt este normal, că şi noi avem astfel de trăiri, că suntem alături de ei, orice ar fi. Putem modela noi înşine (partea cea mai grea, pentru mine), cum reacţionăm corect atunci când ne încearcă emoţii puternice. De exemplu, putem să respirăm profund când suntem nervoşi, să bem un pahar de apă, să tăcem (ah! cât de greu!) până putem vorbi cu calm, să ne scuturăm braţele (da, ajută la eliminarea energiei).

    În relaţia cu copilul, noi suntem adultul (sper!), de aceea e important să ne comportăm ca atare. Copilul nu are cortexul prefrontal dezvoltat, asta înseamnă că îi este şi mai greu să acceseze unele instrumente care i-ar putea fi de ajutor în situaţiile grele. Este, din nou, datoria noastră să îl ajutăm să înveţe cum să se comporte potrivit în situaţiile provocatoare. Şi, desigur, să acceptăm că, la fel ca noi, nu reuşeşte să facă asta de fiecare dată. Dar persistând în modelare şi învăţare, îl putem ajuta să fie tot mai rare situaţiile în care îşi pierde controlul.

    De cele mai multe ori, un comportament negativ poate fi oprit prin reconectarea cu copilul. O îmbrăţişare, o privire caldă ochi în ochi, un cuvânt rostit cu blândeţe, o recunoaştere a emoţiei copilului („da, văd că eşti frustrat că nu poţi ieşi acum afară”) pot să îl redirecţioneze în exprimarea emoţiei. Alteori, dacă bagajul lui emoţional e prea plin, atunci copilul are nevoie să se descarce şi plânsul este modul prin care poate face asta cel mai uşor. Oricât de mult am vrea să plecăm de lângă el în clipele acelea, e extrem de important să rămânem aproape de el, să îi demonstrăm că nu e singur, că e în siguranţă alături de noi, că emoţia resimţită nu e ceva rău. Dacă ne lasă, putem chiar să îl ţinem în braţe, în timp ce el se descarcă de toate trăirile acestea greu de dus de unul singur.

    Am mai învăţat de la dr. Laura Markham că râsul descarcă tot atâta emoţie precum plânsul, pe lângă că ajută la reconectare. De atunci, încerc cât mai des să râd împreună cu copiii, să găsim jocuri care să ne facă să râdem. În cartea Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi, dr. Laura recomandă un joc pentru gelozia între fraţi (pe lângă multe alte jocuri). La fel ca orice copil, şi Tudor are uneori momente când îi e greu să accepte că trebuie să ne împartă cu sora lui. Am început să ne jucăm cu el unul dintre jocurile recomandate şi, spre surprinderea mea, Tudor ne cere aproape zilnic să facem asta. El îi spune „Mănânc piciorul”, de la cum am început noi să spunem, când ne jucăm. Ne retragem cu Tudor într-o cameră, în timp ce Tereza doarme sau stă cu bunica şi încercăm, pe rând, să îi pupăm/mâncăm piciorul. Când încearcă tatăl lui, eu sar repede şi spun: „Nu, e piciorul meu, eu am nevoie de el, de ce vrei să îl iei tu acum, tu îl ţii toată ziua în braţe, am eu nevoie de piciorul ăsta!”. Lucian îmi răspunde prompt: „Ba nu, e al meu, eu îl pup acum!”, „Ba nu, eu! Lasă-mi piciorul!”, „Bine, eu atunci îi pup mâna!”, „Ba nu, e mâna mea, ….”. Aţi înţeles care e ideea. Tudor râde din toată inima de câte ori facem jocul ăsta, e extrem de fericit că ne luptăm pentru el. Noi râdem alături de el, ne simţim şi noi mai bine, sunt momente deosebite, din care toată lumea are ceva de câştigat.

    Din fericire, atât eu, cât şi Lucian, suntem complet împotriva disciplinei prin pedepse, ameninţări sau recompense. E mai greu uneori, am ales o cale mai lungă, dar, credem noi, mult mai sănătoasă şi mai frumoasă. Sunt recunoscătoare pentru cursul acesta al doamnei dr. Laura, abia aştept subiectul fiecărei săptămâni, am atât de multe de învăţat din el!

    All misbehavior is a cry for help! (Dr. Laura Markham)

  • Independenţă

    Independenţă

    În timp ce scriam azi la calculator, mama stătea cu copiii. La un moment dat, Tereza s-a lovit la cap, tot explorând prin cameră. Tudor a fugit în bucătărie, i-a dus repede o lingură, să o pună pe zona unde s-a lovit, apoi a venit să ia un pahar cu apă şi o linguriţă, să îi dea să bea şi puţină apă. (Când plânge tare, i-am spus adeseori că s-ar putea ca apa să îl liniştească.) După ce i-a dus Terezei şi apa, s-a întors în bucătărie, a deschis maşina de spălat vase, a pus linguriţa şi paharul în ea, a închis uşa maşinii şi s-a întors la joacă. Are doi ani şi opt luni. A făcut toate aceste gesturi fără ca cineva să îi spună ceva, să îl roage să le facă. Ne-a dovedit din nou că, dacă mediul e pregătit, copilul poate fi independent.

    Prima dată când a făcut un gest atât de clar de independență a fost înainte de a împlini doi ani, când s-a trezit într-o noapte, s-a dus singur în bucătărie, a aprins lumina mică și și-a turnat un pahar de apă. După ce l-a băut, a stins lumina, s-a întors în pat și a adormit la loc. L-am urmărit atunci de la distanță, nu l-am întrerupt, nu am început să îl întreb ce vrea să facă. Am stat și am observat.

    Independența are nevoie de multă rutină şi de exerciţiu nestingherit. Și de un mediu pregătit, desigur.

    Edward Deci şi Richard Ryan au dezvoltat teoria autodeterminării, conform căreia cu toţii ne naştem cu trei nevoi psihologice de bază: nevoia de conectare, de competenţă şi de control/autonomie. Cred că rezultatele deosebite ale aplicării metodelor Montessori sunt date tocmai din satisfacerea acestor trei nevoi psihologice de bază, încă de la naştere.

    Dezvoltarea ia forma unui impuls către o independenţă din ce în ce mai mare. E ca o săgeată eliberată din arc care zboară drept înainte, iute şi sigură. Câştigarea independenţei de către copil începe din momentul intrării în lume. Pe măsură ce se dezvoltă, el se perfecţionează şi depăşeşte fiecare obstacol ce-i stă în cale. În interiorul lui acţionează o forţă vitală care-i călăuzeşte eforturile spre scopul lor. […] Această forţă vitală a creşterii stimulează copilul să săvârşească multe acţiuni şi, dacă i se permite să se dezvolte normal, fără a fi împiedicat, ea se arată sub forma a ceea ce numim „bucuria vieţii”. Copilul e mereu entuziast, mereu fericit. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    (Photo by Kevin Gent on Unsplash)