Zilele trecute, într-o discuţie, mi s-a spus: „Copilul trebuie să se obişnuiască şi cu oamenii care strigă la el.” După acest dialog, întreaga seară şi zilele următoare am revenit la această frază. Mi se pare atât de trist că transferăm asupra copiilor noştri aceste condiţionări pe care le-am primit şi noi în copilărie.
De atâtea ori am auzit expresii precum:
- copilul trebuie să ştie ce-s alea reguli
- copilul trebuie să ştie şi de frică
- copilul trebuie să îi asculte pe adulţi
- copilul trebuie să înveţe să se poarte civilizat
- copilul trebuie să ştie ce-i aia disciplină
- copilul trebuie să…
Cred că unul dintre motivele pentru care am rezonat atât de mult cu scrierile Mariei Montessori este tocmai punerea la îndoială a unor cutume. Ne-am obişnuit atât de mult cu aceste expresii, încât nu ne mai oprim să ne întrebăm dacă ele sunt, într-adevăr, în interesul copiilor. Pentru că, nu-i aşa?, noi, adulţii, ştim cel mai bine de ce are copilul nevoie… Şi ne e mult mai uşor aşa.
Maria Montessori, acum mai bine de o sută de ani, compara tratamentul faţă de copii cu momentul răstignirii lui Isus. Pilat din Pont, deşi ar fi putut, nu l-a salvat, ci a ascultat voia mulţimii. S-a spălat pe mâini. Într-un fel, noi continuăm să facem acelaşi lucru. E drept, metodele de educaţie, atât în şcoli, cât şi în familie sau societate, s-au mai rafinat între timp.
Părinţii de astăzi se poartă ca Pilat, îşi abandonează copiii în voia obişnuinţelor sociale, care sunt atât de puternice, încât par o necesitate. (Maria Montessori, Taina copilăriei)
Uneori, deşi ne dăm seama că, totuşi, nu e bine, ne mulţumim să ne conformăm în continuare. „Asta e, n-am ce-i face, nu pot eu schimba sistemul/societatea/lumea.” Şi atunci calea cea mai simplă este de a-l lăsa pe copil să se adapteze singur cutiei pe care i-o punem în faţă. E ca şi cum i-am spune: „Ştiu, nu e bine să se strige la tine, dar asta e, aşa e lumea, n-ai ce-i face, obişnuieşte-te.” Sau, mai rău: „Nici eu nu sunt de acord cu asta, dar ce să-i facem? Când o să fii mare, tu să nu faci aşa.”
Între timp, însă, ne modelăm şi ne formăm copiii după aceste tipare. Şi îi lăsăm pe ei, când vor fi mari, să facă altfel, chiar dacă toată viaţa până atunci au avut de urmat un alt model. Din păcate, prea puţini vor şti sau vor îndrăzni să o ia pe alt drum.
De fapt, în toate idealurile educaţionale, în toată pedagogia de până acum, cuvântul educaţie a fost aproape întotdeauna sinonim cu pedeapsă. Scopul a fost întotdeauna să-l facă pe copil să se supună adultului, care se substituia naturii, punând raţionamentul şi voinţa lui mai presus de legile vieţii. (Maria Montessori, Taina copilăriei)
Ieri, aflându-ne pe drum spre un Târg de Crăciun, într-o excursie planificată de mult timp, Tudor a început să lovească scaunul din faţă cu piciorul şi să vorbească tare. Primul nostru impuls a fost de a-l întreba dacă vrea să întoarcem maşina, să mergem acasă. Dar apoi ne-am dat seama că asta ar fi doar o ameninţare. Aşa că am apelat la joc, pentru a ne reconecta cu el.
Orice comportament negativ al copilului e un strigăt de ajutor. Iar înainte de orice corectare, e nevoie de conectare. Noi am ales să îi imităm comportamentul, ceea ce ştiam că îi va face pe amândoi copiii să izbucnească în râs. După ce ne-am amuzat bine cu toţii, am găsit împreună soluţia. El voia să închidem radioul şi să ascultăm un cântec pentru copii. Noi voiam să ne concentrăm în linişte la navigarea prin oraşul mai mare.
Am lăsat radioul închis, nu am mai ascultat melodia pentru copii şi am discutat, în schimb, despre traseul pe care să îl urmăm. Nu e întotdeauna la fel de uşor să rezolvăm comportamentele nedorite. Dar reuşim, din ce în ce mai des, să găsim moduri paşnice de rezolvare. Soluţii frumoase, în care să păstrăm intact respectul reciproc. Şi, mai ales, metode blânde, prin care copiii să simtă că nu ne retragem nicio clipă iubirea pentru ei.
Făcând asta ca adulţi, e o muncă atât de grea! Ne remodelăm în timp ce încercăm să ne educăm copiii cu blândeţe. Uneori, suntem tentaţi să credem că am găsit formula magică. Dar când ea nu funcţionează de fiecare dată la fel, ne dăm seama că suntem într-o călătorie de lungă durată. Că, în timp ce ne educăm copiii, avem nevoie să ne creştem şi pe noi, adulţii.
De aceea, pentru copiii noştri, propun să schimbăm acea listă de la început, înlocuind-o cu următoarea:
- copilul trebuie să ştie în fiecare clipă că e iubit aşa cum e
- copilul trebuie să ştie că e suficient de bun exact aşa cum e
- copilul trebuie să fie lăsat să descopere singur ce îl pasionează în viaţă
- copilul trebuie să fie şi să se simtă protejat acasă, la şcoală, în societate
- copilul trebuie să facă ceea ce ştie şi simte că e bine
- copilul trebuie să înveţe, urmându-ne exemplul, ce înseamnă dragostea faţă de sine şi de semeni
- copilul trebuie să simtă, în fiecare clipă, că e iubit necondiţionat
De aceea trebuie să ne întoarcem spre copil ca spre cheia destinului vieţii noastre viitoare. Oricine doreşte să reuşească să facă ceva pentru binele societăţii trebuie în mod obligatoriu să se adreseze copilului, nu numai ca să-l salveze de la deviere, dar şi ca să înveţe de la el taina practică a propriei vieţi. Din acest punct de vedere, figura copilului se prezintă ca puternică şi misterioasă, un obiect de meditaţie, deoarece copilul care deţine în el taina naturii noastre devine maestrul nostru. (Maria Montessori, Taina copilăriei)
(Photo by Ricardo Moura on Unsplash)
One thought on “Copilul trebuie să…”