Să fii cuminte!

„Să fii cuminte!” a devenit una dintre expresiile care ne deranjează cel mai mult în ultima vreme. Nu le-am spus-o niciodată copiilor, nici eu, nici Lucian, dar au auzit-o din alte părți. De la început le-am spus că ei nu trebuie să fie cuminți, ci doar să fie ei înșiși.

La fel ca în cazul altor expresii, precum „M-am supărat pe tine!” sau „Să îți fie rușine!”, acest „Să fii cuminte!” este doar un mod de a condiționa copilul. Suntem atât de obișnuiți să îi modelăm așa cum vrem noi, încât uităm să îi vedem pe ei, așa cum sunt cu adevărat. Cu atât mai mult atunci când ne începem fraza spunând: „Dacă nu ești cuminte, …”.

Realitatea este că suntem îngroziți de faptul că, dacă nu se vor ridica la nivelul tuturor așteptărilor lui „a fi bun”, nu vor reuși în viață. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Reversul unui titlu precum „Nu există copii răi!” ar fi acela că nu există nici copii cuminți. Copiii sunt, pur și simplu, fără să aibă nevoie de a fi etichetați. Pentru că „bun”, „cuminte”, „rău”, „încăpățânat” sau „timid” nu sunt altceva decât etichete pe care noi le dăm copiilor.

Din păcate, repetate prea mult sau prea des, aceste etichete se lipesc de ei și ajung să le internalizeze. Mai târziu, le va fi foarte greu să scape de aceste convingeri care îi vor limita.

Din nefericire, cuvintele negative ne influențează mult timp, în timp ce uităm rapid lucrurile pozitive spuse despre noi. Se întâmplă așa pentru că stima noastră de sine intrinsecă a fost subminată de la o vârstă foarte fragedă, încât sentimentul de rușine pare instantaneu foarte familiar și psihicul nostru îl absoarbe inconștient. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Pentru părinți, copiii cuminți sunt idealul. Atunci când ei se comportă cum trebuie, când nu creează probleme, părintele simte că a reușit să îi crească „așa cum trebuie”. Ne simțim împliniți în rolul de părinte și ne mândrim cu realizarea noastră. Copiii devin bulina propriei noastre cumințenii, pe care o purtăm cu mândrie în piept.

[…] Dacă ne uităm cu atenție, putem vedea că bunătatea copilului este măsurată în funcție de cât de mult se potrivește comportamentul copilului în viața noastră. […] Copiilor li se pune eticheta de „liniștiți” pentru că ne fac viața mai ușoară.[…] Gravităm înspre acei copii care nu ni se împotrivesc sau nu contestă convingerile noastre adânc înrădăcinate. Iubim copiii „buni” pentru că ne permit să simțim că deținem controlul. Din moment ce nu ne obligă să conștientizăm anumite probleme incomode pentru noi, îi răsplătim tratându-i preferențial. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Din păcate, cumințenia impusă copiilor nu le aduce niciun beneficiu, ba dimpotrivă. Îi învățăm să fie supuși, să își caute mereu validarea în exterior și să își ignore vocea autentică. Ajung să își ignore propriile nevoi, dorințe sau sentimente și să se pună mereu pe ultimul loc. Îi învață că nu îi iubim așa cum sunt ei cu adevărat și că ceea ce simt și exprimă e periculos.

Copiii cuminți nu sunt încurajați să exploreze. Prea preocupați să se conformeze normelor prescrise, nu știu și nu îndrăznesc să fie creativi sau inovatori. Ei învață că e mult mai sigur să facă așa cum li se spune și să îi urmeze pe alții. Având o stimă de sine scăzută, pot accepta mult mai ușor ceea ce li se întâmplă, chiar dacă au de suferit din cauza asta.

A crește copii care știu că nu trebuie să fie cuminți e o provocare. Deși rezultatele pe termen lung sunt de netăgăduit, cele pe termen scurt sunt greu de suportat. Dar nu le putem cere copiilor să fie cuminți doar atâta timp cât sunt mici. Pentru că rolul nostru, ca părinți, nu e să creștem copii, ci adultul de mâine.

Ceea ce ne dorim, cred, este să creștem copii care să își pună întrebarea: „Ce fel de persoană vreau să fiu?” (Alfie Kohn, Pedepsiți prin recompense)

(Photo by Robert Eklund on Unsplash)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *