Bulina cuminţeniei noastre

Azi-toamnă, aflându-mă cu copiii în parc, am asistat la o scenă la care mă gândesc adesea. Pentru că era vreme frumoasă, erau afară şi copiii de la o grădiniţă din apropiere. Apropiindu-se ora sosirii părinţilor, educatoarele au început să meargă printre copii şi să le lipească pe piept nişte culori. Era vorba despre bulina care le spunea copiilor şi le arăta părinţilor cât de cuminţi au fost în parc! Nu reţin culorile, ştiu doar că una dintre explicaţiile auzite a fost: „Pentru tine doar atât azi, că nu prea m-ai ascultat!”. Ce evaluare obiectivă!

Pe când mai rămăseseră doar câţiva copii, un tată s-a apropiat cu băiatul lui de grupul educatoarelor. Copilul era transpirat, puţin roşu la faţă, părea destul de încântat de ora petrecută afară. Educatoarea, însă, l-a anunţat suficient de tare, cât să auzim şi noi, că nu primeşte azi bulina, pentru că a fost neascultător. L-am văzut atunci cum începe să îi tremure buza şi să privească spre tatăl lui. Acesta, la rândul lui, părea destul de încurcat. Bulina cuminţeniei era acordată după criterii stricte! Tatăl a încercat să discute cu educatoarea, dar cam timid şi fără sorţi de izbândă. În cele din urmă, şi-a luat copilul şi au plecat. Nu ştiu exact ce i-a răspuns, dar l-am auzit pe băiat întrebând dacă chiar nu poate primi bulina.

Lui Tudor, discuţia i s-a părut fascinantă. La început, am vrut să îl îndepărtez de scena care se petrecea la vreo cincisprezece paşi în faţa noastră. Tocmai coborâse de pe tobogan şi l-am invitat să se mai dea o dată sau să mergem înspre hinte. Dar nu l-am putut urni din loc; se uita intens la faţa tristă a băiatului. M-a întrebat apoi tot drumul spre casă de ce era supărat copilul. Şi, când am încercat să-i explic, a vrut să ştie şi el de ce nu a primit băiatul bulina aceea.

Toate notele din caiete şi observaţiile profesorilor duc la o scădere a energiei şi a interesului. Este umilitor să-i spui unui copil „eşti rău” sau „eşti prost”. Este o insultă şi o jignire, nu este o corectare, căci copilul, pentru a se corecta, trebuie să devină mai bun şi cum poate să devină mai bun dacă este deja sub medie şi, în plus, mai este şi umilit? […] Numai experienţa şi exerciţiul corectează greşelile, iar însuşirea acestor capacităţi necesită exerciţii îndelungate. Corectarea şi perfecţionarea se realizează numai atunci când copilul poate să exerseze după voia sa un timp îndelungat. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

M-am gândit adesea la ce i-aş fi spus eu lui Tudor, dacă aş fi fost în locul acelui tată. Cu educatoarea, desigur, aş fi avut o discuţie individuală. Iar lui aş fi început prin a-i spune că, pentru noi, bulinele acelea nu contează. L-aş fi întrebat, probabil, cum s-a simţit în parc, ce l-a făcut fericit, ce i-a plăcut şi ce nu. Aş fi încercat să aflu cum simte el că s-a comportat. L-aş fi întrebat cum crede că s-au simţit ceilalţi colegi, cum s-au jucat. Nu îl încurajez să îi asculte orbeşte pe adulţi, ci doar să facă ceea ce simte el că e bine. Cred că fiecare copil e dornic să ne facă pe plac, atâta timp cât se simte conectat cu noi. Şi că orice comportament negativ este un strigăt de ajutor.

În prima sa şcoală, deschisă în 1907, Maria Montessori a observat cum un copil care primise o decoraţie în piept i-o înmânase de bunăvoie unuia dintre copiii pedepsiţi. Decoraţia aceea îl împiedica să lucreze. Pe cel care o primise, îl lăsase indiferent „şi se uita liniştit în jurul lui, fără să simtă că e pedepsit.”

Aceasta a fost suficient ca să îmi demonstreze inutilitatea recompenselor şi a pedepselor, […] şi, după numeroase experienţe, am constatat că această atitudine se repeta frecvent, iar profesoara ajunsese să se simtă aproape ruşinată şi atunci când le acorda reompense, şi atunci când îi pedepsea. […] Asistam la trezirea unei conştiinţe, la apariţia unui simţ delicat al demnităţii care nu existase mai înainte. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

În şcolile Montessori nu există pedepse, recompense, note sau calificative. Copiii învaţă datorită unui impuls interior, şi nu din cauza unor condiţionări externe. Dr. Montessori a numit acest proces „normalizarea prin muncă”. În scrierile ei subiectul disciplinei şi al ascultării este tratat pe larg. Anecdotele oferite sunt atât de numeroase, toate exemplificând inutilitatea condiţionărilor externe. Chiar şi în zilele noastre, cu atât mai mult acum o sută de ani, adulţii rămân uimiţi de nivelul de disciplină demonstrat de copiii Montessori.

Este absolut sigur că atitudinea copilului faţă de muncă reprezintă un instinct vital, căci fără muncă personalitatea lui nu se poate organiza şi deviază de la liniile normale ale construirii sale. Omul se autoconstruieşte prin muncă. Nimic nu poate lua locul muncii, nici bunăstarea fizică, nici afecţiunea şi, pe de altă parte, deviaţiile nu pot fi corectate nici prin pedepse, nici prin exemple.

[…] Când munca este rezultatul unui impuls interior, instinctiv, atunci chiar şi la adult dobândeşte un caracter diferit. […] Prin acest imbold se înfăptuieşte adevăratul progres al civilizaţiei. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

Astăzi, aproape toţi specialiştii militează pentru educaţia fără pedepse sau recompense. Când Tudor avea doar câteva luni, am citit cartea lui Alfie Kohn, Pedepsiţi prin recompense. Cum să evităm bulinele roşii, bonusurile, lauda şi alte feluri de mită. Am citit şi cartea dr. Laura Markham, bogată şi ea în alternative la folosirea pedepselor. De fapt, în aproape toate cărţile de parenting am regăsit aceleaşi recomandări. Sunt atât de des folosite, încât sunt în continuare mirată cum de această informaţie nu a ajuns încă şi în sistemul nostru de învăţământ.

Să „disciplinezi” înseamnă, de fapt, să „îndrumi”, însă în limbajul obişnuit întotdeauna pare să includă un element de corecţie care face copilul să se simtă rău. Pentru a ne schimba această abordare, trebuie să ne schimbăm vocabularul şi să renunţăm la termenul „disciplină”, pe care majoritatea dintre noi îl asociem cu lecţiile aspre. Să oferim, în schimb, copiilor noştri îndrumare iubitoare. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi. Cum să înlocuim ţipetele cu conectarea)

La fel de nocive, însă, nici recompensele nu sunt recomandate. Bulina roşie din pieptul copilului cuminte nu îi aduce niciun beneficiu. Dimpotrivă, îl învaţă să depindă emoţional de aprecierea altora. De curând, am văzut o prezentare a dr. Becky Bailey, care explică de ce folosirea pedepselor şi recompenselor duce la o reconfigurare de nedorit a creierului. Resursele noastre cognitive vor fi folosite pentru a încerca să obţinem aprecierea celorlalţi, pentru a ne satisface astfel nevoile emoţionale. Rezultatul trist este că un astfel de comportament împiedică dezvoltarea lobului frontal, denumit şi creierul executiv. În loc să apreciem şi să învăţăm din fiecare experienţă, ne condiţionăm să primim cât mai multe aprecieri sau să evităm consecinţe nedorite.

Laudele ucid bucuria pe care ne-o aduc realizările noastre şi ne fac dependenţi de pomenile emoţionale ale celorlalţi. […] S-a dovedit, de asemenea, că recompensarea copiilor îi privează de plăcerea inerentă pe care le-o aduc realizările.

Copilul are nevoie de această susţinere pentru a se dezvolta armonios. Cheia este aprecierea pozitivă necondiţionată – când remarci copilul şi apreciezi ceea ce face, activităţile sale, sinele lui şi iubirea pentru el, mai degrabă decât să îl evaluezi prin laude condiţionate. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi. Cum să înlocuim ţipetele cu conectarea)

La fel ca mulţi din generaţia mea, am fost crescută cu pedepse şi recompense. Efortul de a nu apela şi eu la ele este uneori copleşitor. Cărţile precum cele de mai sus îmi oferă, din fericire, suficiente alternative. Argumentele ştiinţifice sunt de netăgăduit. Pentru a creşte copii fericiţi, cu stimă de sine crescută, capabili de auto-reglare emoţională şi de autocontrol, e nevoie să renunţăm la pedepse şi recompense.

Bulina cuminţeniei noastre trebuie să ne fie gravată în interior, în spirit. Orice condiţionare externă ne transformă în indivizi supuşi, cu stimă de sine scăzută, care îşi caută împlinirea emoţională în aprecierea primită arbitrar din partea celorlalţi. Parafrazând textul Mariei Montessori, orice impuls exterior, condiţionat, împiedică adevăratul progres al civilizaţiei.

Recompensele şi pedepsele sunt cea mai joasă formă de educaţie. (Chuang-Tzu, 389-286 î.C.)

(Photo by Mel Poole on Unsplash)