Învăţ Montessori

Etichetă: Cărţi

Povești ca să te iubești mai mult

Înainte de Crăciun, am găsit într-o librărie o carte minunată pentru copii, Povești ca să te iubești mai mult. Am răsfoit-o mai întâi împreună cu Lucian, ne-a plăcut tare mult și am hotărât să o cumpărăm nu doar pentru copiii noștri, dar și drept cadou.

Cartea e o culegere de „35 de istorioare care cultivă respectul de sine”. Ce mi-a plăcut mie mult este că, după fiecare istorisire, urmează o pagină numită Gândește și crește. Este un ajutor pentru copii și părinți de a înțelege mai profund mesajul povestirii.

Tudor și Tereza ne cer adesea să revenim la cartea aceasta. Uneori, alegem la întâmplare ce anume citim. Alteori, ne spun clar spre ce pagină să ne îndreptăm. Și, la fel ca în cazul multor altor cărți, contează mult ce discutăm cu copiii pe marginea celor citite. Îmi place să găsesc întâmplări din viața lor care se potrivesc cu mesajul istorioarei. Sau să îi ascult pe ei găsind situații în care s-au simțit la fel sau au învățat același lucru cu cel descris.

Sunt foarte multe lecții în această carte. Nu le-aș putea înșirui pe toate aici, dar aleg câteva, care nouă ne-au plăcut în mod deosebit. Din istorioare, copiii află ce înseamnă zona de confort. Sau cum să stea departe de judecăți, descoperind povestea din spatele fiecărui om. Învață despre colaborare sau despre frumusețea prezentului, cu orice ar aduce el, pentru că „o să treacă și asta”. Realitatea e așa cum o facem noi, e dincolo de „bine” și „rău”.

M-am bucurat chiar să văd că una dintre principalele idei ale parentingului conștient e și ea prezentă în această carte. „Nu te poți schimba decât pe tine” este mesajul atât de puternic explicat prin povestirea bufniței care nu e mulțumită de glasul ei.

Marea schimbare se află în tine. Hotărăște-te cine vrei să fii și fă tot ceea ce trebuie ca să reușești. Chiar dacă în jurul tău totul rămâne la fel, dacă te schimbi tu, totul se schimbă. (Àlex Rovira, Francesc Miralles, Povești ca să te iubești mai mult)

Citind această carte, învățăm să trăim, nu doar să fim în viață. Astfel, unul dintre subiectele delicate pentru părinți, moartea, este așezat într-o nouă perspectivă. Nu e suficient să ne întrebăm dacă există viață după moarte. Mai important este dacă știm să ne bucurăm de viață, înainte de a muri.

E o vorbă a lui Bob Marley care descrie perfect ce înseamnă SĂ TRĂIEȘTI cu majuscule: „Unii simt ploaia. Alții doar se udă.” (Àlex Rovira, Francesc Miralles, Povești ca să te iubești mai mult)

Din fericire, am observat de curând o nouă carte a celor doi, tradusă în limba română. Povești pentru copii fericiți e despre cultivarea fericirii. Cu siguranță, cunoscând munca lui Àlex Rovira și Francesc Miralles, autori renumiți și iubiți în lumea spaniolă, și această carte va fi un răsfăț. Pentru copii și adulți, deopotrivă.

Simt că una dintre cele mai prețioase explicații pe care le putem da copiilor este că reacțiile celor din jur nu sunt despre ei. Suntem atât de învățați să dăm vina pe altcineva pentru ceea ce se întâmplă, încât facem asta prea des cu copiii noștri. „Nu mă fă să vin la tine!”, „Iar m-ai enervat!”, „Vezi ce ai făcut?” sunt automatisme, pe care le rostim adesea fără să le gândim. Ele știrbesc stima de sine a unui copil, care se oglindește în ochii și în vorbele noastre.

În cartea sa Cele patru legăminte, Miguel Ruiz spune că nu trebuie să luăm nimic personal, pentru că atunci când cineva încearcă să ne insulte, să ne jignească sau să ne umilească, insulta, ofensa sau disprețul nu are legătură cu noi, ci cu însăși persoana care le exprimă, tocmai pentru că ea nu se respectă și nu se iubește. Cel care se respectă pe sine nu aer nevoie să îi jignească pe ceilalți. (Àlex Rovira, Francesc Miralles, Povești ca să te iubești mai mult)

Povești ca să te iubești mai mult este potrivită pentru copii mici și mari, deopotrivă. Este printre cărțile acelea care merită păstrate la îndemână și citite periodic. Fiind alcătuită din istorioare, poate fi citită în ordine sau pe sărite, după titluri, subtitluri sau chiar ilustrațiile sugestive. Cert e că, citind-o, e imposibil să nu rămânem impresionați sau provocați de ceea ce vom găsi în ea. Cu alte cuvinte, e o carte care merită!

10 aprilie 2022
Cărți esențiale de parenting, la orice vârstă

În urmă cu patru ani, primul articol pe care îl scriam pe blog era, deloc surprinzător, despre cărți. Erau acolo cărțile începutului meu, ca părinte, cele care mă ajutaseră să îmi văd copilul cu alți ochi. Trecusem în primul rând cărțile Montessori, pe care le consider în continuare baza, mai ales pentru primii ani ai vieții. Între timp, am alcătuit și o listă scurtă de cărți esențiale de parenting, pentru a putea crește copii de orice vârstă.

Fără ezitare, încep lista cu Familia conștientă, cartea scrisă de Dr. Shefali, și foarte bine tradusă în limba română. Cartea ne duce în profunzimea sufletelor noastre, ne conectează cu trecutul și ne ajută să înțelegem prezentul. Dincolo de textul plin de exemple și conștientizări, mi-au plăcut în mod deosebit poemele de la sfârșitul fiecărui capitol. Familia conștientă ne oferă o atât de necesară schimbare de perspectivă! Ne învață să înlocuim lentilele cu care vedem copiii și să le oferim îndrumarea plină de iubire de care au nevoie.

Atunci când înțelegem conștient ce înseamnă să ne tratăm copiii la fel cum ne place să fim tratați – ca ființe umane independente, care merită să fie crescute cu demnitate -, vom schimba toate modelele tradiționale de disciplină și vom găsi noi modalități de a-i crește, care sunt mult mai educative, mai inteligente, mai creative și mai eficiente în comparație cu oricare dintre metodele vechi, bazate pe amenințări și pedepse. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Cum să ne păstrăm copiii aproape este cartea scrisă de Dr. Gordon Neufeld și Dr. Gabor Maté. Mergând împotriva multor idei actuale, cei doi autori își bazează toate explicațiile și recomandările pe știința atașamentului. Din această ancorare, înțelegem de ce, într-o cultură lipsită de atașamente parentale, copiii girează atât de mult unii spre alții. Din păcate, în absența îndrumării mature, cei de aceeași vârstă nu au cum să crească emoțional. Intrăm astfel într-un cerc vicios, pe care societatea și a ei educație bazată pe separare nu are cum să îl rezolve. O carte profundă, care are inclusă și o parte despre ecrane, o lectură de bază pentru orice părinte.

Îndepărtarea unui copil de părinții săi nu reprezintă un defect de caracter, lipsă de politețe sau probleme de comportament. Ea este rezultatul instinctelor de atașament direcționate greșit. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Cum să ne păstrăm copiii aproape)

Brain-Body Parenting este apărută în luna martie a acestui an. Dr. Mona Delahooke, psiholog cu experiență, ne propune prin intermediul cărții o perspectivă complet diferită de curentul actual. Ca părinți, presiunea societății este de a corecta comportamentul copiilor, printr-o abordare numită de sus în jos. Cu alte cuvinte, le cerem copiilor să-și folosească mintea, pentru a-și controla corpul.

Dr. Delahooke ne explică și apoi învață de ce tocmai opusul este natural și sănătos. Abordarea de jos în sus presupune înțelegerea mesajelor transmise prin intermediul corpului, pentru dezvoltarea mentală, emoțională și fizică optimă. Comportamentul copiilor nu apare din senin. Citind Brain-Body Parenting descoperim cum putem restabili siguranța în corpul copiilor noștri, rezolvând astfel din interior orice manifestări care ne-ar îngrijora.

Pentru a ne ajuta copiii să înflorească, ajunge să planificăm mai puțin, să ne relaxăm mai mult și să înțelegem că nu e nevoie să lucrăm din greu la a fi părinți. Uneori e mai bine să ne îndreptăm atenția înspre corpurile și mințile copiilor noștri – și ale noastre – și să savurăm apoi cu intenție momentele de bucurie și confort care apar spontan, prilejuite de starea de bine din corpurile noastre atent îngrijite. (Dr. Mona Delahooke, Brain-Body Parenting)

Ceea ce au în comun toate cele trei cărți esențiale de parenting de mai sus este lipsa de sfaturi concrete despre cum să ne creștem copiii. Suntem asaltați de cărți care ne spun cum să facem lucrurile, fără a ține cont de noi sau de copiii noștri. Obișnuiți să tratăm totul pe bază de rețete, am uitat să facem lucrurile intuitiv. Or, copiii nu au nevoie de roboți alături, ci de părinți profund conectați cu ei.

Sunt mulți autori de parenting care merită urmăriți. Am scris adesea despre Dr. Laura Markham sau Dr. Daniel Siegel, despre Alfie Kohn și Dr. Lawrence Cohen. Îmi plac în mod deosebit și Philippa Perry, William Stixrud și Ned Johnson, Stuart Shanker sau Ross Green. I-aș include pe toți într-o listă extensivă de cărți esențiale de parenting, alături de alți câțiva autori.

Cu toții invită la o schimbare de perspectivă, la o raportare diferită față de copil. La fel a făcut și Maria Montessori, în urmă cu mai bine de un secol. Sper doar ca numărul tot mai mare de autori care propun noi abordări să și aibă efecte, cât mai curând.

După cum spune Dr. Gordon Neufeld, e esențial să înțelegem și să le arătăm copiilor noștri că noi suntem cel mai bun răspuns al lor. Orice s-ar întâmpla, să le dăm voie să fie în prezența noastră, iar noi să le fim cu totul alături. Iar asta nu o putem obține prin control, prin amenințări sau pedepse. Conectarea este întotdeauna răspunsul și cheia rezolvării oricărui obstacol, și singura care ne ajută să înflorim, adulți și copii, deopotrivă.

(Photo by Tamas Pap on Unsplash)

3 aprilie 2022
Lotta și bicicleta

Astrid Lindgren este una dintre autoarele preferate ale lui Tudor. A aflat despre ea din seria Fetelor rebele și a cunoscut-o apoi drept creatoarea lui Pippi. A citit sau ne-a rugat să-i citim cărțile din seria Pippi Șosețica de cel puțin cinci ori. Știe pe de rost fragmente întregi și „Salutare!” a devenit modul preferat al copiilor de a-i întâmpina pe cei din jur. De aceea, eram sigură că Lotta și bicicleta le va plăcea amândurora.

Cea de a treia carte din seria aventurilor cu copiii de pe strada Zurbagiilor este minunat scrisă! Lotta este o fetiță de cinci ani care își dorește tare mult să meargă pe bicicletă. Din păcate, nu are nici bicicletă potrivită și nici nu știe încă să meargă pe una. Dar, asemenea altor eroine create de Astrid Lindgren, și Lotta este puternică, plină de idei și foarte hotărâtă să obțină ceea ce își dorește.

Tereza s-a bucurat să citim în mod repetat despre Lotta și aventurile ei. Cred că și ea așteaptă nerăbdătoare să meargă pe bicicletă fără roți ajutătoare. Iar Tudor s-a oferit să o ajute, spunându-i că o va sprijini, la fel cum face fratele eroinei din carte.

-Dacă n-am să primesc o bicicletă adevărată de ziua mea, am să fac singură rost de una, șopti Lotta. În secret.
(Astrid Lindgren, Lotta și bicicleta)

Lectura Lottei deschidă o listă lungă de subiecte care pot fi explorate împreună cu copiii. Putem povesti despre determinarea ei, despre tricicleta care fusese bună până de curând sau despre doritul în secret. Cu măiestria lui Astrid Lindgren, copiii înțeleg și de ce e bine să nu ia ceva care nu e al lor. Blândețea mătușii Berg, care nu o dojenește pe Lotta, ci îi dă voie să învețe singură din cele întâmplate, e un exemplu minunat. Iar franchețea cu care frații ei îi spun că a greșit este atât de potrivită unui dialog între copii.

Trăirile prin care trece fetița de cinci ani merită discutate îndelung. Gelozie, tristețe, bucurie, mândrie, durere, recunoștință, curaj și încântare sunt câteva dintre emoțiile care pot fi explorate cu copiii. Noi am găsit destule paralele cu întâmplări prin care au trecut Tudor și Tereza, făcând ca totul să devină mult mai familiar.

De câte ori deschide Lotta și bicicleta, Tereza merge mai întâi la poza cu genunchiul însângerat al fetiței. A fost prima imagine care i-a atras atenția atunci când am primit-o de la biblioteca noastră preferată. Fără să știe nimic despre ea, a rămas impresionată de plânsul Lottei și mi-a cerut imediat să îi spun despre ce e vorba. De atunci, de câte ori citim cartea, stă nemișcată, pentru a-i afla povestea, poposind mai mult la pagina aceea.

Când citim împreună, îmi place să ne îndreptăm atenția și asupra editurii, traducătorului sau anului în care a fost publicată cartea. Facem comparații, discutăm despre cum era pe vremea aceea și, de exemplu în cazul Lottei, despre motivele pentru care ea nu purta cască de protecție. Găsim persoane născute în perioada în care a apărut cartea și ne gândim la cum se trăia atunci. Este o modalitate ușoară de a-i face atenți pe copii la schimbările istorice. În timp, vor observa singuri asemănări sau modificări ale stilurilor de viață. Citind, își vor pune întrebări, cărora le pot căuta răspunsul în alte cărți din bibliotecă sau chiar la alte persoane.

Tereza este la vârsta la care mintea matematică se ascute intens. Așa că, inclusiv când citim, ne oprim pentru a face loc număratului. Și, în ultima vreme, ne cere să încetinim și pentru a căuta cele câteva litere pe care le cunoaște. Aceasta este una dintre fascinațiile lecturii, pentru mine. Orice carte ai citi și despre orice ai citi, poți să faci legături nenumărate, cu subiecte atât de diverse! Între coperțile fiecărei cărți se ascunde o lume întreagă!

20 februarie 2022
„Căsuța” și „Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul”

Căsuța este una dintre cărțile recomandate adesea în listele Montessori pentru copii. Cu toate acestea, de fiecare dată când i-am citit descrierea, mi s-a părut nepotrivită pentru noi. Din fericire, am văzut-o disponibilă în biblioteca noastră preferată și am împrumutat-o plină de curiozitate.

Căsuța este o carte deosebit de frumoasă, nu doar datorită ilustrațiilor sau textului, ci, în primul rând, datorită mesajului ei. Citind-o, călătorim în timp, învățăm despre anotimpuri sau fazele lunii, despre industrializare sau apartenență. Deși potrivită pentru copiii mai mici, Tudor a cerut să o citim adesea și, uneori, i-o citea el Terezei.

Îmi plac foarte mult cărțile care invită la discuții despre numeroase subiecte. Căsuța este una dintre ele. Imobilă, ea este martoră la tot ceea ce se întâmplă în juru-i: creșterea copiilor, transformările din jocul și din joaca lor, alternarea zi-noapte și schimbarea anotimpurilor. Șareta cu care mergeau copiii la școală e înlocuită de mașinile care apar pe drumurile nou construite. În cele din urmă, orașul din apropiere se extinde atât de mult, încât căsuța e înconjurată de blocuri înalte, iar tramvaiele și metroul îi perturbă liniștea. Tihna și bogăția de culori a naturii sunt înlocuite de graba și cenușiul vieții citadine.

Când, eliberată din strâmtoarea orașului, căsuța este relocată pe noi dealuri înverzite, armonia cu natura e regăsită. O carte atât de frumoasă, cu un mesaj plin de căldură, potrivită pentru copiii de grădiniță!

Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul este cartea pe care colega mea Iris mi-a recomandat-o de câteva luni. Am așteptat cu nerăbdare reducerile din noiembrie pentru a o cumpăra. Este o carte pe care o recomand din tot sufletul, atât pentru adulți, cât și pentru copiii de peste cinci-șase ani.

Deși are text puțin, paginile cărții merită citite în tihnă, cu multă răbdare și aplecare. Fiecare întrebare și dialog sunt pline de semnificații bogate. Prietenia surprinzătoare dintre un băiat, o cârtiță, o vulpe și un cal este surprinsă cu înțelepciune și gingășie.

-Ce vrei să fii când vei fi mare?

-Bun, răspunse băiatul.

(Charlie Mackesy, The Boy, the Mole, the Fox and the Horse)

Cartea, tradusă de curând și în limba română, poate fi deschisă și citită la orice pagină. Veți găsi în interiorul coperților ei toate emoțiile umane. Citind-o cu Tudor, ne-am amuzat de cârtița mereu în căutare de tort, ne-am speriat de băiatul căzut în apă și am fost ușurați de ajutorul primit din partea calului. Citind-o singură, am rămas ceva mai mult timp la pagina despre curajul de a ne ridica și de a continua sau la cea care vorbește despre iluzia perfecțiunii. M-am regăsit pe rând în fiecare dintre cele patru personaje, care pot fi atât prieteni din viața noastră, cât și părți din noi.

Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul este cartea de ținut pe noptieră, pentru a fi răsfoită des. Întocmai precum Căsuța, e cartea tuturor anotimpurilor, atât din noi, cât și din afara noastră. Tocmai de aceea e atât de potrivită pentru orice vârstă, fiecare putând găsi în ea exact ceea ce caută și are nevoie în acel moment.

-Am înțeles de ce suntem aici, a șoptit băiatul.

-Pentru tort? întrebă cârtița.

-Pentru a iubi, spuse băiatul.

-Și pentru a fi iubiți, spuse calul.

(Charlie Mackesy, The Boy, the Mole, the Fox and the Horse)

5 decembrie 2021
Cartea femeilor care merită mai mult

Nu suntem cine credem că suntem. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

În primăvara aceasta, când am citit A Radical Awakening, mi-am spus că va trece destul de mult timp până să o văd tradusă și la noi. Învățăturile scrise de Dr. Shefali sunt provocatoare pentru mulți. De aceea, văzând acum Cartea femeilor care merită mai mult, inspiratul titlu al traducerii românești a cărții, m-am umplut de speranță. Și, desigur, m-am grăbit să cumpăr mai multe copii, fiind un cadou extrem de potrivit, mai ales pentru femei!

Pentru mine, înscrierea la Institutul de coaching al Dr. Shefali a însemnat începutul unei profunde transformări. În căutarea unui cadru de a lucra cu părinții am dat, de fapt, peste lecțiile despre cum să mă redescopăr pe mine. În spațiul sigur creat de colegele mele, am îndrăznit să sap adânc și să mă împrietenesc cu toate fețele ego-ului meu. Și am început să lupt cu condiționările nesfârșite, pe care continui să le descopăr aproape zilnic.

Condiționarea noastră este la fel de profundă și omniprezentă cum este oceanul pentru pești. Nici măcar nu știm că suntem condiționate. Suntem profund îndoctrinate, încă din primele zile ale vieții, așa că e firesc să credem că așa funcționează lumea. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

Cartea este uneori destul de greu de citit, pentru că ne provoacă adânc înrădăcinatele convingeri. Vorbind despre supunerea pe care am acceptat-o în fața patriarhatului, ne atrage atenția la rolul pe care noi îl jucăm în această opresiune. Or, acceptarea și asumarea co-creației noastre pot fi destul de dureroase. Suntem învățați de mici să căutăm mereu un vinovat, fiind astfel mai ușor să fugim de propriile trăiri.

Viața noastră e un șir lung de cauze și efecte, în care noi am jucat de fiecare dată un rol. Când începem să privim viața astfel, asumarea responsabilității devine eliberatoare. În loc să rămânem eterne victime, ajungem să fim deschiși alegerilor. Puterea noastră adevărată constă tocmai în aceasta: eu sunt cea care alege. Decizia este doar la mine, la cea mai importantă persoană din viața mea.

Nu există compasiune pentru ceilalți fără compasiune pentru sine. Toată compasiunea pentru ceilalți începe și se termină cu cea pentru noi. Dacă nu ne iubim pe noi, cum am putea spera să-i iubim pe ceilalți? (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

În discuțiile despre ego, îmi place să folosesc metafora păpușilor rusești prezentată de Dr. Shefali. În copilărie, din nevoia de a rămâne atașați de cei care ne îngrijeau, am ales să renunțăm la autenticitate. Ne-am acoperit astfel cu măști din ce în ce mai multe, ne-am ornat cu costume tot mai sofisticate, ascunzând adânc în interior esența ființei noastre.

Trezirea femeii din noi presupune eliberarea de sub condiționările culturale sau familiale, dar și îndepărtarea de aceste fețe ale ego-ului. Este o descoperire fascinantă a Reginei pe care o purtăm în noi, care știe că adevărata bogăție vine din interior. Regina își alege curtenii cu grijă, rămânând mereu fidelă propriului sine autentic.

Odată ce înțelegem că am trăit o idee a cine suntem, și nu adevărul a ceea ce suntem, începem să desprindem toate straturile care nu se potrivesc cu eul nostru autentic. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

În timpul cursului cu Dr. Shefali mă așteptam să primesc o serie de metode despre cum să facem în diferite situații cu copiii noștri. Lecția cea mai importantă pe care am primit-o, însă, a fost învățarea conceptului de a fi. Atunci când reușim să apărem autentic în fața copiilor, nu mai avem nevoie de nicio metodă de coerciție. Parentingul conștient tocmai pe asta se bazează, pe conectare mai presus de orice.

Menținerea controlului specific parentingului tradițional are nevoie, cu siguranță, de pași și tehnici de urmat. În schimb, conectarea profundă cu copilul nostru nu mai are nevoie de astfel de subterfugii. Văzând fiecare interacțiune drept o lecție de viață, părintele conștient știe să îndrepte oglinda spre propria vindecare, eliberându-și copilul de povara responsabilității. Reacțiile avute la comportamentul copilului nu mai sunt despre el, ci devin raze de lumină în înneguratul hățiș interior al părintelui.

În munca mea cu părinții apare des întrebarea: „Dar cum să fac cu copilul?”. De fapt, când explorăm fricile și nevoile neîndeplinite din spatele acestei căutări, ajungem la puternica dorință de a fi. Atât a noastră, cât și a copilului nostru. Din această stare de conștientizare și prezență începe cu adevărat vindecarea. Iar răspunsul, care a fost mereu în interiorul nostru, se relevă de la sine.

Dacă nu ne vindecăm propriile răni din copilărie, ne vom proiecta „golurile” interioare asupra copiilor noștri. […] Maternitatea devine mai puțin despre fericirea și succesul copiilor noștri și mai mult despre vindecarea noastră interioară. Trecem dincolo de rolul mamei și eliminăm egoul cu care vine acesta la pachet și, în schimb, pășim în ceva mai profund – esența noastră maternă. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

Cartea femeilor care merită mai mult ne provoacă să analizăm matricea în care trăim și să îndrăznim să ieșim din ea. Expunând o parte din minciunile cu care am fost crescuți, învățăm să trecem dincolo de instituțiile care ne imobilizează. Viziunea clasică asupra dragostei, a căsniciei și divorțului, a sexualității, maternității sau frumuseții sunt câteva forme ale condiționărilor culturale. Cumințenia, această obligație pe care o primim atât de devreme, este la rândul ei o instituție care ne deformează.

Ignorându-ne esența, cultura ne obligă să intrăm în carcase predefinite, încă de mici. Neavând altă soluție, învățăm să ne contorsionăm și să ne remodelăm conform cerințelor externe. În timp, uităm cine suntem cu adevărat și ne mulțumim să trăim în sufocarea dată de exigențele mediului nostru. Precum peștii, devenim inconștienți de apa în care înotăm, singura lume pe care o cunoaștem.

Din fericire, cărți precum A Radical Awakening devin semnalul de alarmă al propriei treziri. Cu franchețea care o caracterizează, Dr. Shefali ne oferă suficiente impulsuri spre conștientizare. Mie mi-au plăcut în mod deosebit întrebările care provoacă la răspunsuri numai bune de notat în propriul jurnal. Scriind, ne reconectăm cu noi, vindecând răni pe care nici nu știam că le avem.

Cea mai profundă schimbare pe care sper să ți-o permiți este să te conectezi diferit la tine însăți. Să te bazezi pe tine și să ai încredere în propria voce. Să te vezi pentru ființa extraordinară care ești și să te pui pe tine pe primul loc. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

Cartea femeilor care merită mai mult ne aruncă în necunoscut, oferindu-ne un fir de care să ne agățăm în timpul propriei treziri. Este ghidul spre trecerea într-o lume nouă, a cărei realitate ne poate părea cam singuratică, dar în care avem larghețea necesară mult-așteptatei și meritatei regăsiri a sinelui nostru autentic.

Când recunoaștem că tot ceea ce știm este că totul se schimbă și, prin urmare, nu putem ști nimic, ajungem într-un spațiu de evoluție spirituală superioară. (Dr. Shefali, Cartea femeilor care merită mai mult)

21 octombrie 2021
Despre recunoștință și bucurie

Am ascultat-o de dimineață pe Brené Brown vorbind despre recunoștință și bucurie. După prânz, recitind dintr-o carte care mi-a plăcut mult, am dat peste un pasaj care m-a pus pe gânduri. Cum mi se întâmplă adesea, m-a frapat legătura regăsită între două subiecte și cărți aparent diferite.

În Curajul de a fi vulnerabil, Brené Brown vorbește despre armura și masca pe care le purtăm pentru a ne proteja de vulnerabilitate. Îmbrăcate și conturate în anii copilăriei, aceste modalități de apărare ajung să ni se potrivească mănușă, până când le deosebim cu greu de propriul sine. Și nu putem discuta despre recunoștință și bucurie, până când nu trecem dincolo de vulnerabilitate.

Din cercetările autoarei, a reieșit că „arsenalul comun împotriva vulnerabilității” e reprezentat de bucuria rău-prevestitoare, de perfecționism și anestezierea afectivă. Iar unul dintre cele mai eficiente moduri de a da jos masca și armura e îmbrățișarea principiului „eu însumi sunt de ajuns”.

Convingerea de a fi „de ajuns” […] duce la dezvoltarea sentimentului propriei valori, la stabilirea unor limite și la implicarea emoțională. (Brené Brown, Curajul de a fi vulnerabil)

Suntem crescuți într-o cultură în care ni se spune că nu suntem îndeajuns de buni. Copiii sunt învățați de mici să fie competitivi, sunt comparați uneori încă din pântec, sunt recompensați când ating niveluri presetate și pedepsiți când nu se ridică la înălțimea așteptărilor apăsate asupra lor. Din păcate, convingerea aceasta de a nu fi suficient de buni își lasă profund amprenta asupra noastră.

Învățați să ne comparăm mereu, să vrem să fim altfel, permanent nemulțumiți de cum suntem și ceea ce avem, e destul de greu să ne simțim suficient de buni. Pentru a scăpa de aceste trăiri, e nevoie să știm să punem limite. Să ajungem să ne oglindim doar pe noi înșine, lăsând deoparte imaginile reale sau închipuite pe care le ținem drept etalon. Dar cât de greu poate fi asta într-o lume scufundată în rețele de socializare!

Pentru a putea spune „Destul!”, trebuie să credem cu tărie că noi înșine suntem de ajuns. (Brené Brown, Curajul de a fi vulnerabil)

Brené Brown oferă și antidotul pentru fiecare dintre armurile și măștile purtate de noi. Ne explică de ce e important să ne bucurăm de clipele mărunte, cum să dezvoltăm recunoștința pentru ceea ce avem și să îndrăznim să ne asumăm vulnerabilitatea.

Perfecționismul a fost dependența mea. Încă am momente în care mă lupt cu această nevoie de a fi fără cusur și de a pretinde același lucru și din partea celorlalți. Dar am învățat să mă schimb și să înțeleg că nu sunt în luptă cu nimeni, nici măcar cu mine însămi. Când suntem orientați spre interior ne dorim să fim buni pentru noi înșine. Dacă, în schimb, lentila noastră e orientată mereu în afară, nu reușim să ne prețuim pentru ceea ce suntem. Vom tânji după validarea celorlalți, încercând să le demonstrăm mereu că o merităm.

Suntem arareori învățați să ne recunoaștem și să ne simțim trăirile. Când nu ne simțim confortabil, căutăm soluții în afara noastră. Pentru că a merge în interior și a nu lupta împotriva a ceea ce găsim acolo, e atât de greu de făcut! Dar tocmai aici stă unul dintre secretele stării noastre de bine. În primul rând, să învățăm să ne conștientizăm trăirile și apoi să le acceptăm exact așa cum sunt. Să le simțim pe deplin, fără a le anestezia, fără a căuta mijloace să fugim din fața disconfortului. Dorința noastră înnăscută spre apartenență poate fi împlinită doar după ce ne cunoaștem și acceptăm cu adevărat și întru totul.

Îndeajuns de bun nu înseamnă că te mulțumești cu ce ai. Îndeajuns de bun nu e o cale de scăpare. Îndeajuns de bun reprezintă o atitudine de adâncă recunoștință pentru orice se întâmplă. Nu doar Perfect e inamicul lui Bun, ci și Bun e inamicul lui Îndeajuns de bun. Urmează crezul lui Îndeajuns de bun pentru suficient timp și ceva remarcabil se întâmplă. „Îndeajuns de” dispare, precum un șarpe care își leapădă pielea, și ceea ce rămâne e pur și simplu Bun. (Eric Weiner, The Socrates Express: In Search of Life Lessons from Dead Philosophers)

A discuta despre recunoștință și bucurie înseamnă să discuți și despre vulnerabilitate. Recunoștința e un mușchi pe care ni-l dezvoltăm prin exersare. Eric Weiner spune, parafrazându-l pe John Stuart Mill, că bucuria nu e un scop în sine, ci un produs secundar. E răsplata neașteptată a unei vieți trăite cu adevărat. Studiile ne arată că recunoștința e cea care ne conduce direct înspre bucurie. Iar vulnerabilitatea înseamnă să ne deschidem sufletul pentru a ne da voie să o simțim. Înseamnă să ne dăm jos masca și armura, pentru a trăi din plin. Și pentru a-i învăța și pe copiii noștri cum să facă la fel.

Înainte de toate, vreau să știi: ești iubit și demn de iubire.
Îți vei da seama de acest lucru din cuvintele și acțiunile mele – cel mai mult învățăm despre iubire din felul cum te tratez și cum mă tratez pe mine însumi.
[…]
Vreau să cunoști bucuria, astfel încât să practicăm recunoștința împreună.
Vreau să simți bucurie, astfel încât să învățăm împreună să fim vulnerabili.
(Brené Brown, Manifestul părintelui care-și crește copiii să trăiască din plin)

(Photo by Fernanda Greppe on Unsplash)

25 aprilie 2021
Secretul lui Milton

Una dintre cele mai interesante cărți pentru copii pe care le avem este Secretul lui Milton. Scrisă de Eckhart Tolle și Robert S. Friedman, cartea îi învață pe copii despre cadoul prezentului. Potrivită pentru cei de peste 7-8 ani, cartea poate să le fie citită și unora mai mici. Chiar dacă nu vor înțelege la început mesajul profund, vor regăsi în ea suficiente informații interesante.

Acum câteva zile, pe când eram afară cu copiii, a trecut pe lângă noi o fetiță care plângea tare. Era atât de afectată, că mergea tremurând de spaimă și de plâns. Am întrebat-o dacă e bine și s-a oprit să îmi răspundă. Cred că era în primele clase gimnaziale. Mi-a spus că niște băieți de la școală o tachinează și strigă porecle după ea și încă o colegă. În ziua aceea, o împinseseră pe scări, după ce o trăseseră de ghiozdan. Mi-a confirmat că era foarte speriată, atât din cauza agresiunii, cât și pentru că era să se lovească tare la cap.

Mi-a mai spus că discutase cu bunica unuia dintre băieți, să-i spună ce s-a întâmplat, dar bunica a început să urle la ea. Plângând, mi-a spus că nimeni nu poate face nimic, că profesoara de engleză le dă dreptate ei și colegei, dar îi spune că nu are ce să le facă băieților. Era supărată și pentru că toți ceilalți copii s-au luat după ei și o strigă cu aceleași porecle.

Discutând cu ea, fetița s-a mai liniștit puțin. Nu mai avea mult până acasă, unde abia aștepta să îi spună mamei ei toată întâmplarea. A plecat grăbită, dar fără să mai plângă sau să tremure.

Desigur, întâlnirea ne-a marcat profund, și pe mine, și pe copii. Întocmai ca atunci când l-am întâlnit pe băiețelul din parc, Tudor și Tereza mi-au cerut deja de câteva ori să le repet povestea fetiței care plângea. Le e foarte greu să înțeleagă de ce băieții au împins-o și i-au vorbit urât. Pentru mine, exemplul acesta de agresiune între colegi este un subiect serios de gândire.

Întocmai ca în povestea fetiței noastre, și în Secretul lui Milton este vorba de un episod de bullying. Când ne-am întors acasă, am luat din nou cartea la recitit, alături de copii. Încă de prima dată când am citit-o, Tudor a fost impresionat de Brutus, dobermanul care apare în visul lui Milton. De data aceasta, însă, am povestit mai mult despre ce se întâmplă în scena respectivă, ajutându-l să depășească teama de câinele fioros.

Titlul cărții a fost la început o provocare pentru mine, întrucât i-am învățat pe copii că nu avem secrete. Dar am povestit îndelung cu ei despre faptul că nu toată lumea înțelege importanța sentimentelor. Am testat ușor exercițiile de mindfulness din carte, deși nu sunt încă pregătiți complet pentru ele. Dar făcând asta câte puțin, de fiecare dată, vor învăța tot mai mult să își îndrepte atenția înspre propriul corp.

Am discutat destul de mult în ultima vreme cu ei despre concepte care mi se par importante. Amândoi folosesc destul de des expresia „e despre tine, nu e despre mine”, pe care în timp o vor interioriza mai profund. Când au observat o fetiță mâncând pe stradă, m-au întrebat de ce face asta. Noi le-am spus mereu că nu mâncăm pe stradă sau în parc, așa că au rămas mirați să o vadă pe ea făcând asta. Și atunci le-am spus că suntem diferiți și facem alegeri diferite. Am repetat fraza aceasta și când au întrebat despre obiceiuri diferite observate la alte familii. În timp, ne va ajuta să stăm departe de comparații și de folosirea justificării „vreau sau fac, pentru că și x are sau face”.

Secretul lui Milton este cartea pe care mi-ar fi plăcut să o citească și fetița de mai sus. Ar fi înțeles de ce e bine să discute despre ceea ce se întâmplă, așa cum ea intenționa să facă, dar cum altor copii le e uneori foarte greu. Probabil de teama de a fi certați, pedepsiți sau din rușine, mulți aleg să nu discute despre astfel de evenimente cu alții.

Dar ar mai fi învățat și cum să fie puternică. La fel ca în Superpowered, ar fi găsit instrumente care să o ajute să scape de gânduri și temeri. Și ar fi înțeles mai bine că nefericirea acelor băieți îi face să își dorească să fie și alții nefericiți.

[…] Atunci când simți lumina în interiorul corpului tău, ești în interiorul Prezentului. Și nu-ți mai e frică. Lumina te ajută să te simți puternic. (Eckhart Tolle, Robert S. Friedman, Secretul lui Milton)

L-am auzit de câteva luni pe dr. Gabor Maté discutând despre pandemia actuală. Întrebarea care i-a fost adresată era despre trauma colectivă prin care trecem. Dar el a simțit nevoia să rectifice exprimarea. Pentru că, de fapt, nu trecem printr-o traumă, ci printr-o criză colectivă. Felul în care ne raportăm la această experiență o poate transforma sau nu într-o traumă.

Reziliența înseamnă să trecem prin evenimente stresante și să ne revenim după aceea. După cum spunea dr. Laura Markham, a fi rezilient înseamnă să resimțim conștient greutățile vieții și să fim apoi în stare să mergem mai departe. Mi-aș dori să ne reîntâlnim cu „fetița care plângea că au împins-o băieții pe scări”, cum o numește Tereza când îmi cere să discutăm despre ea. I-aș spune, cu siguranță, despre Secretul lui Milton.

7 martie 2021
Superputerile copiilor

De curând, am citit una dintre cele mai practice cărți pentru copii. Superpowered vorbește despre superputerile copiilor, cele cu care ne naștem cu toții, așadar. Scrisă într-un limbaj lejer, pentru a fi ușor înțeleasă de copiii peste opt ani, cartea e plină de imagini sugestive, ilustrații atractive și exerciții interesante.

Pe lângă faptul că le oferă copiilor instrumentele prin care să înfrunte anxietatea, în loc să se ferească de ea, cartea e și o introducere excelentă în lumea emoțiilor. Ca adult, mi-a fost destul de greu să învăț un limbaj pe care nu l-am cunoscut de mică. Recuperez acum cât de mult pot, iar astfel de cărți mă ajută să le fac învățarea mai ușoară copiilor.

Folosindu-se de acronimul POWER, care în limba engleză înseamnă putere, autoarele trec în revistă superputerile copiilor.

Unul dintre conflictele dese dintre adulți și copii e dat de planurile diferite în care acționăm. Copiii trăiesc mereu aici și acum, pe când adulții sunt cu gândul la viitor, la planuri și programe. Exploratori notorii, copiii se bucură să descopere natura, plimbările fiind motive de studiu, nu de atingere a unor scopuri. Abilitatea aceasta de a fi Prezenți este prima dintre superputerile copiilor.

Copiii sunt prea puțin interesați de a fi și a se purta conform cu normele impuse de societate. Ei sunt conectați profund cu sinele și nu au rețineri în a se exprima, fie că e vorba de hainele pe care le poartă sau de trăirile pe care le au. La naștere, fiecare dintre noi e unic și Original.

Când se nasc, copiii știu să se bucure de fiecare realizare, neașteptând confirmarea constantă din partea celorlalți. Se iubesc așa cum sunt și își zâmbesc când se privesc în oglindă, indiferent de ce apare reflectat acolo. Copiii se simt Întregi (Whole) și știu să exprime asta cu toată ființa lor.

Dimineața, oricât de devreme ar fi, copiii se trezesc sărind din pat și își încep ziua cu entuziasm. Joaca este învățarea lor și studiază cu energie de dimineața și până seara. Sunt atât de prinși cu învățarea, încât uneori le e greu să se oprească și să meargă la culcare! Curiozitatea îi motivează și îi ține ocupați tot timpul. Energici, copiii nu au nevoie de stimulente sau îndemnuri la acțiune.

Învățarea este un proces, iar eșecul e o componentă importantă a acestuia. De aceea, chiar și atunci când cade, copilul care învață să meargă continuă să se ridice. Și chiar dacă face asta de o sută de ori, copilul nu va renunța la scopul său. Rezilient, el s-a născut pregătit să depășească provocările și să își asume riscuri.

Din păcate, condiționările culturale și temerile parentale își lasă amprenta asupra acestor trăsături înnăscute, iar superputerile copiilor încep să pălească. Uneori, ei învață să le ascundă atât de bine, încât uită complet de ele.

Practic, pe măsură ce creșteai, încetul cu încetul, începeai să uiți de puterile tale și de fiecare dată când o putere a fost înlăturată, a fost înlocuită cu altceva: îngrijorare, anxietate și tot felul de alte gânduri care te fac să te simți oricum altcumva, numai superputernic nu. (Renee Jain, Dr. Shefali Tsabary, Superpowered)

Explorând fiecare superputere în parte, copiii învață cum le-au fost ele înlocuite și ce pot face pentru a le recăpăta. Pe parcurs, învață despre creier și emoții, mai bine decât dintr-un manual de psihologie. Informațiile și descoperirile de ultimă oră sunt transpuse în grafice și ilustrații sugestive și atractive pentru copii. Miturile despre anxietate sunt expuse și înlocuite cu soluții practice, care au efecte de lungă durată.

Cu ajutorul cărții, copiii învață să îi ofere un rol anxietății, personificând-o. Cu personajul astfel imaginat, căruia sunt încurajați să îi dea și nume, pot comunica mai ușor și îi pot asculta mesajele. Trăirile noastre sunt doar niște misive pe care corpul ni le transmite. Dacă nu le ascultăm, ele rămân necitite, continuând să ne trimită notificări mai mult sau mai puțin alarmante, de-a lungul întregii vieți.

O mare parte din numeroasele exerciții propuse în carte pot fi făcute și de către adulți. Unele sunt potrivite pentru orice vârstă, iar altele doar pentru copii ceva mai mari. Iar povestioarele cu tâlc, care îi ajută pe copii să înțeleagă mai bine fiecare lecție, îi vor ajuta să se regăsească în cele prezentate.

Apărută recent, cartea nu este încă tradusă în limba română, dar sper ca acest lucru să se întâmple cât mai repede. Totuși, pentru copiii care citesc deja în engleză, ea poate fi un prilej atractiv de exersare a lecturii și îmbogățire a vocabularului. Cu siguranță, ea va rămâne pe raftul nostru cu cărți preferate mulți ani de acum încolo.

Cel mai important lucru care afectează modul în care reacționezi la o provocare nu este provocarea în sine; este modul în care te gândești la acea provocare. (Renee Jain, Dr. Shefali Tsabary, Superpowered)

13 noiembrie 2020
E în regulă, chiar dacă ai greșit

Într-una din serile trecute s-a spart un borcan cu muștar, căzut din frigider. Prima mea reacție a fost de a mă enerva și a întreba cine l-a pus astfel încât să cadă. Copiii tocmai veniseră obosiți de afară și mă grăbeam să le dau de mâncare. Desigur, reacția mea nu a ajutat la nimic, dimpotrivă. În loc să spun că e în regulă și să rezolv situația, am căutat vinovați.

Mai târziu, mi-am adus aminte de una dintre discuțiile care m-au impresionat în ultima vreme. Mama unei fetițe care merge la o grădiniță Montessori mi-a povestit că educatoarea îi spune, atunci când a greșit ceva, că e în regulă. Fetița de patru ani a început să folosească uneori acest limbaj și acasă, inclusiv cu surioara ei mai mică. Ce lecție puternică de compasiune, înfășurată în doar câteva cuvinte!

Citind-o pe Maria Montessori am rămas fascinată de abordarea ei în ceea ce privește greșeala. Ea o vedea drept parte a procesului de învățare și o dovadă de libertate. Încercând să minimizeze chiar intervenția adultului în procesul de învățare a copilului, a creat materiale care au incluse în ele controlul erorii.

Aceasta este una dintre diferențele fundamentale pe care le văd între învățământul tradițional și cel Montessori. Copiii au, de exemplu, acces la foile de control ale materialelor cu care lucrează, pentru a se putea corecta singuri. Pentru că învățarea le aparține lor, chiar dacă multora dintre noi ne vine greu să lăsăm din mână frâiele controlului.

De curând, o profesoară mi-a spus că învățarea online e greoaie mai ales când vine vorba de evaluare. Afirmația ei, că toți copiii simt nevoia să trișeze, m-a mâhnit și mi s-a părut profund injustă. Mi-a adus aminte de prezentarea unei profesoare care punea accentul pe ceea ce făcuse corect elevul, nu pe ceea ce greșise. Ea făcea asta chiar și când greșelile lui erau preponderente, pentru că elevul descurajat nu va învăța mai bine, dimpotrivă. Iar un elev care învață doar pentru notă, va reține informația aceea pentru scurt timp.

Dacă părintele vostru sau profesorul sau managerul stau și judecă ceea ce faceți, și dacă în funcție de acea judecată vi se vor întâmpla lucruri bune sau rele, acest fapt doar va deteriora relația dumneavoastră cu acea persoană. Nu veți lucra colaborând pentru a învăța sau pentru a vă dezvolta; veți încerca mai degrabă să-i obțineți aprobarea în ceea ce faceți, ca să puteți pune mâna pe răsplată. (Alfie Kohn, Pedepsiți prin recompense)

De când am avut discuția despre răspunsul educatoarei Montessori, m-am ascultat mai cu atenție. Au fost momente când le-am spus copiilor: „De ce ai făcut asta?”, „Ce-ai făcut aici?” sau „Of, iarăși ai scăpat asta!”. Am încercat să revin mereu la blândețea acelui „E în regulă, n-are nimic, hai să ștergem sau să curățăm sau să reparăm!”, chiar dacă nu am reușit mereu.

Discutând despre această abordare, am simțit aproape de fiecare dată o ușoară respingere din partea părinților. Ideea aceasta de a accepta orice greșeală a copilului e destul de greu de primit. De aceea, aș face o diferențiere foarte clară între greșeală și comportament.

Când copilul își lovește sora, aceea nu este o greșeală, ci un comportament pe care îl redirecționăm. Desigur, modul în care îi explicăm acest lucru este esențial. Comportamentul înseamnă comunicare, deci e important să înțelegem ce se ascunde în spatele lui. Iar corectarea comportamentului e nevoie să fie făcută tot cu blândețe.

Iar când copilul știe să nu facă ceva, dar se uită direct în ochii noștri și varsă apa pe podea, acesta e semn de sfidare. Iar sfidarea înseamnă o ruptură puternică a relației, care se corectează prin conectare. De fapt, de conectare avem nevoie când vrem să ne îndrumăm copiii. „Conectează-te, apoi corectează” e una dintre strategiile mele preferate din cartea Creierul copilului tău.

Felul în care le vorbim copiilor devine parte din vocea lor interioară. Dr. Montessori era de părere că, atunci când sunt pregătiți, copiii observă și își corectează singuri greșelile. Până atunci, cât de important este să le îndrumăm pașii cu blândețe, adresându-le un simplu „E în regulă”, atunci când vedem că au greșit! O expresie plină de compasiune, de care am beneficia chiar și noi, adulți fiind!

Învățarea, de orice fel ar fi ea, e un proces. Iar greșelile sunt parte esențială a acestuia, fără de care nu putem evolua. În fond, învățăm în fiecare zi a vieții noastre, orice vârstă am avea!

Dacă se simt în siguranță, copiii își pot asuma riscuri, pot pune întrebări, pot face greșeli, pot învăța să aibă încredere, pot să-și împărtășească sentimentele și să crească. Dacă sunt luați în serios, îi vor respecta pe ceilalți. Dacă nevoile lor emoționale sunt împlinite, ei își permit luxul de a fi în stare să împlinească nevoile altor oameni. (Alfie Kohn, Pedepsiți prin recompense)

(Photo by Paige Cody on Unsplash)

22 octombrie 2020
Sub pământ, sub ape
Când le-am cumpărat copiilor cartea Hărți am găsit încă una scrisă de aceiași autori, care mi s-a părut interesantă. Tudor nu a fost la început prea încântat de Sub pământ, sub ape, probabil pentru că era prea mic. După ce a împlinit cinci ani, a început să ne ceară să o citim tot mereu.

Cartea are două fețe, fiecare copertă fiind începutul pentru câte o parte a cărții. Îmbinarea între cele două părți, Sub pământ, respectiv Sub ape e făcută pe pagina din mijloc, când se ajunge la nucleul Pământului.

La aproximativ 2900 km sub suprafața Pământului începe nucleul, partea planetei noastre aflată la cea mai mare adâncime. Nucleul e alcătuit din metale – nichel și fier – și are două părți: nucleul extern și cel intern. (Aleksandra Mizielińska, Daniel Mizieliński, Sub pământ; Sub ape)

Plină de informații interesante, Sub pământ, sub ape e o carte cu care copiii vor crește timp de câțiva ani. Tudor e interesat acum de animale și vizuinele lor, răsfoind cu precădere acele pagini. E pentru el și o continuare interesantă a cărții Ce se întâmplă sub pământ?, cu informații mult mai detaliate.
Un alt subiect care i s-a părut interesant a fost cel al submarinelor, discutând îndelung cu Lucian despre diferitele modele prezentate în carte. Chiar și pentru noi a fost instructiv să vedem evoluția acestora, din 1620 încoace. Eu am urmărit cu plăcere, chiar ușor amuzament, și costumele de scafandru, apărute după anul 1700.

Sub pământ ne poartă până în cele mai adânci straturi ale Pământului, printre rădăcini, prin vizuini, peșteri, mine, conducte și canalizări, până la stații de metrou, tuneluri sau situri arheologice. Desigur, nu puteau lipsi paginile dedicate paleontologilor și fosilelor de dinozauri. Înainte de a ajunge la nucleul Pământului, aflăm despre plăcile tectonice, vulcani și structura internă a Pământului.

Sub ape explorăm viața din lacuri și oceane, recifele de corali, gropi abisale sau vietăți marine impresionante. Discutăm despre scufundători, submarine, epave și platforme petroliere, descoperind cum au putut ajunge cercetătorii pe fundul oceanelor.

Sub pământ, sub ape este o carte potrivită pentru copiii de la patru-cinci ani și până pe la nouă-zece ani. Ca părinte, am găsit-o bine structurată și am descoperit cu plăcere informații necunoscute până acum. Iar formatul reversibil găsesc că îi dă un farmec aparte, alături de ilustrațiile deosebite, care poartă amprenta autorilor.
17 octombrie 2020