Zilele acestea am avut mai multe momente pline de provocări. În timpul unuia dintre ele, i-am spus lui Tudor: „Vezi, ai spus că nu o să faci așa și ai făcut. Data viitoare, una o să spun și eu, și alta o să fac!”. Desigur, după câteva clipe m-am trezit din momentul copilăresc și am avut puterea să mă retrag. Când a venit lângă mine, Tudor mi-a spus hotărât: „Asta e o amenințare! Să nu-mi mai spui așa!”.
Da, avea dreptate. Deși voalată, afirmația mea se voia a fi o amenințare. Din fericire, i-am învățat pe copii despre ce înseamnă asta și cum să citească printre rânduri. Uneori, ne e foarte greu să ne abținem din a recurge la metodele cu care am fost crescuți. Și oricât de mult am încerca să stăm departe de pedepse și recompense, ni se întâmplă să ne surprindem alunecând pe panta disciplinei tradiționale.
Pedepsele, pauzele disciplinare și folosirea amenințărilor în mod arbitrar, pentru a-i face pe copii să se simtă vinovați sau pentru a-i domina, nu sunt caracteristicile unui parentaj eficient, ci trăsăturile unui parentaj iresponsabil și inconștient. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)
De câte ori am încercat eu sau alții să îi condiționăm pe copii, am avut maturitatea de a le atrage atenția asupra acestui fapt. Le-am explicat cum sună o amenințare sau ce ar presupune o pedeapsă. I-am învățat că nu e despre ei, ci doar despre ceilalți. Și că ajunge să fie despre ei doar dacă își cedează puterea propriilor sentimente.
Felul în care vorbim cu copiii, oricât ar fi de mici, contează. Într-o zi, când o să ne așteptăm mai puțin, probabil, ei ne vor arăta cât de bine au înțeles ceea ce le-am repetat, aparent fără a fi auziți. Și chiar dacă e mai grea, calea aceasta e, cu siguranță, mai plină de satisfacții. Pentru mine, cea mai importantă dintre toate este tocmai această conștientizare de care copiii dau dovadă în relația cu ei înșiși, dar și cu ceilalți.
Adulții copilăriei mele au știut foarte rar să își recunoască greșelile. Și când au făcut-o, a fost destul de stângaci și uneori în moduri nepotrivite. Frumusețea parentajului conștient este tocmai renunțarea la ierarhia disciplinară. Întocmai ca în Montessori, adultul rămâne ghidul copilului, dar asta nu înseamnă că se situează mai presus de acesta.
Ne e mai ușor să observăm comportamentul nepotrivit la cei din jur, decât la noi. Uneori, pot să îi arăt lui Lucian mult mai ușor felul în care greșește, decât să văd ceea ce fac eu nepotrivit. De aceea mă bucur când Tudor și, mai nou, și Tereza, îmi atrag atenția când greșesc. Și, în loc să mă condamn pentru erorile mele, le accept și le discut împreună cu ei.
Desigur, nu e întotdeauna cea mai confortabilă soluție. Dar, pe termen lung, știu că este cea mai rodnică. Cu fiecare acceptare blândă, voi învăța să fiu mai bună cu mine. Și, cu fiecare discuție deschisă, copiii vor învăța că își pot recunoaște liniștiți propriile greșeli. Vor ști să își identifice mai bine trăirile și să ne spună clar ce anume le place și ce nu.
„Asta e o amenințare!” e doar una dintre lecțiile pline de semnificații primite de părintele pornit pe calea parentajului conștient.
Ori de câte ori observ ceva despre mine care nu-mi place sau ori de câte ori ceva nu merge bine în viața mea, repet în tăcere următoarele fraze: Acesta este un moment de suferință. Suferința face parte din viață. Fie ca eu să fiu bună cu mine în acest moment. Să-mi ofer compasiunea de care am nevoie. (Kristin Neff, Self-Compassion: Stop Beating Yourself Up and Leave Insecurity Behind)
(Photo by Phinehas Adams on Unsplash)
2 thoughts on “Asta e o amenințare!”