Un concept cheie al educaţiei Montessori este cel al individualităţii. Fiecare copil este unic şi are propriul ritm de dezvoltare. De aceea Maria Montessori insista să ne lăsăm ghidaţi de copil. Observarea copilului este punctul de plecare al acestei filosofii. Când urmăm copilul, îi descoperim interesele şi apoi îi pregătim sau modificăm mediul în conformitate cu cele observate.

Am întâlnit adesea părinţi care cer recomandări de activităţi în funcţie de vârsta copilului. Într-adevăr, perioadele senzitive, descoperite de Maria Montessori, ne pot oferi un cadru, dar cel care ne spune cu adevărat ce are de învăţat în fiecare moment este copilul. Iar observarea copilului este esenţială în acest scop. Activităţile e ideal să fie alese în funcţie de interesul, şi nu doar de vârsta copilului.

Simone Davies este cea care mi se pare că explică cel mai simplu ce presupune observarea copilului. Recomandarea ei este de a-l urmări ca şi cum am fi o cameră video. Adică să înregistrăm mişcările copilului fără a le interpreta. După ce vom lua notiţe în acest fel de câteva ori, tiparul intereselor sale va începe să fie evident.

E ca şi cum aţi fi oameni de ştiinţă în acel moment. Imaginaţi-vă că nu v-aţi mai întâlnit niciodată cu copilul vostru, fiţi curioşi, şi notaţi obiectiv tot ceea ce vedeţi. (Simone Davies, Everything you need to know about Montessori observation and why it’s helpful)

Observarea copilului presupune să nu intervenim deloc în ceea ce face, sub nicio formă. Atunci când observăm, să încercăm să fim invizibili. În acest fel, ne asigurăm că ei lucrează liber, fără a lua în considerare prezenţa noastră. Maria Montessori definea observarea copilului drept exerciţiu de imobilitate conştientă, dirijată de voinţă, care presupune multă practică. De aceea, orice curs Montessori include şi un număr semnificativ de ore de observare în medii pregătite.

Dacă dorim să observăm copilul, atunci trebuie doar să îl observăm. Când vedem că lucrează cu mult efort şi dificultate, şi vedem că îi ia mai mult timp decât ne-ar lua nouă, şi observăm în continuare. Aceasta este observarea. Când este o dificultate care ne e perfect vizibilă, dar pe care copilul nu o vede, şi îl lăsăm în pace. Aceasta este observarea. (Maria Montessori, London Training Course, 1921)

Îi observ adesea pe copii, cu multă curiozitate. Uneori, rămân surprinsă de puterile lor. Este un mod excelent de a-i ajuta să îşi dezvolte concentrarea. Şi neintervenind atunci când dau de greu, le facem chiar un bine. Le transmitem că avem încredere în ei şi le dăm posibilitatea de a-şi dezvolta rezilienţa. În plus, le dăm ocazia să îşi descopere singuri propriile greşeli şi să înveţe din ele, un alt principiu de bază al Mariei Montessori.

Vom descoperi cum, cu efort, copilul reuşeşte în cele din urmă, deşi i-a luat mult timp şi nu i-a fost uşor. Descoperă în sfârşit greşeala pe care nu a observat-o iniţial. Dacă am fi intervenit, nu am fi putut observa toate acestea. Şi e evident că l-am fi lipsit de ocazia de a-şi îndeplini munca prin propriile puteri. (Maria Montessori, London Training Course, 1921)

Mi s-a întâmplat uneori să le pregătesc copiilor pe loc activităţile. Când am observat că sunt preocupaţi în acel moment de ceva anume, dacă am putut, i-am ajutat. Am făcut asta adesea cu lecţiile de viaţă practică, cum ar fi curăţatul morcovilor sau spălatul geamurilor. Pentru că nu avem mult spaţiu la dispoziţie, nu le pot pune la îndemână foarte multe activităţi. Aşa că, uneori, ne adaptăm. După ce le-am prezentat o activitate nouă, pentru care nu avem loc pe raft, le arăt de unde îşi pot lua materialele data viitoare când vor mai vrea să lucreze.

Una dintre cele mai bune observatoare pe care le cunosc este mama. Reuşeşte deseori să stea nemişcată alături de copii, observându-le mişcările, numărându-le repetiţiile, surprinzându-le interesele. Le-am pregătit activităţi copiilor pe baza informaţiilor astfel primite de la ea. Şi de cele mai multe ori, au fost bine primite de ei. Desigur, se întâmplă şi ca unele să nu le stârnească deloc interesul, fiind nevoită să le retrag de pe raft.

Una dintre primele întrebări pe care le-am adresat la The Montessori Show a fost referitoare tocmai la o astfel de observaţie. Tudor avea atunci vreo paisprezece luni şi petrecea mult timp încercând să vâre un şiret în nişte papuci. Nu ştiam cum anume să îl ajut mai departe şi ce înseamnă acest interes. I-am pregătit apoi unele dintre activităţile propuse, pe care le-a făcut cu plăcere.

E o recomandare pe care le-o fac şi altor părinţi. Când nu ştiţi ce înseamnă gesturile copilului, citiţi sau apelaţi la cei care sunt instruiţi Montessori. Am fost mereu surprinsă de promptitudinea şi generozitatea cu care m-au îndrumat. Evident, amabilitatea şi bunele maniere nu sunt doar lecţii pe care le ţin în clasă!

Maria Montessori prefera să lucreze cu educatoare care nu aveau experienţă în domeniu. Ea observase că stilul tradiţional presupunea prea multă intruziune din partea adultului. De altfel, catedra atât de prezentă în şcoli este inexistentă în mediile Montessori. Adultul nu este mai presus de elev, ci doar un ghid al acestuia. El pregăteşte mediul potrivit şi intervine cât mai puţin posibil şi doar atât de mult cât e necesar. Şi, în fiecare zi, îşi dedică o parte a timpului observării copilului.

Un scurt şi umil exerciţiu de control poate să dezvolte o mare putere a meditaţiei, o meditaţie despre neînţelegerea care există azi între copil şi adult. Adultul vrea să ajute copilul, dar e, în schimb, o piedică în calea acestuia. Acţionează din iubire, dar din greşeală îi face rău celui iubit. Astfel începem să avem o primă viziune a acestei eliberări a sufletului copilului. Această eliberare poate fi atinsă doar de adultul dispus să plătească preţul de a se abţine să se mai substituie pe sine în locul copilului.

Una dintre provocările zilelor noastre este de a sta nemişcaţi. Obişnuiţi să facem mereu şi uităm să fim, pur şi simplu. Eu găsesc că observarea copilului este un exerciţiu excelent şi pentru noi. Ne oferă ocazia de a ne opri, de a fi cu totul prezenţi, de a ne vedea cu adevărat copiii. Ce cadou frumos pe care ni-l putem face nouă şi copiilor noştri!

Suntem pioşi când stăm nemişcaţi, când nu încercăm să schimbăm, să influenţăm, să modificăm sau să îmbunătăţim orice altă fiinţă umană din jurul nostru, şi când, în nemişcarea noastră, acceptăm. (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)

(Photo by Biljana Martinic on Unsplash)