Prima femeie medic din Italia, Maria Montessori a devenit doctor asistent la Clinica de Psihiatrie a Universităţii din Roma. Aici, a fost atrasă de lucrul cu copiii cu deficienţe mentale, care pe atunci erau internaţi în spitale de psihiatrie. Aflând că sunt interesaţi de firimiturile de pâine, în lipsa altor stimulente educaţionale, a început să le aducă jucării. Statul italian a creat o şcoală specială pentru ei, a cărei directoare a devenit dr. Montessori. Lucrând cu copiii aceştia timp de doi ani, rezultatele obţinute au fost extraordinare. Ei au reuşit să obţină note mai bune la testele şcolare decât copiii din şcolile normale. Atunci, Maria Montessori s-a întrebat cât de departe ar ajunge copiii normali, dacă ar putea profita de materialele create de ea.

Nefiindu-i acceptate însă ideile în sistemul tradiţional, nu a reuşit să îşi valideze presupunerile. Pe vremea aceea, şcoala începea la vârsta de şase ani, copiii mai mici rămânând acasă. Într-o mahala din Roma, unde se construiau nişte locuinţe sociale, copiii sub şase ani, rămaşi nesupravegheaţi în timpul zilei, le creau mari probleme constructorilor. Aflând despre Maria Montessori, responsabilul proiectului a întrebat-o dacă nu vrea să lucreze cu copiii aceştia. Şi astfel a apărut prima Casă a copiilor, adică prima grădiniţă Montessori.

M-am pus pe treabă cu sentimentul unei ţărănci care şi-a pus deoparte grâul de sămânţă şi a găsit un teren fertil în care acum poate să-l semene în toată libertatea. Dar greşeam. Abia am răsturnat bolovanii de pe terenul meu, că am dat peste aur în loc de grâu; bolovanii ascundeau o comoară preţioasă. Nu eram ţăranca pe care mi-o imaginasem. Eram mai degrabă un nou Aladin care, fără să ştie, ţine în mână cheia care va deschide calea spre comorile ascunse. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

Din fericire pentru noi, neavând fonduri pentru mobilierul tradiţional, Maria a trebuit să improvizeze. Astăzi, datorită acestor neajunsuri, există în toate grădiniţele mobilierul mic, gândit de dr. Montessori pentru Casa copiilor. În plus, tot datorită atenţiei deosebite cu care îi observa pe copii, a hotărât renunţarea la dulapul mare, cu uşi închise, în care erau păstrate materialele şi folosirea unor rafturi deschise. Copiii aveau astfel permanent acces la ele şi au învăţat să aibă grijă de mediul lor.

Începând să lucreze cu copiii de la trei la şase ani, dr. Montessori şi-a dat seama cât de greşită ar fi împărţirea acestora pe categorii de vârstă. Clasele copiilor mai mari aveau doar nişte pereţi scunzi de demarcaţie, iar cei mici puteau merge oricând să vadă ce lucrau cei de la şapte la nouă ani. Când cei de trei ani se lămureau că ceea ce se întâmpla acolo nu era potrivit vârstei lor, reveneau în propria sală de clasă. Dar cei de şase ani erau adesea atraşi de lucrul celor mai mari şi îi urmăreau cu interes. Dr. Montessori încuraja astfel „comunitatea activă” sau „viaţa socială” a copiilor, care asigură nivele superioare de dezvoltare. Totodată, organizarea aceasta este asemănătoare societăţii, în care colaborează persoane de vârste diferite.

Când unele dintre educatoarele noastre au vrut să aplice principiul organizării claselor pe vârste, copiii înşişi au fost cei care au arătat ce dificultăţi mari pot apărea din asta. E exact cum se întâmplă şi acasă. O mamă cu şase copii se descurcă uşor cu ei. Dar, când există gemeni, sau sunt introduşi alţi copii de aceeaşi vârstă, lucrurile se îngreunează, deoarece este foarte obositor să facă faţă unor copii care vor toţi acelaşi lucru în acelaşi timp. […] Părinţii au deseori probleme mai mari cu primul născut decât cu următorii copii. Ei dau vina pe propria lipsă de experienţă, dar nu e asta, ci faptul că, în realitate, copiii care urmează primului născut au parte de companie. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Pentru mine, este fascinant să urmăresc interacţiunea dintre Tereza şi Tudor. În nenumărate ocazii, am văzut-o cum se opreşte din ceea ce face şi se uită atent la fratele ei. Apoi încearcă să imite ceea ce face el. Astăzi, pe când ne povestea Tudor ceva, Tereza era ca un reportofon. De câte ori se oprea el din vorbit, ea îi repeta propoziţiile, cu exactitate. Dacă Tudor ne întreabă ceva, o auzim şi pe ea punând aceeaşi întrebare. Iar când se află în dificultate, adesea, pe el îl cheamă să o ajute. Iar Tudor, cu răbdare, de cele mai multe ori, îi arată cum să facă, apoi îi cere să repete, să vadă dacă poate singură. Uneori, vine mulţumit să îmi spună ce a mai învăţat-o pe Tereza.

[…] micuţii de vârste diferite se ajută unii pe alţii. Cei mai mici văd ce fac cei mai mari şi cer explicaţii. Acestea sunt date imediat şi procesul de instruire e într-adevăr valoros, deoarece mintea unui copil de cinci ani e mult mai apropiată de mintea unui copil de trei ani decât a noastră, încât cel mic învaţă uşor ceea ce nouă ne-ar veni mai greu să transmitem. […] Există între ei „o osmoză” mentală naturală. Şi iarăşi, un copil de trei ani va fi interesat de ceea ce face un copil de cinci ani deoarece nu este prea  departe de propriile sale capacităţi. Toţi cei mai mari devin eroi şi educatori, iar cei mai mici sunt admiratorii lor. Aceştia se uită la primii pentru a se inspira, apoi îşi  continuă propria activitate. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Maria Montessori a făcut şi alte descoperiri, datorită acestor copii din prima Casa dei bambini. Mi se pare interesant să le înşir mai jos, ele devenind adevărate principii ale educaţiei Montessori. Despre unele am scris deja. Despre altele, am găsit articole deosebite, care le definesc lămuritor.

• Dr. Montessori a fost uimită să observe cum copiii repetă exerciţiile, până când îşi potolesc nevoia interioară care îi conduce la acest lucru.
• Simţul ordinii de care au dat dovadă cei mici i-a uimit pe cei din jur. Ulterior, el a fost definit drept una dintre perioadele senzitive ale dezvoltării umane.
• Pe copii i-au interesat doar anumite materiale din cele pe care le aveau la dispoziţie. Principiul alegerii libere a devenit astfel un pilon al educaţiei Montessori.
• Când au avut de ales între jucării care doar le ocupau timpul şi materiale care îi ajutau să se dezvolte, copiii le-au ales întotdeauna pe cele din urmă. De aceea, e de preferat să le lăsăm la îndemână copiilor doar acele jucării care le susţin dezvoltarea.
• Pentru copilul care îşi ascultă nevoile interioare, pedepsele şi recompensele nu îşi au locul. Ele nu fac decât să transfere atenţia asupra unor factori externi, când impulsul de dezvoltare a copilului este profund interiorizat.
• Sensibilitatea copiilor faţă de linişte este o altă descoperire surprinzătoare făcută în primii ani.
• Învăţându-i să folosească o batistă, Maria Montessori şi-a dat seama cât de important este simţul demnităţii pentru copii. Lecţiile de amabilitate şi bune maniere au devenit parte din programa Caselor copiilor.
• Ca parte a procesului de normalizare a copilului, disciplina spontană joacă un rol-cheie. Copiii se nasc dornici să îi asculte şi urmeze pe adulţi. Atunci când suntem cu adevărat conectaţi cu el, copilul începe să dea dovadă de o auto-disciplină care adesea uimeşte. La fel s-a întâmplat şi cu primii copii din Casa dei bambini.
• În grădiniţele Montessori, scrisul şi cititul se învaţă senzorial, după vârsta de trei ani şi jumătate. Iar descoperirea acestor perioade senzitive se datorează tot acestor copii din prima Casă a copiilor.

Toate acestea i-au făcut pe oameni să vorbească despre „miracole”, iar presa a vorbit cu atâta elocvenţă, încât vestea despre copiii-minune s-a răspândit într-o clipă de jur împrejurul lumii. […] Oamenii vorbeau despre descoperirea sufletului omenesc, despre miracole, citau conversaţiile copiilor. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

Din fericire, Maria Montessori nu s-a oprit la aceste prime descoperiri. Timp de cincizeci de ani, le-a preluat şi dezvoltat, creând programe şi pentru copiii mai mari de şase ani, aflaţi în a doua etapă de dezvoltare. În plus, şi-a îndreptat atenţia şi asupra primei perioade a copilăriei mici, de la naştere şi până la trei ani. A rezultat, astfel, o programă coerentă a dezvoltării copilului, de la naştere şi până la vârsta adolescenţei.

Aceasta este marea realizare a Mariei Montessori, descoperirea copilului. (E. M. Standing, Maria Montessori: Her Life and Work)

(Photo by Limor Zellermayer on Unsplash)