Învăţ Montessori

Etichetă: Bune maniere

  • Oamenii ciudaţi şi siguranţa copiilor

    Oamenii ciudaţi şi siguranţa copiilor

    Ieri am avut parte de o experienţă extrem de neplăcută, pe care sper să nu o repetăm prea curând. Aflaţi la plimbare în alt oraş, alături de o prietenă, am fost acostaţi de un tânăr. Evenimentul, discutat apoi îndelung de Tudor, ne-a dat ocazia să vorbim despre oamenii ciudaţi cu care avem uneori de-a face. Am ales să-i numim astfel pe cei de care ar trebui să se ferească copiii, fie ei cunoscuţi sau străini.

    Ne-am plimbat pe ploaie, într-o zonă preponderent pietonală, la ora amiezii. Apropiindu-ne de tunelul care ducea la parcare, un individ ne-a întrebat dacă avem să îi dăm ceva bani. În ciuda vremii noroase, purta ochelari negri, era julit pe faţă şi părea sub influenţa a altceva decât alcool. I-am spus că nu avem şi ne-am continuat drumul, fiind singuri în zonă atunci. Tudor era de mână cu prietena noastră, iar Tereza se plimba pe lângă mine. Când am văzut că se învârte în jurul nostru, vorbind şi cerându-ne bani, am luat-o pe Tereza în braţe şi am crescut uşor ritmul. A venit în spatele nostru, continuând să ne vorbească, în timp ce noi încercam să rămânem calme. Din fericire, s-a oprit şi a pornit în direcţia opusă. Bineînţeles, am evitat ieşirea prin tunel, făcând un ocol destul de mare, până la următoarea ieşire din semi-labirintul în care ne aflam.

    După ce am ajuns la maşină, Tudor a început să pună întrebări. De ce arăta aşa omul acela, de ce avea răni pe faţă, de ce a venit după noi, de ce sunt unii oameni astfel? A fost destul de greu să îi răspund la toate întrebările şi, odată ajunşi acasă, m-am bucurat de cina alături de Lucian şi de răspunsurile pe care mă ajuta şi el să i le dau.

    Povestirea unei experienţe poate ajuta un copil să se elibereze de aspectele derutante şi neliniştitoare ale unui eveniment neplăcut. (Daniel Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

    Am ajuns astfel să discutăm despre oamenii ciudaţi, despre cei care ne fac să ne simţim inconfortabil. Studiile recente arată că majoritatea agresiunilor sexuale asupra minorilor sunt făcute de persoane cunoscute lor. De aceea, în limba engleză copiii sunt învăţaţi să se ferească de „tricky people” (oameni ciudaţi/înşelători), în loc de a li se mai vorbi despre „stranger danger” (persoane necunoscute periculoase). Un copil de patru ani poate considera că un străin care se apropie de el şi se prezintă îi e deja cunoscut.

    Alături de Lucian, i-am spus lui Tudor că orice persoană care îi cere să ascundă ceva de părinţi este ciudată. L-am învăţat de mic, repetându-i des, că poate să discute despre absolut orice şi oricând cu mine şi Lucian. I-am mai spus că orice persoană, fie adult, fie copil, care îi cere să păstreze un secret, e ciudată. Am evitat, desigur, la rândul nostru, să îi vorbim despre secrete, discutând, cel mult, despre surprize. La fel, am ales conştient să folosim denumirea corectă a tuturor părţilor anatomice. În felul acesta, orice deviere de la aceşti termeni ne va atrage imediat atenţia.

    A fi sociabil înseamnă a comunica cu cei din jur. Deşi fratele meu râdea uneori, spunând că sunt inabordabila care citeşte toată călătoria cu trenul, cred că e plăcut să intrăm în vorbă cu străini. De aceea, m-aş simţi inconfortabil să îl învăţăm pe Tudor să se ferească de persoanele necunoscute. Văzându-l cât de uşor intră în vorbă cu alţii, ar avea chiar de pierdut dintr-un astfel de comportament antisocial. În plus, dacă s-ar pierde, chiar am vrea să abordeze o persoană necunoscută, de preferat o mamă cu copii, pentru a-l ajuta.

    De aceea, explicaţia cu oamenii ciudaţi este mai potrivită pentru noi. Şi, deşi ieri cel mai plăcut moment a fost pentru Tudor întoarcerea acasă, sigur vom trece uşor peste incident. Dar acesta a fost doar începutul discuţiilor noastre despre siguranţă. Vom continua să povestim cu el, vom mai găsi şi alte cazuri în care să definim ce înseamnă ciudăţenia. Pentru moment, cred că a fost suficient. La sfârşitul cinei, concluzionând discuţia noastră, i-a spus foarte serios lui Lucian: „O să mă feresc de oamenii ciudaţi. Şi de tigri! Şi ei sunt periculoşi, că ne pot mânca.” Din păcate, va întâlni de-a lungul vieţii mai mulţi oameni ciudaţi decât tigri, dar e bine să fii pregătit.

    Într-un fel, părintele este scribul care consemnează experienţele copilului şi le reflectă astfel încât copilul  poate să dea un sens celor trăite. Tocmai prin aceste reflecţii venite din partea părintelui învaţă un copil pentru prima oară cum să înţeleagă lumea. Dialogurile reflexive favorizează apariţia tendinţei spre coerenţă prin faptul că ajută la înţelegerea proceselor interioare care stau la baza comportamentelor exterioare. (Daniel Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

    (Photo by Rick L on Unsplash)

  • Demnitatea copilului sau bucuria de a-ţi sufla nasul

    Demnitatea copilului sau bucuria de a-ţi sufla nasul

    În ultimele zile, copiii au fost răciţi. Deşi mă aşteptam să fie o săptămână grea, am trecut prin ea destul de uşor. Cred că unul dintre motive a fost faptul că, de cele mai multe ori, şi-au suflat singuri nasul. Pe Tudor l-a învăţat mama de acum câţiva ani cum să ţină şerveţelul şi să sufle. Astfel şi Tereza ne-a surprins din nou, învăţând de la cel mai bun profesor al ei. Bineînţeles, sunt momente când facem cu rândul, mai întâi suflăm noi, apoi ei singuri, apoi din nou împreună. Dar de data asta am simţit diferenţa între „îmi curge nasul, merg să iau şerveţel” şi „văd că îţi curge nasul, haide să-l suflăm”. Deşi pare insignifiantă, diferenţa aceasta este în primul rând o lecţie despre demnitatea copilului.

    În grădiniţele Montessori, suflarea nasului este parte a programei despre amabilitate şi bune maniere. Maria Montessori a fost uimită de reacţia copiilor faţă de un lucru atât de simplu, dar pe care nimeni nu se gândise să îi înveţe. Reacţia lor a determinat-o să repete lecţia oferită primilor copii. După nenumărate experienţe, şi-a dat seama cât de puternică este demnitatea copilului, prea uşor trecută cu vederea de către adulţi.

    Într-o zi, m-am gândit să predau o lecţie amuzantă despre suflatul nasului. După ce am prezentat mai multe modalităţi de utilizare a batistei, am încheiat arătându-le cum se poate face acest lucru discret, cu cât mai puţin zgomot, strecurând batista în aşa fel încât acţiunea să rămână mai mult sau mai puţin neobservată. Copiii m-au ascultat şi m-au urmărit cu cea mai mare atenţie şi nu râdeau deloc, iar eu mă întrebam care poate fi motivul. […]

    M-am gândit că poate atinsesem o coardă sensibilă din viaţa socială a micilor făpturi. Problema despre care vorbeam era una pe care copiii o asociau întotdeauna cu un fel de umilire continuă, o batjocură nesfârşită; sunt dojeniţi întotdeauna când îşi suflă nasul. Toată lumea ţipă la ei, toată lumea îi insultă (de regulă, li se spune „mucoşi”). […] Lecţia mea le făcuse dreptate, îi răscumpărase, le dăduse posibilitatea să se înalţe pe scara demnităţii sociale. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Desigur, sunt mai multe moduri de a le arăta copiilor cum să facă asta. Noi i-am învăţat să sufle, apoi să şteargă. Lui Tudor i-am arătat cum să plieze şerveţelul sub formă de dreptunghi, să îl îndoaie în pătrat după ce se şterge la nas, apoi să redevină dreptunghi, după ce mai şterge încă o dată nasul. În felul acesta, nu se murdăreşte aproape deloc pe mâini. Am văzut că un alt mod ar fi acela de a prinde nările în partea de sus şi apoi de a trage şerveţelul în jos.

    Pentru Tereza, cei mai interesanţi paşi sunt cei de a lua şerveţelul şi de a-l arunca la gunoi. În primele zile, aproape a terminat o cutie, dar ştim că doar prin exerciţiu îşi poate fixa bine paşii procesului. De aceea, e important să aibă acces la şerveţele şi să aibă unde să le arunce apoi. Pentru a nu-i copleşi cu foarte multe, se pot pune doar câteva într-o cutie goală. Când e nevoie, cutia se poate reumple.

    Lui Tudor, mai ales, i-am explicat cât de important este să se spele pe mâini după ce îşi suflă nasul. Fiind răcită în rând cu copiii, am avut grijă să observe cum mă spăl pe mâini, după folosirea şerveţelului. Exemplul personal e mai puternic decât vorbele.

    A respecta demnitatea copilului înseamnă să nu-l infantilizăm, făcând în locul lui ceea ce poate face singur. Înseamnă să îi fim alături, pregătindu-i mediul şi ajutându-l să înveţe „să facă singur”. Înseamnă să îi vorbim şi să vorbim despre el cu respect. A mânca şi a se îmbrăca, a coborî din pat de unul singur, încă de când e mic, a folosi toaleta, a-şi sufla nasul sau a-şi turna un pahar cu apă sunt mai mult decât simple lecţii de îngrijire personală sau de bune maniere. Sunt modalităţi de a respecta demnitatea copilului, începând din primii ani de viaţă.

    […] toţi copiii sunt fascinați de procesul de suflare a nasului. […] Credem că aceasta se datorează faptului că părinții neglijează adesea să le arate copiilor cum să facă acest lucru de unii singuri. […] Este un bun exemplu al modului în care îl subminăm în mod inconştient pe copil, făcând lucrurile în mod constant în locul lui, până are cinci sau șase ani. Deodată, când intră în clasa I, ne așteptăm să se descurce singur, uşor şi fără bătăi de cap, ca şi cum ar fi ceva magic care nu necesită vreo pregătire prealabilă. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    (Fotografie creată de Andy Kuzma, de la Pexels)

  • Maria Montessori şi descoperirea copilului

    Maria Montessori şi descoperirea copilului

    Prima femeie medic din Italia, Maria Montessori a devenit doctor asistent la Clinica de Psihiatrie a Universităţii din Roma. Aici, a fost atrasă de lucrul cu copiii cu deficienţe mentale, care pe atunci erau internaţi în spitale de psihiatrie. Aflând că sunt interesaţi de firimiturile de pâine, în lipsa altor stimulente educaţionale, a început să le aducă jucării. Statul italian a creat o şcoală specială pentru ei, a cărei directoare a devenit dr. Montessori. Lucrând cu copiii aceştia timp de doi ani, rezultatele obţinute au fost extraordinare. Ei au reuşit să obţină note mai bune la testele şcolare decât copiii din şcolile normale. Atunci, Maria Montessori s-a întrebat cât de departe ar ajunge copiii normali, dacă ar putea profita de materialele create de ea.

    Nefiindu-i acceptate însă ideile în sistemul tradiţional, nu a reuşit să îşi valideze presupunerile. Pe vremea aceea, şcoala începea la vârsta de şase ani, copiii mai mici rămânând acasă. Într-o mahala din Roma, unde se construiau nişte locuinţe sociale, copiii sub şase ani, rămaşi nesupravegheaţi în timpul zilei, le creau mari probleme constructorilor. Aflând despre Maria Montessori, responsabilul proiectului a întrebat-o dacă nu vrea să lucreze cu copiii aceştia. Şi astfel a apărut prima Casă a copiilor, adică prima grădiniţă Montessori.

    M-am pus pe treabă cu sentimentul unei ţărănci care şi-a pus deoparte grâul de sămânţă şi a găsit un teren fertil în care acum poate să-l semene în toată libertatea. Dar greşeam. Abia am răsturnat bolovanii de pe terenul meu, că am dat peste aur în loc de grâu; bolovanii ascundeau o comoară preţioasă. Nu eram ţăranca pe care mi-o imaginasem. Eram mai degrabă un nou Aladin care, fără să ştie, ţine în mână cheia care va deschide calea spre comorile ascunse. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Din fericire pentru noi, neavând fonduri pentru mobilierul tradiţional, Maria a trebuit să improvizeze. Astăzi, datorită acestor neajunsuri, există în toate grădiniţele mobilierul mic, gândit de dr. Montessori pentru Casa copiilor. În plus, tot datorită atenţiei deosebite cu care îi observa pe copii, a hotărât renunţarea la dulapul mare, cu uşi închise, în care erau păstrate materialele şi folosirea unor rafturi deschise. Copiii aveau astfel permanent acces la ele şi au învăţat să aibă grijă de mediul lor.

    Începând să lucreze cu copiii de la trei la şase ani, dr. Montessori şi-a dat seama cât de greşită ar fi împărţirea acestora pe categorii de vârstă. Clasele copiilor mai mari aveau doar nişte pereţi scunzi de demarcaţie, iar cei mici puteau merge oricând să vadă ce lucrau cei de la şapte la nouă ani. Când cei de trei ani se lămureau că ceea ce se întâmpla acolo nu era potrivit vârstei lor, reveneau în propria sală de clasă. Dar cei de şase ani erau adesea atraşi de lucrul celor mai mari şi îi urmăreau cu interes. Dr. Montessori încuraja astfel „comunitatea activă” sau „viaţa socială” a copiilor, care asigură nivele superioare de dezvoltare. Totodată, organizarea aceasta este asemănătoare societăţii, în care colaborează persoane de vârste diferite.

    Când unele dintre educatoarele noastre au vrut să aplice principiul organizării claselor pe vârste, copiii înşişi au fost cei care au arătat ce dificultăţi mari pot apărea din asta. E exact cum se întâmplă şi acasă. O mamă cu şase copii se descurcă uşor cu ei. Dar, când există gemeni, sau sunt introduşi alţi copii de aceeaşi vârstă, lucrurile se îngreunează, deoarece este foarte obositor să facă faţă unor copii care vor toţi acelaşi lucru în acelaşi timp. […] Părinţii au deseori probleme mai mari cu primul născut decât cu următorii copii. Ei dau vina pe propria lipsă de experienţă, dar nu e asta, ci faptul că, în realitate, copiii care urmează primului născut au parte de companie. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Pentru mine, este fascinant să urmăresc interacţiunea dintre Tereza şi Tudor. În nenumărate ocazii, am văzut-o cum se opreşte din ceea ce face şi se uită atent la fratele ei. Apoi încearcă să imite ceea ce face el. Astăzi, pe când ne povestea Tudor ceva, Tereza era ca un reportofon. De câte ori se oprea el din vorbit, ea îi repeta propoziţiile, cu exactitate. Dacă Tudor ne întreabă ceva, o auzim şi pe ea punând aceeaşi întrebare. Iar când se află în dificultate, adesea, pe el îl cheamă să o ajute. Iar Tudor, cu răbdare, de cele mai multe ori, îi arată cum să facă, apoi îi cere să repete, să vadă dacă poate singură. Uneori, vine mulţumit să îmi spună ce a mai învăţat-o pe Tereza.

    […] micuţii de vârste diferite se ajută unii pe alţii. Cei mai mici văd ce fac cei mai mari şi cer explicaţii. Acestea sunt date imediat şi procesul de instruire e într-adevăr valoros, deoarece mintea unui copil de cinci ani e mult mai apropiată de mintea unui copil de trei ani decât a noastră, încât cel mic învaţă uşor ceea ce nouă ne-ar veni mai greu să transmitem. […] Există între ei „o osmoză” mentală naturală. Şi iarăşi, un copil de trei ani va fi interesat de ceea ce face un copil de cinci ani deoarece nu este prea  departe de propriile sale capacităţi. Toţi cei mai mari devin eroi şi educatori, iar cei mai mici sunt admiratorii lor. Aceştia se uită la primii pentru a se inspira, apoi îşi  continuă propria activitate. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Maria Montessori a făcut şi alte descoperiri, datorită acestor copii din prima Casa dei bambini. Mi se pare interesant să le înşir mai jos, ele devenind adevărate principii ale educaţiei Montessori. Despre unele am scris deja. Despre altele, am găsit articole deosebite, care le definesc lămuritor.

    • Dr. Montessori a fost uimită să observe cum copiii repetă exerciţiile, până când îşi potolesc nevoia interioară care îi conduce la acest lucru.
    • Simţul ordinii de care au dat dovadă cei mici i-a uimit pe cei din jur. Ulterior, el a fost definit drept una dintre perioadele senzitive ale dezvoltării umane.
    • Pe copii i-au interesat doar anumite materiale din cele pe care le aveau la dispoziţie. Principiul alegerii libere a devenit astfel un pilon al educaţiei Montessori.
    • Când au avut de ales între jucării care doar le ocupau timpul şi materiale care îi ajutau să se dezvolte, copiii le-au ales întotdeauna pe cele din urmă. De aceea, e de preferat să le lăsăm la îndemână copiilor doar acele jucării care le susţin dezvoltarea.
    • Pentru copilul care îşi ascultă nevoile interioare, pedepsele şi recompensele nu îşi au locul. Ele nu fac decât să transfere atenţia asupra unor factori externi, când impulsul de dezvoltare a copilului este profund interiorizat.
    • Sensibilitatea copiilor faţă de linişte este o altă descoperire surprinzătoare făcută în primii ani.
    • Învăţându-i să folosească o batistă, Maria Montessori şi-a dat seama cât de important este simţul demnităţii pentru copii. Lecţiile de amabilitate şi bune maniere au devenit parte din programa Caselor copiilor.
    • Ca parte a procesului de normalizare a copilului, disciplina spontană joacă un rol-cheie. Copiii se nasc dornici să îi asculte şi urmeze pe adulţi. Atunci când suntem cu adevărat conectaţi cu el, copilul începe să dea dovadă de o auto-disciplină care adesea uimeşte. La fel s-a întâmplat şi cu primii copii din Casa dei bambini.
    • În grădiniţele Montessori, scrisul şi cititul se învaţă senzorial, după vârsta de trei ani şi jumătate. Iar descoperirea acestor perioade senzitive se datorează tot acestor copii din prima Casă a copiilor.

    Toate acestea i-au făcut pe oameni să vorbească despre „miracole”, iar presa a vorbit cu atâta elocvenţă, încât vestea despre copiii-minune s-a răspândit într-o clipă de jur împrejurul lumii. […] Oamenii vorbeau despre descoperirea sufletului omenesc, despre miracole, citau conversaţiile copiilor. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Din fericire, Maria Montessori nu s-a oprit la aceste prime descoperiri. Timp de cincizeci de ani, le-a preluat şi dezvoltat, creând programe şi pentru copiii mai mari de şase ani, aflaţi în a doua etapă de dezvoltare. În plus, şi-a îndreptat atenţia şi asupra primei perioade a copilăriei mici, de la naştere şi până la trei ani. A rezultat, astfel, o programă coerentă a dezvoltării copilului, de la naştere şi până la vârsta adolescenţei.

    Aceasta este marea realizare a Mariei Montessori, descoperirea copilului. (E. M. Standing, Maria Montessori: Her Life and Work)

    (Photo by Limor Zellermayer on Unsplash)

  • Salutări din partea mea!

    Salutări din partea mea!

    În ultima lună, Tudor are o plăcere deosebită în a ne juca de-a venitul şi plecatul de-acasă. Iese din cameră, închide uşa după el, bate, aşteaptă să i se răspundă, intră şi salută cu voce tare: „Sărut mâna!”. Suntem atenţi să îi răspundem, să îl privim în ochi, să îi zâmbim. După salutări, îl întrebăm de unde vine.

    Adesea, se întoarce de la serviciu sau de la şcoală, uneori de la grădiniţă sau din oraş. Luna aceasta, întocmai ca Lucian, a fost plecat şi el în delegaţii. Şi îl întrebăm dacă a văzut, făcut sau învăţat ceva interesant. Şi apoi trebuie să ne luăm rămas bun, pentru că e grăbit să plece iarăşi.

    [Între doi ani şi jumătate şi şase ani] copilul nu e interesat doar de impresiile senzoriale exterioare; atenţia sa e de asemenea îndreptată în mod natural în etapa aceasta asupra acţiunilor corpului său. De aceea perioada aceasta e atât de potrivită pentru învăţarea „bunelor maniere”, prin practicarea unui mare număr de acţiuni precum închisul şi deschisul unei uşi, înmânarea unui obiect ascuţit unei alte persoane, mâncatul corect, salutul, luatul rămasului-bun şi aşa mai departe. (E. M. Sterling, Maria Montessori: Her Life and Work)

    Încă de când Tudor era mic, dacă îi adresa cineva o întrebare, îl lăsam să răspundă singur. Când e nevoie, „traducem” noi ceea ce răspunde. Procedăm acum la fel şi cu Tereza. Şi chiar dacă ea nu vorbeşte inteligibil încă, aşteptăm câteva clipe să înţeleagă întrebarea şi apoi să dea singură un răspuns.

    De cele mai multe ori, i se iveşte pe buze un zâmbet sau chiar râde. E semnul clar că îi face plăcere discuţia cu persoana respectivă şi atenţia care i se acordă. Abia apoi răspundem noi în numele ei.

    Copiii procesează mai încet decât noi ceea ce aud. De aceea, e bine să le vorbim cât mai articulat, nu foarte repede şi să le lăsăm timp suficient pentru a reacţiona.

    Dialogul este esenţial încă de la naştere. Ca părinţi, trebuie să vorbim şi să aşteptăm ca bebeluşii să ne răspundă, indiferent că le facem baie, îi alăptăm sau îi îmbrăcăm. Numiţi obiectele folosite şi descrieţi acţiunile implicate. Faceţi asta în cuvinte simple, dar cu respect faţă de seriozitatea sarcinii copilului de autoformare. Vorbiţi rar, amintindu-vă că viteza neurală a creierului copilului rămâne la jumătate din cea a creierului adultului, până când copilul are aproximativ 12 ani. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

    Pe stradă, întrebările standard ale adulţilor în discuţia cu copiii sunt relativ simple. „Cum te cheamă? Câţi ani ai? Mergi la grădiniţă? Cum o cheamă pe surioara ta? Câţi ani are?” Am observat că Tudor le-a preluat ca fiind subiecte de conversaţie cu persoanele întâlnite şi le repetă aproape de fiecare dată.

    Puţin obişnuită să intru în contact cu persoane necunoscute, interacţiunile lui Tudor îmi stârnesc de fiecare dată curiozitatea. La început, simţeam şi o oarecare jenă pentru îndrăzneala lui, peste care am învăţat să trec şi să-i apreciez inocenţa şi dorinţa de comunicare. Mulţi din cei care i-au adresat întrebările de mai sus erau persoane necunoscute nouă, atraşi de privirea unui copil adorabil. Şi nu l-am forţat niciodată să le răspundă, adresându-le eu un zâmbet sau un salut politicos, în lipsa unui răspuns din partea lui.

    Montessori adaugă: „De aceea, important este că el ar trebui să știe cum să îşi salute părinții, rudele, prietenii sau străinii, în cazul în care se gândește să facă acest lucru. Dar acţiunea ar trebui să îşi aibă originea în mintea lui și în propria sa gândire. Sau, din nou, un copil poate părăsi școala fără să-şi salute profesorul. Nu contează – nu ar trebui să fie mustrat pentru că a făcut asta; esențialul este ca el să știe cum să facă gesturile de amabilitate atunci când micuța lui inimă îi cere acest lucru, ca parte a unei vieți sociale care se dezvoltă natural de la un moment la altul.” (E. M. Sterling, Maria Montessori: Her Life and Work)

    Într-una din zilele trecute, spre sfârşitul plimbării noastre, Tudor s-a oprit la un gard şi s-a uitat cu mare atenţie la un domn care tundea iarba cu maşină electrică. Văzându-se observat, domnul s-a oprit şi a venit la gard, să îl salute. Se întâlneau pentru prima dată.

    Şi a urmat obişnuita serie: „Cum te cheamă pe tine? Pe mine mă cheamă Tudor, am trei ani. Ea e Tereza, are un anişor.” Între timp, din casă a ieşit şi vecina, cu care am început să povestim. Tudor i-a răspuns la întrebările despre bunica, i-a spus cum s-a jucat prin curte şi pe unde s-a plimbat.

    Domnul se întorsese la tuns iarba şi era la distanţă de noi, neauzindu-ne din cauza maşinii. Dintr-o dată, Tudor a spus hotărât: „No, hai să mergem acasă! Pa, pa, Monica! Să-l saluţi şi pe nenea Relu din partea mea.” Şi a pornit vitejeşte spre casă.

    În astfel de momente, rămân pe loc şi mă uit cu ochii mari după el. Nu i-am cerut niciodată să salute, nici să mulţumească sau să-şi ceară scuze, fiind sigură că e mult mai important să facă asta din proprie iniţiativă. Am preferat să îi dau doar de înţeles că urmează să plecăm şi am început prin a saluta eu persoana de care ne despărţeam. Dar Tudor a interiorizat regulile de bună purtare, până când a fost pregătit să le folosească spontan.

    Copiii din şcolile Montessori se comportă, de obicei, în mod excepţional (deşi nu sunt constrânşi să facă asta), aşa cum au mărturisit nenumăraţi vizitatori. Ospitalitatea lor este atât de fermecătoare tocmai pentru că e atât de spontană. Dar fără aceste lecţii de amabilitate şi bune maniere oferite înainte, şi fără libertatea de a se exprima ei înşişi spontan, majoritatea acestor flori de curtoazie nu ar fi înflorit deloc. (E. M. Sterling, Maria Montessori: Her Life and Work)

    (Photo by Patryk Sobczak on Unsplash)

  • La masă!

    La masă!

    Există trei aspecte pe care adultul nu le poate controla pentru copil, respectiv mâncatul, somnul şi folosirea toaletei. Acestea sunt cele trei obiceiuri în privinţa cărora copilul are controlul deplin. Adultul poate doar să îi pregătească mediul şi să creeze rutine şi ritualuri pentru fiecare dintre ele. Astfel, copilul le va deprinde mai uşor, cu atât mai mult cu cât surprindem perioadele senzitive pentru fiecare dintre ele.

    În privinţa diversificării, nu sunt întru totul de acord cu sugestiile Montessori. Noi am început acest proces când copiii au întrunit cumulativ cele trei cerinţe actuale ale specialiştilor în domeniu. Acestea sunt: împlinirea vârstei de şase luni, demonstrarea abilităţii de a sta în fund şi a interesului faţă de mâncare. În multe cărţi şi la mulţi specialişti Montessori am întâlnit sugestia de a începe diversificarea între patru şi şase luni. Ba chiar recomandarea de a înlocui complet alăptarea, uneori şi înainte de împlinirea vârstei de un an. Ceea ce, conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, contravine studiilor din ultimii ani. Organismul bebeluşului nu este pregătit pentru alt aliment în afara laptelui matern (sau a laptelui praf) până la şase luni.

    În plus, recomandarea este de a continua alăptarea cel puţin până la împlinirea vârstei de doi ani. S-a demonstrat că beneficiile fizice şi emoţionale, atât pentru copil, cât şi pentru mamă, sunt multiple. Acesta este, de fapt, unul dintre motivele pentru care OMS foloseşte în ultimul timp sintagma „alimentaţie complementară”, în loc de „diversificare”. Sugerează astfel că introducerea alimentelor nu înlocuieşte imediat alăptarea, ci o completează.

    Am urmat, în schimb, multe dintre recomandările Montessori în ceea ce priveşte organizarea mesei, rolul copilului şi materialele folosite. Este important să aibă copilul cât mai mult control asupra întregului proces, într-un mediu pregătit.

    Tudor a stat la început într-un scaun înalt, în care trebuia să îl aşezăm noi. Pentru a-i oferi libertate de mişcare, am folosit o improvizaţie, respectiv taburetul cu două trepte BEKVÄM, de la Ikea, pe care îl folosea deja pentru a lucra singur la blatul din bucătărie. Fiind mai înalt decât scaunele noastre, îi putea urca singur treptele, stând cu spatele rezemat de plinta de pe perete.

    La Tereza am renunţat la scaunul înalt cu totul şi am ţinut-o în braţele noastre la început. După câteva luni, am folosit masa joasă din bucătărie şi scaunul cub Montessori făcut de Lucian.  La cursul Setting Up Your Home Montessori-Style, Simone Davies ne-a recomandat să tăiem zece centimetri din picioarele meselor şi ale scaunelor copiilor (la fel, din picioarele şevaletului), pentru ca cei mici să stea cât mai confortabil, atingând podeaua cu picioarele. A fost o mare schimbare pentru Tudor când am făcut asta, pentru că reuşea să se aşeze singur pe scaun şi să se dea jos de pe el cu uşurinţă. De obicei, stătea la masa joasă din bucătărie pentru gustări sau la cină, când nu mâncam cu toţii.

    Pentru aranjarea mesei, i-am pus lui Tudor cele necesare la îndemână, pe un raft. Am eliberat un sertar din bucătărie, în care i-am pus pahare, căni, carafe, boluri, farfurii. La sertarul cu tacâmuri avea deja acces şi le putea lua cu uşurinţă. L-am încurajat cât mai des să ne ajute să punem masa. La sfârşit, l-am invitat să ne ajute să o strângem, învăţându-l să aranjeze vesela şi tacâmurile în maşina de spălat. A fost nevoie de multă răbdare din partea noastră şi de mult exerciţiu din partea lui. La fel ca în alte activităţi, i-am arătat cum să facă, cu mişcări încetinite. Dacă apoi a greşit, nu l-am corectat, eventual i-am arătat data viitoare din nou.

    Nu mi-au plăcut niciodată farfuriile de plastic, cu atât mai puţin cănile sau paharele. De aceea, când am citit că recomandarea Montessori este de a folosi doar veselă de porţelan, respectiv pahare şi carafe de sticlă, nu am ezitat nicio clipă în a i le oferi doar pe acestea lui Tudor. S-au spart vreo cincisprezece pahare în tot procesul acesta de învăţare, plus vreo două-trei carafe şi câteva farfurii, dar nu ne-a părut rău.

    Am cumpărat şi tacâmuri pentru copii, de inox. A-i da unui copil mic să mănânce cu tacâmurile adultului este ca şi cum l-ai pune pe acesta din urmă să mănânce supa cu polonicul. Tudor a învăţat relativ uşor să le folosească, urmărindu-ne pe noi şi exersând mult. Acum îşi unge singur pâinea cu unt, îşi curăţă castravetele, îl feliază, foloseşte cuţitul şi furculiţa pentru a-şi tăia mâncarea. Îşi toarnă din carafă lapte în cană, îi face plăcere să îşi pună ciorba sau supa în farfurie, cu polonicul. După ce termină de mâncat, merge singur să se spele pe mâini şi pe gură; foarte rar are bluza murdărită de mâncare.

    Mobila pentru copii, mesele şi scaunele lor, ar trebui să fie uşoare, nu doar pentru a putea fi transportate cu uşurinţă de mâinile lor mici, ci pentru că fragilitatea lor are valoare educaţională. Acelaşi considerent ne face să le dăm copiilor farfurii de porţelan, pahare de sticlă şi ornamente fragile, pentru că aceste obiecte atrag atenţia ele însele asupra mişcărilor dure, dezordonate sau nedisciplinate. Astfel, copilul este îndemnat să se auto-corecteze şi să înveţe singur să nu se lovească de ele, să nu le răstoarne şi să nu le spargă; rafinându-şi mişcările tot mai mult, copilul câştigă treptat independenţă şi libertate motrică.

    Pe de altă parte, când copilul se loveşte de o sută de ori de un birou mare şi greu de fier; când face mii de pete de cerneală, invizibile pe banca neagră; când lasă o farfurie de metal să cadă la pământ de o sută de ori, fără a o sparge, el rămâne scufundat într-o mare de defecte, fără a le percepe; mediul său e, până una alta, astfel construit încât să ascundă şi astfel să îi încurajeze greşelile. (Maria Montessori, Spontaneous Activity in Education)

  • Cu plăcere!

    Cu plăcere!

    Noi credem că educaţia financiară trebuie să înceapă cât mai devreme. De câteva luni, Tudor are un portofel mic, cu fermoar, în care punem câte doi lei. Este suficient pentru a-şi cumpăra o sticlă de apă sau un iaurt. Exersăm cum să facem asta la magazinul din colţ, unde mergem mereu cu plăcere. Cunoscut fiind de doamnele de acolo, ni s-a părut modul ideal de a începe învăţarea, mai ales după-masa, când nu sunt aşa de mulţi clienţi. Tudor îşi ia singur marfa de pe raft, trece apoi la casă, plăteşte şi apoi primeşte bonul.

    Ieri, în timp ce ne aflam la magazin, şi-a scos portofelul şi a cumpărat o sticlă de apă. A aşteptat apoi liniştit să primească bonul, momentul lui preferat. După ce i l-a dat doamna, a fost preocupat să îl pună în portofel. Alături de el, Lucian l-a întrebat: „Cum spui?”. Cu clopoţelu-i cristalin, Tudor a ridicat privirea, s-a uitat zâmbind către doamna vânzătoare şi i-a spus: „Cu plăcere!”.

    Din respect pentru Tudor, am evitat pe cât de mult posibil să îi cer în public să salute sau să mulţumească. Dacă am simţit nevoia să spun ceva, atunci am folosit eu un „mulţumim” sau un „la revedere”, fiind atentă să mă audă şi el. Cred cu tărie că învăţarea nu se face în public. Bunele maniere şi amabilitatea se modelează de către părinţi şi de cei apropiaţi şi se învaţă acasă, nu pe stradă.

    Încă de când era mic, i-am mulţumit pentru că m-a lăsat să-l schimb, de exemplu, i-am spus „poftim” de câte ori i-am dat ceva şi i-am spus „cu plăcere”, oricât de mic era, când se uita la mine după ce îi înmânam ceva. Am făcut jocuri acasă, în care am modelat comportamentul acesta. Mama îmi povestea zilele trecute că s-a jucat aşa cu Tereza, aşezate pe covor, cu mingea. Nu e niciodată prea devreme pentru a începe să modelăm un comportament civilizat. Scopul nostru e de a-l învăţa pe copil să se comporte astfel chiar şi când nu suntem împreună cu ei.

    La fel am procedat şi cu salutul. De câte ori plecăm din casă sau când ne întoarcem, salutăm. Pe stradă, la fel, când ne întâlnim cu cineva cunoscut. Mi se pare interesant cum a evoluat salutul la Tudor. Acum vreun an şi jumătate a început cu „tai-tai”, a avut apoi o perioadă de „la revedere”, a trecut la „sărut mâna”, acum a ajuns la „servus”. Urmează să discutăm (acasă, desigur) pentru cine folosim fiecare dintre adresări.

    Folosim fiecare prilej pentru a aprecia comportamentul pozitiv. Azi-dimineaţă, după ce a curăţat un castravete, Tudor l-a tăiat şi a pus o bucată şi pe farfuria Terezei. I-am mulţumit frumos şi i-am arătat ce mult s-a bucurat ea, că a început imediat să îl mănânce. Am învăţat că astfel încurajăm amabilitatea, menţinem o bună relaţie între fraţi, susţinem conectarea cu copilul, îi creştem stima de sine şi modelăm bunele maniere. Atât de multe câştiguri cu un gest atât de simplu!

    Perioada senzitivă pentru amabilitate şi bune maniere este între doi şi şase ani. Este momentul propice pentru copil să înveţe cum să se poarte, să aibă maniere la masă, să fie atent şi plin de compasiune faţă de cei din jur. A se afla în perioada senzitivă înseamnă a asimila aceste informaţii fără niciun efort, a fi deschis în mod natural spre maxima absorbţie a cunoştinţelor.

    Pentru a-i învăţa pe copii bunele maniere, ei trebuie să vadă că părinţii, fraţii şi prietenii lor mai mari le urmează consecvent. Exemplul pe care îl dăm în primul rând prin propriul comportament este mult mai puternic decât orice le spunem noi. Copiii absorb orice văd că facem noi, în special când sunt foarte mici, şi încep să vorbească şi să se poarte exact ca noi. Noi suntem modelele lor. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    (Photo by Liane Metzler on Unsplash)