Zăpadă! Un vailing de zăpadă!

Unul dintre cele mai triste momente ale copilăriei este atunci când afară e zăpadă şi o vezi doar pe geam. De ieri, copiii tuşesc şi au febră, ceea ce înseamnă că suntem blocaţi în casă. Aşa că astăzi am adus zăpada în casă – un vailing de zăpadă! Le-a făcut o plăcere deosebită să se joace cu ea! Au încercat mai întâi cu mâinile goale, dar imediat le-a fost frig şi ne-au cerut mănuşile. Tereza a încercat să o şi guste, dar Tudor a oprit-o, spunându-i că e prea rece. El a făcut bulgări, ea a plimbat zăpada de pe o mănuşă pe alta. Şi au observat atenţi cum se topeşte, până a rămas doar apă.

Zilele în care nu putem ieşi din casă sunt printre cele mai greoaie pentru noi. Copiii au aşa de multă energie, pe care o consumă greu doar între patru pereţi! Şi atunci gândim multe jocuri pline de mişcare, exerciţii care presupun efort fizic intens şi activităţi diverse făcute împreună. Mai ales cu şi pentru Tudor, facem pod din scaune, cursă cu obstacole, agăţări de o bară suspendată, mers pe râu.

Tereza este în plină perioadă a efortului maxim. Umblă deja foarte bine, uneori chiar în pas alergător. Se caţără pe fiecare scaun, masă joasă sau pat pe care le găseşte. Dacă alături se află un scaun sau o masă ceva mai înalte, cu atât mai bine! Se urcă vioaie şi pe acelea! A început chiar să plimbe prin casă un scăunel, care o ajută să ajungă la rafturile mai înalte. În tot ceea ce face, se observă o concentrare deosebită şi o repetare a mişcărilor, până la perfecţiune. Iar când ieşim afară, fie că e zăpadă sau nu, umblă peste un kilometru, când mergem în ritmul ei.

Copilul nu urmăreşte legea efortului minim, ci o lege exact contrarie. Utilizează o cantitate de energie pentru un scop nesubstanţial şi cheltuieşte nu numai energie de mişcare, ci şi energie intensă în executarea exactă a fiecărui detaliu. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

Maria Montessori a observat la copiii sub şase ani ceea ce ea a numit perioada maximului efort. Este nevoia copilului de a repeta o activitate, aparent fără un scop concret, până când dobândeşte noua abilitate pentru care a efectuat acţiunea respectivă. Zilele acestea, în cazul Terezei, este urcarea pe scaun, din nou şi din nou, chiar şi imediat după ce a căzut. În cazul lui Tudor, este înnodarea oricărei panglici, de nenumărate ori, până când reuşeşte să facă funde. Acum câteva zile a ieşit în oraş pentru prima dată după ce şi-a legat singur şireturile. Avea o singură fundă la fiecare, iar încântarea de pe chipul lui era de neegalat!

Copilul nu oboseşte prin muncă, ci devine mai puternic. Creşte prin muncă şi de aceea munca îi măreşte energiile. Nu cere niciodată să fie uşurat de munca lui, dimpotrivă, cere să fie lăsat să-şi execute sarcinile şi să le execute singur. Sarcina de a creşte este însăşi viaţa lui. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

Uneori, grăbiţi, nu vrem decât să îl încălţăm repede şi să ieşim din casă! Sau să îi dăm Terezei jos scutecul, pentru a o schimba. Şi uităm să îi lăsăm să facă singuri măcar o parte! Mai nou, Tereza ne atrage atenţia, protestând vehement. Ne amintim astfel să ne întoarcem, pentru a o lăsa să aprindă ea lumina la baie sau să îşi dea jos şosetele, după ce i le trecem noi mai jos de călcâi. E, uneori, alegerea între drumul scurt, dar mai plin de hopuri sau între cel lung, dar mai lin. Cu cât ne amintim să ne oprim mai des, cu cât „pierdem” mai mult timp lăsându-i să facă singuri, cu atât mai repede vor învăţa şi ne vor „scuti” pe noi de a-i mai ajuta.

Copilul trebuie să-şi desfăşoare munca pentru propria dezvoltare singur şi în integralitatea ei. Nimeni nu poate prelua sarcina lui, nimeni nu poate creşte în locul lui. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

Maria Montessori spunea o decadă de rozar, înainte de a interveni în munca unui copil. Reuşea, astfel, să îşi înfrâneze instinctul de a-l ajuta, de a face ceva în locul lui. Când ne-a povestit prima dată despre Montessori, prietena mea ne-a spus că este sistemul care răspunde cel mai bine la cerinţa ardentă a copilului: „-Ajută-mă să fac singur!”.

Copilul munceşte dintr-o nevoie interioară. Motivaţia lui este intrinsecă. Fără a-i spune cineva, învaţă singur să vorbească sau să umble. Cu cât este lăsat mai liber, într-un mediu pregătit pentru el, alături de un ghid pregătit, cu atât copilul se dezvoltă mai armonios. Maximul efort este unul dintre secretele acestei dezvoltări.

Adultul care nu cunoaşte acest secret nu poate înţelege munca copilului. Şi, în realitate, nu a înţeles-o niciodată. De aceea l-a împiedicat întotdeauna pe copil să muncească, presupunând că ceea ce îi trebuia cel mai mult copilului ca să crească era odihna. Adultul a făcut totul în locul copilului, deoarece a fost călăuzit numai de propriile lui legi naturale ale muncii, adică legile efortului minim şi economisirii de timp. Mai rapid şi mai îndemânatic decât copilul, adultul l-a îmbrăcat şi l-a dezbrăcat, l-a spălat, l-a hrănit, l-a dus în braţe sau în cărucior, i-a aranjat mediul fără să ceară ajutorul copilului.

Când i se acordă puţin spaţiu „în lume şi în timp”, copilul spune ca prim semn al apărării sale:

-Eu! Vreau să fac eu singur! (Maria Montessori, Taina copilăriei)

5 thoughts on “Zăpadă! Un vailing de zăpadă!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *