În fiecare dimineaţă, Lucian o schimbă pe Tereza. Este momentul lor de reconectare şi, totodată, în timpul săptămânii, de pregătire pentru separare. Uneori mă gândesc că Tudor şi Tereza se trezesc înainte de ora şapte doar pentru a avea câteva minute fiecare cu tatăl lor. Astăzi, băieţii au plecat cu noaptea-n cap la cumpărături. Când s-a trezit Tereza, ei ieşeau pe uşă. Ducând-o în baie să o schimb, a început să plângă tare. Şi printre suspine, spunea mereu „ta-ta”. Perioada senzitivă pentru ordine a început!

Există la copii un instinct care începe din primul an al vieţii şi care ajunge la o culme de dezvoltare către vârsta de doi ani: este nevoia (pentru construirea minţii sale) de a vedea lucrurile totdeauna în acelaşi loc şi întrebuinţate după scopul pentru care sunt făcute. Dacă aceasta nu se întâmplă, şi cineva tulbură ordinea şi destinaţia obiectelor, copilul e contrariat, e rănit şi această schimbare a ordinii devine un obstacol pentru el. Atunci copilul încearcă să apere obiectele ca ele să rămână, pe cât este cu putinţă, în acelaşi mod, aşa cum are nevoie el. (Maria Montessori, Ilie Şulea-Firu, Copilul sau Copilul, fiinţă divină, dar neînţeleasă)

Preluând ideea biologului olandez Hugo de Vries, Maria Montessori a descoperit perioadele senzitive în dezvoltarea umană. Este, probabil, una dintre cele mai importante şi originale învăţăminte montessoriene. Unii le-au prezentat ca ferestre de oportunitate, alţii le-au tradus ca faze sensibile. În aproape toate cărţile despre Montessori se regăsesc prezentate şi perioadele senzitive. Până acum, eu am găsit cea mai exhaustivă descriere în cartea lui E. M. Standing – Maria Montessori. Her Life and Work. Şi, desigur, prezentarea şi diversele anecdote redate de Maria Montessori în cărţile ei.

Un copil vede nisip pe jos şi se opreşte privindu-l; mama, care bagă de seamă nisipul răspândit, vine şi-l mătură. Copilul începe să plângă disperat, şi mama nu-l înţelege; vede însă că el se duce după nisip şi-l pune în acelaşi loc, unde era mai înainte şi iar începe să-l privească; atunci mama înţelege de ce a plâns copilul şi crede că e capricios.

O mamă îşi aşază paltonul pe braţ, fiindu-i cald. Copilul începe să plângă şi nimeni nu ştie de ce, până când mama se îmbracă cu paltonul şi atunci copilul se linişteşte: văzuse un lucru care nu era la locul lui, şi aceasta l-a tulburat.

Un copil de doi ani avea o doică perfectă, care îl scălda întotdeauna în aceeaşi baie, totdeauna în acelaşi fel. Trebuind să lipsească pentru câtva timp, a rugat o altă colegă să o înlocuiască. În acest timp copilul plângea, ori de câte ori noua doică îl scălda, cu toate că îl îngrijea cu o adevărată măiestrie. Când s-a întors vechea doică, l-a întrebat pe copil: „Nu era bună femeia aceea?”. Copilul a răspuns: „Nu”. Întrebându-l de ce plângea când îl scălda, a răspuns: „Pentru că mă aşeza anapoda”. Unde îl aşeza una cu capul, cealaltă îl aşeza cu picioarele. (Maria Montessori, Ilie Şulea-Firu, Copilul sau Copilul, fiinţă divină, dar neînţeleasă)

Perioadele senzitive îi permit copilului să înveţe fără efort, absorbind informaţia din jurul său. Ghidat de forţe interne, copilul îşi alege activităţi care îl ajută în dobândirea anumitor abilităţi. Eu compar adesea lucrul din perioadele senzitive cu ceea ce Mihaly Csikszentmihalyi descrie ca fiind starea de flux. Căci, departe de a-l obosi, activitatea intensă şi prelungită dată de senzitivitate îl odihneşte pe copil, îl revigorează.

Montessori compară munca aceasta cu „o flacără care arde fără consum”. De aceea, cu cât educaţia este mai centrată pe urmărirea acestor perioade senzitive, cu atât dezvoltarea copilului va fi mai intensă. Cu atât mai mult, cu cât fiecare etapă durează un timp finit. Odată dispărută sensibilitatea, ea nu poate fi reactivată. Bineînţeles, copilul poate învăţa abilităţile respective şi în afara perioadelor senzitive, dar va depune efort pentru asta şi îi va lua mai mult timp.

De exemplu, între un an şi patru ani, este perioada senzitivă pentru detalii şi obiecte mici. Or, tocmai acum, adulţii ascund de copil obiectele acestea, de teama înecării. Cât de frustrant trebuie să fie pentru el! În loc să îi ascundem obiectele, ar fi suficient să îi stăm alături când le studiază, fără a i le lăsa permanent la îndemână.

În timp ce Tudor lucra cu Turnul roz am făcut un exerciţiu interesant de observare. Tereza, intrată în cameră, a mers direct la cel mai mic cub, de un centimetru diametru. Apoi l-a luat în mână pe următorul, de doi centimetri. Când am înlăturat primele două cuburi, a mers din nou înspre cele mai mici rămase pe covoraşul de activităţi. La fel, dacă se află în apropierea cilindrilor, îi va alege întotdeauna pe cei mai subţiri sau mai mici.

Sunt multe astfel de exemple. Pentru că prezintă fapte reale şi datorită senzitivităţii pentru detalii şi obiecte mici, cărţile din seria Wimmelbuch sunt preferatele copiilor! Sau o plimbare cu un copil mic poate fi cel mai bun exerciţiu de prezenţă conştientă. El se va opri să studieze fiecare furnică sau crăpătură din asfalt, va fi interesat de orice scamă de pe jos, va petrece minute întregi încercând să ia în mână o pietricică.

Atunci când o perioadă senzitivă se află la apogeu, o putem compara cu un proiector – venit din interiorul minții – care iluminează anumite părți ale mediului, lăsând restul în obscuritate comparativă. Efectul acestei raze luminoase și selective de atenție este acela că, unde înainte era confuzie și haos, acum se instalează ordinea și distincția. (E. M. Standing, Maria Montessori. Her Life and Work)

Mai multe articole despre acest subiect găsiţi pe site căutând după eticheta perioade senzitive.

(Photo by Nong Vang on Unsplash)