Zilele acestea am primit mai multe emailuri despre Ziua tatălui, care a fost sărbătorită duminică în America. Noi nu acordăm prea multă atenție acestor zile, preferând să ne bucurăm de fiecare moment în parte. Dar, auzindu-i pe copii cum discutau cu bucurie că tatăl lor e liber 3 zile la rând, m-am gândit să scriu despre rolul patern.

Tata lucra mult când eram eu mică, iar amintirile cu el din anii adolescenței sunt mai ales din perioada vacanțelor. În plus, așa cum era cutuma acelor vremuri, mama era cea care se ocupa de casă și copii.

Tatăl nu mai este cel care doar oferă confortul material, ci i se cere, de asemenea, să ofere iubire prin timpul acordat îngrijirii, vorbirii și jocului cu copilul. (Silvana Quattrochi Montanaro, Understanding the Human Being)

Cu ceva timp în urmă, înainte de a pleca cu toții de acasă, am pus așternuturile la spălat. Nu am mai avut timp să pun în schimb altele curate, iar când ne-am întors seara m-am grăbit să pregătesc copiii pentru culcare. Dar când am intrat în cameră, patul era deja făcut. Ușurată, i-am mulțumit lui Lucian pentru că pusese așternuturi curate. Răspunsul lui însă mi-a dat de gândit. „De ce îmi mulțumești?”

Într-adevăr, dacă ar fi mers să alimenteze mașina, nici măcar nu m-ar fi interesat prea tare. În schimb, pentru că a făcut ceva în casă, am simțit că e nevoie să îi mulțumesc. Cu alte cuvinte, mă consideram direct responsabilă de sarcinile casnice. Și la fel cred că se întâmplă în majoritatea familiilor, inclusiv când vine vorba de copii.

Mama se consideră și e considerată responsabilă pentru tot ceea ce ține de copii. Din fericire, lucrurile încep să se schimbe și văd sau aud adesea despre tați implicați. Pentru copii, dar și pentru întreaga familie, înseamnă atât de mult!

Tatăl nu e doar cel care repară jucării sau îi scoate la plimbare, ci devine și sprijinul emoțional atunci când copiii au nevoie. Tatăl nu e doar cel care merge la serviciu și aduce bani în casă, ci e prezența protectoare de care o mamă la început de drum are nevoie. Tatăl nu e doar cel care mută lucruri grele, ci e omul care își dă voie să plângă când împărtășește suferința copilului său. Tatăl e cel care recunoaște când a greșit și care învață cum să facă altfel.

Lucian e extrem de prezent în viața copiilor. A început prin înscrierea noastră la cursul Lamaze, a continuat prin căutarea informațiilor despre scutecele textile și plimbarea copiilor prin cameră în miez de noapte. Și chiar dacă uneori am fost prea critică cu felul lui de a fi părinte, am învățat amândoi să rămânem în echilibru.

Ne asumăm, uneori chiar cu un zâmbet, cuvintele sau gesturile nepotrivite învățate de copii de la fiecare din noi. Ne susținem în momentele, deloc puține, de îndoială asupra deciziilor legate de ei. Și am învățat să îi predăm ștafeta celuilalt de cele mai multe ori când simțim că nu putem rămâne calmi în fața lui Tudor și a Terezei.

Viața copiilor este mult îmbunătățită de tații care sunt capabili să fie prezenți, să valideze și să ofere confort emoțional în vremuri de suferință. În același sens, copiii pot fi profund răniți de tații abuzivi, extrem de critici, care umilesc sau sunt reci din punct de vedere emoțional. (John Gottman, Raising an Emotionally Intelligent Child)

Rolul tatălui nu este doar unul de plimbat copiii prin parc. Cu cât este mai prezent în sarcinile zilnice ale familiei, cu atât legătura cu copiii săi este mai puternică. E important ca o parte din ritualurile de zi cu zi ale copilului să fie îndeplinite de către tată. Conform ultimelor studii, cu cât tatăl e mai implicat, cu atât copilul va avea o viață mai împlinită. În plus, simțul de independență și abilitățile de socializare ale copiilor sunt mai crescute. Fie că e vorba de schimbat scutece, făcut baie sau oferit mâncare, prezența paternă este esențială.

În plus, tatăl are un cu totul alt stil de a interacționa și a se juca decât mama. Am observat adesea că Lucian îi poate face pe copii să râdă mai cu poftă decât o fac eu. Hârjoneala lor este de obicei mai îndelungată și mai plină de chicoteli. Când o văd pe Tereza mânuind bormașina cu îndemânare sau pe Tudor urcat pe ultima treaptă a scării de doi metri mă bucur că au în spate prezența încurajatoare a tatălui lor. Chiar dacă uneori îmi țin răsuflarea, știu că sunt ghidați protector, în ciuda intervențiilor uneori prea masculine pentru gustul meu.

Tatăl care își oferă iubirea, timpul și răbdarea, și care lucrează împreună cu copilul, îl învață nu doar cum să facă lucrurile, dar oferă și un model de comportament și identitate. (Silvana Quattrochi Montanaro, Understanding the Human Being)

Cred că cea mai dificilă sarcină, când vine vorba de rolul acesta de tată prezent, nu doar fizic, cât mai ales emoțional, este expunerea în fața vulnerabilității. Este exact ceea ce bărbații sunt cel mai puțin învățați să facă.

Orice am face, ca părinți, vom avea și momente în care vom greși. Iar repararea acestor greșeli este esențială pentru relația cu copiii noștri. Dar ea presupune asumare, acceptarea trăirilor proprii și ale celor din jur și dorință de schimbare. Din păcate, mulți bărbați încă percep eronat toate acestea drept slăbiciune. De fapt, ele nu sunt altceva decât o dovadă de iubire profundă. A sinelui și a propriilor copii.

Astăzi, siguranța copiilor vine din inimile taților lor. Ea e bazată atât pe prezența emoțională, cât și fizică, a bărbaților alături de copiii lor. (John Gottman, Raising an Emotionally Intelligent Child)

(Photo by Vitolda Klein on Unsplash)