Fratele cel mare

Înainte de somnul de prânz, Tudor m-a întrebat de ce s-a născut înaintea Terezei. I-am spus că aşa s-a întâmplat, că el s-a născut primul. După ce s-a gândit puţin, mi-a răspuns: „Şi eu trebuie să am acum grijă de toată lumea.” I-am răspuns imediat că el trebuie să aibă grijă de el, nu de alţii. Şi după ce a adormit, am avut eu subiect de gândire. Se simte Tudor presat să fie fratele cel mare?

Înainte de a se naşte Tereza, am început să mă documentez despre cum să cultivăm o relaţie bună între fraţi. Cele două cărţi care mi se par esenţiale în privinţa aceasta sunt Rivalitatea dintre fraţi şi Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi. Le-am citit cu atenţie şi revin la ele de câte ori e nevoie.

Unul dintre primele avertismente ale Rivalităţii este de a nu eticheta copiii. Când îi spunem mereu copilului că el e fratele cel mare şi trebuie să aibă grijă de cei mici, îl împovărăm peste măsură. Din fericire, Tudor mi-a atras la timp atenţia că are această percepţie. Din păcate, ceva din atitudinea sau modul nostru de exprimare l-a făcut să simtă astfel.

Odată ce părinţii conştientizează că vorbele şi atitudinea lor pot ţine captiv un copil într-un rol, încep să fie mai atenţi la ce-şi spun fraţii între ei şi unul despre altul. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Rivalitatea dintre fraţi)

Unul dintre momentele în care intervin aproape întotdeauna este când îi aud pe alţii cerându-i lui Tudor să renunţe în favoarea Terezei, „că ea e mai mică”. De fiecare dată reamintesc regula familiei, de a aştepta până termină el sau de a lucra împreună. În acest fel, simt că îi protejez pe amândoi, dar şi relaţia dintre ei. Tudor nu e frustrat pentru că e nedreptăţit din cauza vârstei, Tereza nu învaţă că i se cuvine ceva datorită faptului că e mai mică. În plus, amândoi învaţă că ceea ce lucrează e important pentru noi şi îşi dezvoltă răbdarea. De multe ori, găsesc soluţii de a lucra împreună.

Când am venit acasă cu Tereza, ţin minte că Tudor mi s-a părut a fi un gigant. Şi totuşi, avea doar doi ani şi nu crescuse peste noapte. Dar percepţia mea se modificase, obişnuită fiind câteva zile cu Tereza. Nu e de mirare, aşadar, că fratele cel mare a început să se bebeluşească imediat după naşterea surorii lui. Documentându-ne, teama noastră faţă de regresia lui a dispărut. Şi, cu cât i-am acordat mai multă atenţie şi l-am tratat ca pe un bebeluş, cu atât s-a liniştit mai mult. I-am arătat astfel şi că iubirea noastră pentru el nu a dispărut.

Când se întâmplă să fim nevoiţi să apelăm la diferenţa de vârstă, avem grijă să subliniem acest lucru în avantajul ambilor copii. Când Tereza vrea să lucreze şi ea cu fierăstrăul, îi spunem că va face asta când mai creşte puţin. Când, mai târziu, vor să citim deodată, îi spunem lui Tudor că începem cu cartea Terezei, ea fiind apoi prima care va merge la somn.

În parte, ceea ce creează resentimente profunde între fraţi este pretenţia părinţilor ca ei să-şi păstreze poziţia în familie. Nu putem inversa ordinea în care s-au născut copiii. Dar nici nu le putem pretinde să se comporte la nesfârşit în funcţie de data naşterii lor. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Rivalitatea dintre fraţi)

Maria Montessori a susţinut în mod deosebit diferenţele de vârstă între copii. A creat grupe mixte de vârstă, care contribuie la dezvoltarea optimă a fiecărui copil. Cei mari sunt modele pentru cei mici, care, la rândul lor, se uită cu interes şi învaţă de la cei mari. Singura diferenţă faţă de familie este că grupele se modifică pe parcursul anilor. Astfel, fiecare copil devine la un moment dat decanul de vârstă al grupei.

Farmecul vieţii sociale constă în numărul de tipuri diferite de persoane pe care le întâlnim. Nimic nu este mai cenuşiu decât azilul de bătrâni. A segrega pe criteriul vârstei este unul dintre cele mai crude şi inumane lucruri pe care le poate face cineva, iar acest lucru e la fel de valabil şi pentru copii. Acest lucru rupe legăturile vieţii sociale şi o privează de substanţă, de ceea ce o hrăneşte. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Dr. Laura Markham sugerează să găsim sau creăm astfel de grupuri diverse, în care copiii să poată juca şi rolul copilului mai mare sau al celui mic. Pentru Tudor, verişorii sunt o astfel de oportunitate. Pentru Tereza, prietenii mai mici decât ea, pe care îi tratează cu multă atenţie şi gingăşie.

Tudor a lansat azi un semnal care îmi dă de gândit. A găsi echilibrul între fraţi e o provocare serioasă. Felul în care rezolvăm conflictele între ei sau în care ne îndreptăm atenţia şi iubirea asupra fiecăruia sunt esenţiale. Evitarea etichetelor, găsirea sarcinilor şi responsabilităţilor adecvate, acceptarea şi celebrarea unicităţii fiecărui copil sunt câteva din punctele pe care le voi avea în vedere în următoarea perioadă.

(Photo by Kelly Sikkema on Unsplash)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *