Învăţ Montessori

Etichetă: Fraţi

Hai să găsim o soluție!

Tudor și Tereza au deseori divergențe, momente în care nu se înțeleg sau în care se luptă pentru ceva anume. Sunt frați, cu alte cuvinte. De Crăciun, lucrând cu setul de piese magnetice pentru construit, primit de Tereza, au ajuns într-un astfel de moment. Fiind seară, mă gândeam că va fi nevoie să intervin. Dar, spre surprinderea mea, Tudor i-a spus imediat Terezei: „Hai să găsim o soluție!”.

Nu e prima dată când folosesc această abordare. Cu toate acestea, a fost primul moment în care, obosiți fiind, au recurs la ea. Au învățat să împartă frățește, deși nu pe jumătate, de ceva timp. Au învățat să își aștepte rândul, așa cum se face în clasele Montessori, chiar dacă nu întotdeauna răbdători. Acum, observ că au învățat să vină cu soluții care să îi mulțumească pe amândoi, după adevărate negocieri și dezbateri.

Ca părinți, știu cât de greu e să ne abținem din a comenta, din a le rezolva problema sau din a lua partea unuia sau altuia dintre copii. Ni se întâmplă să o facem mai des decât ne-am dori-o, din păcate. În rarele momente în care suntem cu adevărat prezenți alături de ei, reușim să îi ajutăm să se asculte reciproc. Și, în clipele acelea, le-am spus mereu copiilor: „Hai să găsim o soluție!” sau „Oare putem găsi o rezolvare pentru problema aceasta?”.

În relația mea cu Lucian, am văzut că adesea comunicarea ne stă în cale. Ajungem la conflicte destul de serioase, dar apoi, stând la discuții, ne dăm seama că eram în lumi complet paralele. Niciunul dintre noi nu se simțea văzut, ascultat sau înțeles, așa că nu eram dispuși să facem nicio concesie. La fel se întâmplă, desigur, și cu frații.

Această îndemnare la găsirea unei soluții începe întotdeauna prin a spune sau a repeta ceea ce își dorește fiecare. Este ceea ce i-am învățat și pe copii să facă. „Am nevoie de un triunghi mov, pentru a termina vagonul de tren.” „Eu construiesc un castel și nu vreau să îl stric, că e aproape gata.” Rolul nostru de comentator sportiv sau de interpret-traducător, recomandat de atâția specialiști, este grozav pentru genul acesta de situații.

Frumusețea acestei abordări este că îi ajută pe copii să se simtă responsabili. În loc să atragem atenția asupra noastră, pentru rezolvarea conflictului din frați, îi împuternicim pe ei să găsească o soluție. Îi invităm să fie creativi, să își asculte și înțeleagă fratele în mod activ și să ia problema în propriile mâini. Le demonstrăm că avem încredere în ei, ajutându-i astfel să aibă o stimă de sine sănătoasă.

Familiile care se concentrează pe soluții în loc de vină cresc frați care au relații mai bune între ei. (Dr. Laura Markham, Peaceful Parent, Happy Siblings)

Abordarea aceasta funcționează însă atunci când copiii nu sunt copleșiți de emoții și nevoile lor de bază sunt îndeplinite. De aceea am fost mirată că au recurs la ea, chiar dacă erau destul de obosiți. În alte situații, e util doar să stăm alături de ei, să le ascultăm trăirile sau să îi atragem în alte activități.

Găsirea soluțiilor implică funcționarea părții executive a creierului nostru, deci a cortexului prefrontal. Acesta este în formare în primii ani de viață, continuându-și dezvoltarea până pe la douăzeci și cinci de ani. Pentru copiii mici, așadar, trecerea de la emoții la rațiune este uneori aproape imposibilă. (Nu de puține ori, acest proces e dificil chiar și pentru noi, adulții.) Tocmai de aceea au nevoie de mult exercițiu și de multă exemplificare din partea noastră, reușind în timp să internalizeze pașii pentru găsirea unei soluții.

Pentru că am fost crescuți cu frica de conflict, ni se pare greu să acceptăm și să suportăm certurile dintre frați. În plus, ne simțim responsabili pentru fiecare dintre ei și trăim cu teama că nu se vor înțelege când vor fi mai mari. Acest gând înseamnă, pentru mulți dintre noi, că nu ne-am făcut bine treaba, ca părinți. De fapt, tocmai acceptarea ideii că e normal să existe conflicte și asumarea rolului de ghid, nu de judecător, sunt cele care ne vor ajuta să ne conducem copiii spre succes.

Atunci când suntem atenți să plantăm semințele empatiei în relația dintre copiii noștri de la o vârstă fragedă, îi încurajăm pe fiecare în parte să strălucească în lumina oferită de atenția și aprecierea noastră, impulsionându-i astfel să-și dorească să aibă o relație frățească apropiată și plină de afecțiune. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

(Photo by Annie Spratt on Unsplash)

30 decembrie 2021
Nu e despre tine

De ziua Terezei, când Tudor a primit zmeul, sărbătoritei i-am cumpărat o păpușă, căreia i-a spus Teodora. Pe cealaltă păpușă, adusă de la bunica ei, a numit-o Ștefana. După un timp, Tudor a început să le spună Maricica și Patronela, ceea ce o deranja tare pe Tereza. A început să plângă și să îi spună că nu le cheamă așa. După câteva zile în care am încercat să îl corectez pe Tudor, mi-am dat seama că ar fi util să o ajut și pe Tereza. „Nu e despre tine, e despre el”, am început să îi explic. „Păpușile știu prea bine cum le cheamă, indiferent de cum le-ar striga altcineva. Tu poți să le înveți asta. Nu contează ce zic alții, pentru că ele știu exact cine sunt.”

Crescuți într-o societate în care gura lumii e aproape literă de lege, e uneori greu să învățăm să o ignorăm. Dar lumea va fi zice multe, dacă vrea să zică, indiferent de ce ai face. „Ce zice lumea” este, cu siguranță, o altă expresie pe care nu vreau să o învețe copiii noștri. Pentru că, atunci când sunt puternic ancorați în sine, vor învăța că vorbele altora nu îi pot atinge.

Nu voi putea și nici nu vreau să fiu alături de copii cu fiecare ocazie. Și știu că vor fi destule momente în care ceilalți își vor exprima părerile mai mult sau mai puțin elegant. De aceea, profit de discuțiile acestea între frați pentru a sădi semințe pentru mai târziu. „Nu e despre tine” e doar începutul unui lung șir de discuții.

În timp, vor învăța că nu e despre ei, ci despre cel care vorbește. Că despre ei e doar felul în care reacționează la ceea ce li se spune. O să îi învăț să nu își predea puterea propriilor emoții nimănui altcuiva. Și o să îi ajut să discearnă între vorbele spuse din iubire și cele rostite în lipsa ei.

Desigur, cu Tudor discut despre felul în care se simte Tereza atunci când vorbește astfel. Îl întreb despre cum s-ar simți el, dacă cineva i-ar ignora cerințele. Caut să înțeleg ce se află în spatele comportamentului său și să îi fiu alături. Îl ajut, cu alte cuvinte, să își dezvolte empatia, care stă la baza inteligenței emoționale.

Dacă […] îți dorești să crești un copil care face bine fie că ești prezent sau nu, atunci trebuie să gândești pe termen lung. În loc de pedepse și amenințări, o abordare pe termen lung cere să înveți copilul care este comportamentul corect, să consolidezi relația cu acesta, astfel încât să își dorească el să se ridice la nivelul așteptărilor tale și apoi să îl ajuți să își gestioneze emoțiile, pentru a putea să se poarte frumos. (Dr. Laura Markham, Părinți liniștiți, copii fericiți)

Știu că uneori copiii par prea mici pentru astfel de discuții. Demonstrate și repetate suficient, însă, ele vor deveni repere pentru felul în care se vor raporta și comporta în societate. Mintea absorbantă a copilului va reține informațiile și le va procesa atunci când va fi momentul. Vocea lor interioară îi va putea astfel susține pe parcursul întregii vieți.

Atunci când copilul vostru este încă destul de mic ca să vă asculte, puteți încerca să îi transmiteți toate acele valori care sunt importante pentru voi. Dar nu le veți vedea oglindite până când copilul are în jur de cincisprezece ani. Este ca un fond de investiții pe termen lung sau un depozit bancar – nu poți să îți scoți bani pentru o vreme, dar ai făcut o investiție bună. (Michael Thompson, Lawrence J. Cohen, Catherine O’Neill Grace, M ama, sunt tachinat!)

„Nu e despre tine” e valabil nu doar pentru copii, ci și pentru părinți. Atunci când copiii ne spun că ne urăsc sau că suntem părinți răi, nu e, de fapt, despre noi. E despre ei și rănile pe care încearcă să ni le arate. Ne spun, de fapt, că se simt singuri, inconfortabil sau speriați.

Când reușim să trecem dincolo de cuvinte, le vedem suferința și putem empatiza cu ei. Dacă nu ne lăsăm conduși de propria slăbiciune, de frica de a nu fi suficient de buni sau de iubiți, cuvintele lor nu au nicio putere asupra noastră. Ele devin doar semnalul care ne transmite că au nevoie de mai multă conectare, iubire sau validare.

În rolul vostru de părinte, momentul prezent e singurul asupra căruia ar trebui să vă concentrați. Da, construiți abilități care să dureze o viață, este adevărat. Dar singurul mod de a face acest lucru este în acest moment prezent, chiar acum. Nu lăsați experiența de moment să vă facă să vă îngrijorați despre cum va fi copilul dumneavoastră la vârsta de cincisprezece sau douăzeci de ani. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

29 noiembrie 2020
Să împărțim frățește, dar nu pe jumătate

Pe când eram în gimnaziu, am cerut în timpul unui prânz să am și eu în farfurie aceeași porție de cartofi prăjiți ca a fratelui meu. Mi s-a spus atunci că el are nevoie de mai multe calorii decât mine, dar eu nu voiam decât să avem porții egale. Am fost învățați amândoi că trebuie să împărțim frățește, adică fiecare să primească la fel.

E o idee cu care m-am împăcat destul de greu, nereușind să tai mereu în bucăți egale. Din fericire, fratele meu a învățat la timp că, dacă eu împart, el e primul care alege.

Mi-am amintit de curând acest episod, urmărind o interacțiune între Tudor și Tereza. Înainte ca eu să intervin, pentru a le explica cum să procedeze, s-au descurcat singuri. Au împărțit, desigur, dar nicidecum pe jumătate. Cu toate acestea, amândoi erau extrem de încântați.

Când i-am povestit lui Lucian ce s-a întâmplat, ne-am dat seama că a împărți mereu la fel nu înseamnă că e și corect. Și că, din nou, copiii ne-au învățat o lecție prețioasă de viață. Să împărțim frățește înseamnă, de fapt, să ținem cont de nevoile fiecăruia, nu să facem părți egale pentru fiecare. Iar această idee e valabilă pentru orice, nu doar pentru lucruri.

Atunci mi-am dat seama cât era de inutil să încerci să-i tratezi la fel pe toți. Copiilor nu li se părea niciodată îndeajuns, iar eu, ca mamă, nu le puteam oferi niciodată îndeajuns. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Rivalitatea dintre fraţi)

Când am început să le cumpărăm copiilor jucării, una dintre discuțiile pe care le-am avut a fost despre dubluri. E o idee pe care o întâlnesc des, când părinții simt nevoia să ia aceeași jucărie fiecărui copil. Mai ales când ei sunt de vârste apropiate, așa ceva pare de la sine înțeles. Desigur, dorința părinților are mai mult de-a face cu propriul disconfort față de plânsul copiilor, decât cu nevoile reale ale copiilor.

Pentru noi, introducerea uneia dintre regulile Montessori a fost extrem de eficientă în acest sens. Le-am spus copiilor de la început să aștepte sau să întrebe dacă se pot juca împreună, atunci când o jucărie pe care și-o doresc e la celălalt frate. E o regulă care ne-a ajutat de cele mai multe ori, fiind importantă și pentru dezvoltarea voinței copiilor.

Unul dintre cele mai sfâșietoare momente din viața mea de mamă a fost când a trebuit să fiu internată în spital cu Tereza, pe când avea cinci luni. L-am lăsat atunci pe Tudor acasă, dar am făcut-o cu inima strânsă. Pentru Tereza situația era serioasă, fiind foarte mică, dar și Tudor avea temperatură foarte mare.

Despărțirea noastră din acea seară a avut urmări profunde. Uneori, deși au trecut mai bine de doi ani, ele încă se lasă observate. Dar, la fel cum atunci am fost alături de Tereza, așa sunt acum alături de Tudor, de câte ori are nevoie. Viața însăși ne învață că a împărți frățește nu înseamnă nicidecum pe jumătate. Să împărțim frățește înseamnă să răspundem pe măsura nevoilor și la momentul potrivit pentru fiecare copil.

Să fii iubit la fel înseamnă, într-un fel, să fii iubit mai puţin. Să fii iubit ca nimeni altul, pentru că eşti o persoană deosebită, înseamnă să fii iubit atât cât ai nevoie. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Rivalitatea dintre fraţi)

(Photo by Sophie Elvis on Unsplash)

20 septembrie 2020
Conflictul dintre fraţi şi frica părinţilor

O preocupare majoră în ultima vreme, pentru mine, a fost relaţia dintre Tudor şi Tereza. Fiind tot timpul împreună, conflictul dintre fraţi e inevitabil. Din păcate, noi nu reacţionăm întotdeauna în beneficiul amândurora şi al relaţiei dintre ei. Din fericire, ca în majoritatea situaţiilor care ţin de parentaj, rezolvarea se află la noi, părinţii.

Reacţia tradiţională este de a căuta şi pedepsi vinovatul disputei. Dar dr. Lawrence Cohen ne sfătuieşte să nu fim niciodată judecătorul, ci doar soarele, care străluceşte asupra tuturor. Cu alte cuvinte, în momentul în care căutăm vinovaţi, luăm deja partea unuia sau a altuia dintre copii. Fiind părtinitori, stricăm nu doar conectarea şi relaţia noastră cu copilul, ci şi cea dintre fraţi.

Dar înainte de a analiza motivul rivalităţii dintre fraţi, ar trebui să ne analizăm propriile reacţii. Felul în care acţionăm atunci când îi auzim pe copii certându-se spune multe despre noi. Dacă reacţionăm, înseamnă că suntem deja implicaţi emoţional. Dacă doar răspundem, cu calm, la ceea ce se întâmplă între ei, atunci suntem pe calea cea bună.

Diferenţa dintre a reacţiona şi a răspunde este imensă. În timp ce prima este un mod de a reacţiona automat, inconştient, foarte emoţional, un fel de a reacţiona adânc înrădăcinat în noi, de a aborda o situaţie exterioară, a doua este o reacţie bine gândită, calmă şi profundă şi nu are nicio încărcătură emoţională. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conştientă)

În spatele reacţiilor noastre emoţionale stă întotdeauna un sentiment de frică. Când vine vorba de rivalitatea dintre fraţi este vorba, cel mai probabil, de teama noastră de conflict. Majoritatea dintre noi am fost învăţaţi că disputele au consecinţe negative. Am fost ruşinaţi sau pedepsiţi atunci când ne-am certat cu altcineva. Unii părinţi au ales să-l ignore şi să nu mai vorbească cu copilul care nu se comportă „cum trebuie”, ceea ce este echivalentul unui abandon emoţional.

Dorinţa noastră de a evita conflictele ne face să nu ştim stabili nici limite. Fiindu-ne teamă de conflict şi de respingerea care i-ar putea urma, evităm să ne comunicăm dorinţele şi nevoile. Valabilă mai ales pentru femei, această frică ne face să ne punem mereu pe ultimul plan, încercând să mulţumim pe toată lumea. Ne facem tot mai mici, ignorând astfel cea mai importantă persoană din viaţa noastră, în detrimentul întregii familii.

Pentru cei crescuţi într-un astfel de tipar, conflictul dintre fraţi stârneşte toate amintirile dureroase din copilărie. Fiind vorba de propriii copii, reacţia este cu atât mai puternică, cu cât ea poate fi asociată cu alte sentimente de inferioritate ale părintelui. Analizându-mi propriile trăiri în urma unei astfel de dispute recente, am ajuns la teama de a nu deţine controlul şi de a nu fi suficient de bună.

Adesea, în discuţiile cu Lucian despre conflictele dintre copii, ajungem la întrebarea „Dar de ce a făcut Tudor aşa? Dar de ce l-a rănit Tereza?”. Răspunsul, de fapt, este că nu asta contează. Noi rămânem prinşi în încercarea de a găsi vina şi vinovatul. De fapt, motivele s-ar fi putut întâmpla cu cinci minute sau cu cinci zile mai devreme. Ceea ce contează în acele momente este doar felul în care noi reacţionăm.

Comportamentul înseamnă comunicare. Orice comportament negativ al copilului este un strigăt de ajutor. Când înţelegem acest lucru, vom reuşi cu adevărat să ne ajutăm copiii. Dacă nu vom reacţiona din frică, ci le vom răspunde conştient, vom descoperi abilitatea care le lipseşte. Renunţând la abordarea clasică, adică la recompense şi pedepse, vom găsi mult mai uşor calea de a ne ajuta copilul.

Copiii mai mici e posibil să se certe unul cu altul, chiar dacă părinţii nu îi pedepsesc, pentru că celor mici le e mai greu să se controleze. Dar pe măsură ce cresc, sunt în stare să îşi regleze mai bine emoţiile şi să fie mai blânzi cu fraţii lor, decât cei crescuţi în disciplina tradiţională. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi)

Conflictul este inevitabil în viaţa noastră. De aceea, conflictul dintre fraţi este ideal pentru ca aceştia să înveţe cum să îl rezolve sănătos. Când noi le suntem alături ca îndrumători, nu ca judecători, le facem un cadou. Le dăruim cheia pentru a găsi soluţii cu care ambele părţi să fie de acord. În timp, copiii vor putea să îşi rezolve singuri conflictele, păstrându-şi relaţia intactă. Alături de părinţi care le răspund conştient, vor putea exersa această abilitate de nenumărate ori, în mediul sigur al familiei.

Dacă vă este dificil să impuneţi limite ferme şi vă temeţi de conflicte, vă privaţi copiii de şansa de a găsi echilibrul între a respecta propriile nevoi şi nevoile celorlalţi. Limitele sunt esenţiale pentru ca ei să îşi înţeleagă propriile limite şi să descopere modalităţi de a coopera cu alţi oameni în aventura vieţii. Fără părinţi care să îi călăuzească, cei mici se simt debusolaţi şi îşi pot pierde controlul foarte uşor. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conştientă)

(Photo by Annie Spratt on Unsplash)

15 iulie 2020
Fratele cel mare

Înainte de somnul de prânz, Tudor m-a întrebat de ce s-a născut înaintea Terezei. I-am spus că aşa s-a întâmplat, că el s-a născut primul. După ce s-a gândit puţin, mi-a răspuns: „Şi eu trebuie să am acum grijă de toată lumea.” I-am răspuns imediat că el trebuie să aibă grijă de el, nu de alţii. Şi după ce a adormit, am avut eu subiect de gândire. Se simte Tudor presat să fie fratele cel mare?

Înainte de a se naşte Tereza, am început să mă documentez despre cum să cultivăm o relaţie bună între fraţi. Cele două cărţi care mi se par esenţiale în privinţa aceasta sunt Rivalitatea dintre fraţi şi Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi. Le-am citit cu atenţie şi revin la ele de câte ori e nevoie.

Unul dintre primele avertismente ale Rivalităţii este de a nu eticheta copiii. Când îi spunem mereu copilului că el e fratele cel mare şi trebuie să aibă grijă de cei mici, îl împovărăm peste măsură. Din fericire, Tudor mi-a atras la timp atenţia că are această percepţie. Din păcate, ceva din atitudinea sau modul nostru de exprimare l-a făcut să simtă astfel.

Odată ce părinţii conştientizează că vorbele şi atitudinea lor pot ţine captiv un copil într-un rol, încep să fie mai atenţi la ce-şi spun fraţii între ei şi unul despre altul. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Rivalitatea dintre fraţi)

Unul dintre momentele în care intervin aproape întotdeauna este când îi aud pe alţii cerându-i lui Tudor să renunţe în favoarea Terezei, „că ea e mai mică”. De fiecare dată reamintesc regula familiei, de a aştepta până termină el sau de a lucra împreună. În acest fel, simt că îi protejez pe amândoi, dar şi relaţia dintre ei. Tudor nu e frustrat pentru că e nedreptăţit din cauza vârstei, Tereza nu învaţă că i se cuvine ceva datorită faptului că e mai mică. În plus, amândoi învaţă că ceea ce lucrează e important pentru noi şi îşi dezvoltă răbdarea. De multe ori, găsesc soluţii de a lucra împreună.

Când am venit acasă cu Tereza, ţin minte că Tudor mi s-a părut a fi un gigant. Şi totuşi, avea doar doi ani şi nu crescuse peste noapte. Dar percepţia mea se modificase, obişnuită fiind câteva zile cu Tereza. Nu e de mirare, aşadar, că fratele cel mare a început să se bebeluşească imediat după naşterea surorii lui. Documentându-ne, teama noastră faţă de regresia lui a dispărut. Şi, cu cât i-am acordat mai multă atenţie şi l-am tratat ca pe un bebeluş, cu atât s-a liniştit mai mult. I-am arătat astfel şi că iubirea noastră pentru el nu a dispărut.

Când se întâmplă să fim nevoiţi să apelăm la diferenţa de vârstă, avem grijă să subliniem acest lucru în avantajul ambilor copii. Când Tereza vrea să lucreze şi ea cu fierăstrăul, îi spunem că va face asta când mai creşte puţin. Când, mai târziu, vor să citim deodată, îi spunem lui Tudor că începem cu cartea Terezei, ea fiind apoi prima care va merge la somn.

În parte, ceea ce creează resentimente profunde între fraţi este pretenţia părinţilor ca ei să-şi păstreze poziţia în familie. Nu putem inversa ordinea în care s-au născut copiii. Dar nici nu le putem pretinde să se comporte la nesfârşit în funcţie de data naşterii lor. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Rivalitatea dintre fraţi)

Maria Montessori a susţinut în mod deosebit diferenţele de vârstă între copii. A creat grupe mixte de vârstă, care contribuie la dezvoltarea optimă a fiecărui copil. Cei mari sunt modele pentru cei mici, care, la rândul lor, se uită cu interes şi învaţă de la cei mari. Singura diferenţă faţă de familie este că grupele se modifică pe parcursul anilor. Astfel, fiecare copil devine la un moment dat decanul de vârstă al grupei.

Farmecul vieţii sociale constă în numărul de tipuri diferite de persoane pe care le întâlnim. Nimic nu este mai cenuşiu decât azilul de bătrâni. A segrega pe criteriul vârstei este unul dintre cele mai crude şi inumane lucruri pe care le poate face cineva, iar acest lucru e la fel de valabil şi pentru copii. Acest lucru rupe legăturile vieţii sociale şi o privează de substanţă, de ceea ce o hrăneşte. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Dr. Laura Markham sugerează să găsim sau creăm astfel de grupuri diverse, în care copiii să poată juca şi rolul copilului mai mare sau al celui mic. Pentru Tudor, verişorii sunt o astfel de oportunitate. Pentru Tereza, prietenii mai mici decât ea, pe care îi tratează cu multă atenţie şi gingăşie.

Tudor a lansat azi un semnal care îmi dă de gândit. A găsi echilibrul între fraţi e o provocare serioasă. Felul în care rezolvăm conflictele între ei sau în care ne îndreptăm atenţia şi iubirea asupra fiecăruia sunt esenţiale. Evitarea etichetelor, găsirea sarcinilor şi responsabilităţilor adecvate, acceptarea şi celebrarea unicităţii fiecărui copil sunt câteva din punctele pe care le voi avea în vedere în următoarea perioadă.

(Photo by Kelly Sikkema on Unsplash)

17 mai 2020
Joaca liberă cu nişte pături

Astăzi, timp de mai bine de o oră şi jumătate, copiii s-au jucat cu nişte pături. Joaca aceasta liberă are loc destul de des, sub diverse forme. Încă de când erau mai mici, le-am lăsat la dispoziţie păturile lor de bebeluşi. De curând, au mai adăugat colecţiei şi un cearceaf mic şi pături ceva mai măricele. Puse deoparte, copiii ştiu că doar pe acestea le pot folosi pentru joaca liberă.

Pe măsură ce cresc, observ că jocul lor devine tot mai complex. La început, foloseau păturile pentru a se îmbrăca. Îşi făceau rochii, pelerine sau apelau la noi, pentru togi romane sau turbane. După aceea, au acoperit triunghiul Pikler şi l-au transformat în cort, casă sau adăpost. Ieri seară au folosit şi nişte pături, pe lângă scaune şi fotolii puf, pentru a face un traseu cu obstacole.

Astăzi, au fost şi la picnic, dar au construit şi un baraj. Tereza a alergat prin casă, cu o pătură-pelerină legată de Tudor, cântând: „Mă plimb prin ploaie!”. Făcând o legătură frumoasă între exerciţiile Montessori de viaţă practică şi joaca liberă, Tudor profită la final de strângerea materialelor pentru a exersa diverse moduri de împăturire. Sunt zile când acesta este chiar singurul mod în care foloseşte păturile respective.

În timp ce ei se joacă astfel, eu reuşesc să fac ordine prin casă, să strâng rufele de pe uscător sau să le rearanjez unele materiale. Azi le-am pregătit şi mâncarea pentru gustarea dinaintea somnului de amiază. Uneori, mă aşez în camera în care stau ei şi citesc. Bineînţeles, periodic sunt chemată pentru a observa stadiul diverselor lucrări sau construcţii.

Iarna, joaca liberă are loc mai ales în casă. De primăvara până toamna, însă, curtea devine tărâmul imaginaţiei, al camaraderiei şi al râsetelor. Fie împreună, fie separat, îi văd lucrând cu intensitate, uneori folosindu-se doar de nisip şi o lopată. Cel mai adesea, joaca lor are legătură cu cărţile citite sau cu ceea ce facem noi, adulţii.

Joaca liberă e o activitate a creierului afirmativ întrucât copilul îşi explorează pur şi simplu imaginaţia, încearcă diverse comportamente şi interacţiuni cu alţii, fără judecată sau ameninţări. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

Citesc tot mereu articole care fac apel la părinţi pentru a le lăsa copiilor cât mai mult timp pentru joaca liberă. În goana de la o activitate la alta, având programul planificat aproape la minut, copiii nu au uneori nici suficient timp pentru somn. Cât de tristă e o astfel de copilărie!

Chiar nu e o exagerare să spunem că joaca liberă devine tot mai mult o activitate pe cale de dispariţie pentru mulţi copii din ziua de azi. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

În pedagogia Waldorf sunt folosite nişte eşarfe colorate pentru a încuraja copiii să îşi dezvolte creativitatea. Deşi iniţial am vrut să le fac sau să le cumpăr şi eu copiilor, în timp mi-am dat seama că păturile acestea mici, divers colorate, sunt la fel de utile. Şi, de multe ori, m-am reîntors în copilăria noastră, când foloseam aceleaşi materiale pentru tot atât de diverse scopuri.

Cel mai important este ca materialele folosite să fie cât mai simple şi să lase cât mai mult loc imaginaţiei şi creativităţii. O pătură poate la fel de bine să fie şi haină, cort sau cărămidă într-un baraj. Un costum de pompier, în schimb, nu lasă prea mult loc altor idei de folosire.

O conferință la care am participat la Congresul Montessori din 2013 a vorbit despre a-i oferi copilului pentru joaca de-a pretinsul materiale cu scop deschis, precum blocuri de lemn și eșarfe, mai degrabă decât un costum de pompier sau alegerile fanteziste comune. Acest lucru îi oferă creativitate deplină în a folosi aceste materiale după propria imaginație. (Simone Davies, Montessori şi joaca de-a pretinsul: o întrebare complicată)

Există unii montessorieni care consideră că joaca de-a pretinsul nu este conformă cu Montessori. Deşi explicaţiile sunt elocvente, găsesc că uneori e nevoie şi de acest tip de joacă. Din acest punct de vedere, rezonez mai degrabă cu explicaţiile lui Aubrey sau cu ale lui Simone.

Desigur, nu le voi cumpăra copiilor bucătărie sau unelte de jucărie, ci îi voi lăsa să lucreze şi să folosească obiectele reale. Şi cred în continuare că joaca este munca oricărui copil, după cum frumos spunea Maria Montessori. Bineînţeles, munca trebuie să fie plăcută indiferent de vârstă, în pofida experienţei majorităţii adulţilor, din păcate.

(Photo by Purnachandra Rao Podilapu on Unsplash)

15 ianuarie 2020
Poppy şi Sam – alte cărţi preferate

Săptămâna trecută am coborât din pod sacul de dormit, la insistenţele şi spre fericirea copiilor. De peste o lună, se întâmplă adesea să nu mai vorbim cu Tudor şi Tereza, ci cu Poppy şi Sam. De când am cumpărat primele cărţi ale seriei, copiii au fost fascinaţi de cei doi fraţi de la Ferma Mărul. La început, am cumpărat doar Hambarul în flăcări şi Furtuna de zăpadă. Ştiind cât de mult îi plac lui Tudor pompierii şi zăpada, m-am gândit că ar fi interesant să le citim. Când am văzut însă ce succes au, am comandat şi restul de optsprezece cărţi ale seriei.

Citind prima carte, am observat răţuşca galbenă pe care trebuie să o găsim pe fiecare pagină. Era aceeaşi cu cea dintr-o carte preferată, un dicţionar german ilustrat. Tudor a fugit imediat la bibliotecă să o aducă şi pe aceea. Având aceiaşi autori cu dicţionarul îndelung răsfoit, nu e deloc de mirare că Poppy şi Sam au devenit personajele de referinţă ale momentului. În plus, aventurile celor doi fraţi şi animalele diverse de la fermă cred că ar stârni atenţia oricărui copil mic.

Fraţii merg cu trenul cu aburi, restaurat, dorm în cort sau ajută pe lângă fermă. Alături de ei este aproape mereu căţelul Rusty, ceea ce ne dă bune motive să discutăm despre prietenul omului. Mai nou, chiar, când trebuie să le spunem Poppy şi Sam, ni s-a atras atenţia că ne lipseşte Rusty din curte. Diversele animale de la fermă sunt un foarte bun prilej pentru numărat, Tudor fiind în plină perioadă senzitivă pentru matematică. Spre uimirea noastră, vrea să numere în engleză, demonstrând, încă o dată, cât de importante sunt cântecele pentru dezvoltarea limbajului. Tereza, desigur, îl imită, numărând şi ea, tot în engleză. 1-2-3-4-5 continuă să fie unul dintre cântecele preferate!

Ilustraţiile gingaşe, textul simplu, în limba engleză, fac din cărţile acestea poveştile perfecte pentru noi. Inspirate din viaţa reală, îi ajută pe ambii copii să se identifice cu cei doi fraţi sau să înveţe lucruri noi, interesante. De exemplu, Dormind în cort, ne-a dat ocazia să discutăm despre excursii, aventuri şi evenimente neaşteptate. Bineînţeles, în acele zile, triunghiul Pikler a fost folosit aproape exclusiv pe post de cort. Şi pentru că le place atât de mult povestea, coborârea sacului din pod a fost imposibil de amânat. Tudor, mai ales, a fost fericit să doarmă în el în primele nopţi.

Pe coperta interioară de la sfârşitul fiecărei cărţi sunt prezentate toate celelalte din serie. Tudor se uita nerăbdător de fiecare dată şi număra câte trebuie să mai primească. Îi puneam, de obicei, câte una sau două în fiecare săptămână, alături de celelalte. Mersul la bibliotecă pentru a căuta dacă a mai primit vreun „Poppy şi Sam” devenise deja tradiţie de seară. Dintre toate, cartea despre Noul ponei a fost singura respinsă de Tudor. În ea apare stăpânul furios al unui ponei neîngrijit, vorbindu-le urât copiilor. A fost un moment potrivit să discutăm că mai sunt şi astfel de oameni, dar fără a insista prea mult asupra ideii. Mai important este să-l învăţăm ce poate face când îi întâlneşte, nu să îl speriem când vine vorba de lumea în care trăim.

Formatul mic al cărţilor mi se pare un plus, fiind uşor de ţinut în mâinile micuţe. Când mergem undeva şi ştiu că ne-ar prinde bine ceva materiale, pun două cărţi cu Poppy şi Sam în poşetă. Pentru Tereza, iau uneori şi o carte din seria Wimmelbuch, lăsând-o pe ea să aleagă ce volum preferă. Mi s-a întâmplat chiar să liniştesc un alt copilaş, care voia în braţele ocupate ale tatălui, uitându-ne împreună la trenul cu aburi din carte. Lectura, la orice vârstă, este atât de relaxantă!

29 octombrie 2019
Demnitatea copilului sau bucuria de a-ţi sufla nasul

În ultimele zile, copiii au fost răciţi. Deşi mă aşteptam să fie o săptămână grea, am trecut prin ea destul de uşor. Cred că unul dintre motive a fost faptul că, de cele mai multe ori, şi-au suflat singuri nasul. Pe Tudor l-a învăţat mama de acum câţiva ani cum să ţină şerveţelul şi să sufle. Astfel şi Tereza ne-a surprins din nou, învăţând de la cel mai bun profesor al ei. Bineînţeles, sunt momente când facem cu rândul, mai întâi suflăm noi, apoi ei singuri, apoi din nou împreună. Dar de data asta am simţit diferenţa între „îmi curge nasul, merg să iau şerveţel” şi „văd că îţi curge nasul, haide să-l suflăm”. Deşi pare insignifiantă, diferenţa aceasta este în primul rând o lecţie despre demnitatea copilului.

În grădiniţele Montessori, suflarea nasului este parte a programei despre amabilitate şi bune maniere. Maria Montessori a fost uimită de reacţia copiilor faţă de un lucru atât de simplu, dar pe care nimeni nu se gândise să îi înveţe. Reacţia lor a determinat-o să repete lecţia oferită primilor copii. După nenumărate experienţe, şi-a dat seama cât de puternică este demnitatea copilului, prea uşor trecută cu vederea de către adulţi.

Într-o zi, m-am gândit să predau o lecţie amuzantă despre suflatul nasului. După ce am prezentat mai multe modalităţi de utilizare a batistei, am încheiat arătându-le cum se poate face acest lucru discret, cu cât mai puţin zgomot, strecurând batista în aşa fel încât acţiunea să rămână mai mult sau mai puţin neobservată. Copiii m-au ascultat şi m-au urmărit cu cea mai mare atenţie şi nu râdeau deloc, iar eu mă întrebam care poate fi motivul. […]

M-am gândit că poate atinsesem o coardă sensibilă din viaţa socială a micilor făpturi. Problema despre care vorbeam era una pe care copiii o asociau întotdeauna cu un fel de umilire continuă, o batjocură nesfârşită; sunt dojeniţi întotdeauna când îşi suflă nasul. Toată lumea ţipă la ei, toată lumea îi insultă (de regulă, li se spune „mucoşi”). […] Lecţia mea le făcuse dreptate, îi răscumpărase, le dăduse posibilitatea să se înalţe pe scara demnităţii sociale. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

Desigur, sunt mai multe moduri de a le arăta copiilor cum să facă asta. Noi i-am învăţat să sufle, apoi să şteargă. Lui Tudor i-am arătat cum să plieze şerveţelul sub formă de dreptunghi, să îl îndoaie în pătrat după ce se şterge la nas, apoi să redevină dreptunghi, după ce mai şterge încă o dată nasul. În felul acesta, nu se murdăreşte aproape deloc pe mâini. Am văzut că un alt mod ar fi acela de a prinde nările în partea de sus şi apoi de a trage şerveţelul în jos.

Pentru Tereza, cei mai interesanţi paşi sunt cei de a lua şerveţelul şi de a-l arunca la gunoi. În primele zile, aproape a terminat o cutie, dar ştim că doar prin exerciţiu îşi poate fixa bine paşii procesului. De aceea, e important să aibă acces la şerveţele şi să aibă unde să le arunce apoi. Pentru a nu-i copleşi cu foarte multe, se pot pune doar câteva într-o cutie goală. Când e nevoie, cutia se poate reumple.

Lui Tudor, mai ales, i-am explicat cât de important este să se spele pe mâini după ce îşi suflă nasul. Fiind răcită în rând cu copiii, am avut grijă să observe cum mă spăl pe mâini, după folosirea şerveţelului. Exemplul personal e mai puternic decât vorbele.

A respecta demnitatea copilului înseamnă să nu-l infantilizăm, făcând în locul lui ceea ce poate face singur. Înseamnă să îi fim alături, pregătindu-i mediul şi ajutându-l să înveţe „să facă singur”. Înseamnă să îi vorbim şi să vorbim despre el cu respect. A mânca şi a se îmbrăca, a coborî din pat de unul singur, încă de când e mic, a folosi toaleta, a-şi sufla nasul sau a-şi turna un pahar cu apă sunt mai mult decât simple lecţii de îngrijire personală sau de bune maniere. Sunt modalităţi de a respecta demnitatea copilului, începând din primii ani de viaţă.

[…] toţi copiii sunt fascinați de procesul de suflare a nasului. […] Credem că aceasta se datorează faptului că părinții neglijează adesea să le arate copiilor cum să facă acest lucru de unii singuri. […] Este un bun exemplu al modului în care îl subminăm în mod inconştient pe copil, făcând lucrurile în mod constant în locul lui, până are cinci sau șase ani. Deodată, când intră în clasa I, ne așteptăm să se descurce singur, uşor şi fără bătăi de cap, ca şi cum ar fi ceva magic care nu necesită vreo pregătire prealabilă. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

(Fotografie creată de Andy Kuzma, de la Pexels)

27 octombrie 2019
Cu stângu-n dreptul

De câteva luni, Tereza e extrem de interesată să se îmbrace singură. La aproape doi ani, reuşeşte să îşi ia deja toate hainele pe ea. Asta înseamnă că uneori are tricoul cu faţa-n spate sau pantalonii luaţi invers. Observându-i efortul, îmi dau seama de progresul mare pe care l-a făcut. În urmă cu o lună, de exemplu, îşi punea amândouă picioarele în acelaşi crac al pantalonilor. Se enerva, îi dădea jos, îi rearanja şi o lua de la capăt. Dacă ar fi încercat vreunul dintre noi să o ajute, ar fi fost de-a dreptul furioasă.

Când trebuie să plecăm undeva, aleargă prin toată casa şi strigă: „Plecarea, plecarea!”. Apoi îşi scoate hainele din dulap şi începe să se îmbrace. Uneori, când e graba prea mare, îl roagă pe Tudor să o ajute. Iar el îi ia pe rând hainele şi i le dă, până când mă anunţă victorioşi: „Suntem gata!”. În ultima vreme, am observat că Terezei îi face mare plăcere să se şi încalţe. Când pleacă sau vine Lucian de la serviciu, mai ales, stă şi ea pe hol şi îşi ia papucii. Trece uneori şi o jumătate de oră, înainte să se întoarcă în casă. Adesea, îi place să se încalţe şi cu papucii noştri şi să defileze apoi cu ei prin casă.

Alaltăieri, pe când ne pregăteam să plecăm cu maşina, după ce s-au îmbrăcat, ambii copii au ieşit să se încalţe. Urmând să fim plecaţi toată ziua, eu pregăteam sticlele de apă şi mâncarea pe care să o luăm cu noi. Când am ieşit pe hol, Tereza se încălţase deja. Era cu papucii luaţi invers, cu stângu-n dreptul, adică, dar radia de fericire. Am remarcat că sunt amândoi încălţaţi deja, i-am rugat să aştepte până îmi iau şi eu papucii şi am plecat. La fel ca atunci când şi-a luat tricoul invers, nu am corectat-o. Mi s-ar fi părut prea crud şi demotivant să fac asta. La fel ca atunci când Tudor era de vârsta ei, am ales să apreciez efortul şi să las învăţarea să îşi urmeze cursul.

Dacă îi spui unui copil că n-are abilitatea de a face un lucru, el ar putea la fel de bine să-ţi răspundă amuzat: „Atunci de ce să mai vorbim despre asta ? Văd şi eu singur că nu pot!”. Aceasta nu e o corectare. Este o stare de fapt. Îmbunătăţirea şi îndreptarea pot veni numai atunci când copilul exersează în mod voluntar un timp îndelungat. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Adulţii cu care ne-am întâlnit atunci când i-am lăsat pe copii să iasă pe stradă cu un tricou sau cu papucii luaţi invers au avut diverse reacţii. Unii i-au criticat, alţii au râs de ei, unii nu au observat deloc sau nu au spus nimic. Prea puţini au fost cei care i-au felicitat pentru faptul că s-au îmbrăcat sau încălţat singuri. Şi alţii, desigur, s-au uitat câş la noi pentru că îi lăsăm să iasă astfel din casă. Cred că suntem atât de obişnuiţi să le cerem copiilor să facă lucrurile „bine”, „cum trebuie”, de la început, încât uităm ce presupune asta pentru ei. Greşeala nu e altceva decât o oportunitate de învăţare. Iar momentul în care se aprinde luminiţa şi descoperim singuri cum să facem lucrurile „bine” este atât de preţios! L-am văzut pe chipurile lui Tudor şi al Terezei adesea şi de fiecare dată m-a copleşit.

Copilul ar putea spune, „Nu sunt perfect. Nu sunt atotputernic dar pot să fac până aici şi ştiu că pot. Mai ştiu că pot face greşeli şi că mă pot corecta, găsindu-mi astfel calea.” Avem deci, aici, prudenţă, certitudine şi experienţă; o viaticum sigură pentru călătoria prin viaţă. A da acest sentiment de siguranţă nu e deloc aşa de simplu cum s-ar putea crede; nu e nici uşor să pui copiii pe calea spre perfecţiune. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Rolul adultului este acela de a pregăti mediul. Când vine vorba de haine sau de papuci, asta înseamnă că îi lăsăm la îndemână puţine alegeri, potrivite sezonului, din care copilul să aleagă singur. Îi arătăm cum să pună hainele în ordine în dulap, aşteptând momentul când va face asta singur, de bunăvoie, imitându-ne. Mintea absorbantă este mereu în acţiune! Îi aranjăm papucii în ordine, cu stângul lângă dreptul, aşa cum îi luăm în picioare. Dar odată ce începe să lucreze singur, ne retragem discret şi aşteptăm momentul când va fi, din nou, nevoie de intervenţia noastră.

Cine nu știe că a învăța un copil să se hrănească, să se spele și să se îmbrace singur este o muncă mult mai obositoare și mai dificilă, care necesită o răbdare infinit mai mare, decât să-l hrăneşti, să-l speli şi să-l îmbraci de unul singur? Dar prima este opera unui educator; cea din urmă este munca ușoară și inferioară a unui servitor. (Maria Montessori, The Montessori Method)

Din experienţa noastră cu Tudor, perioada „cu stângu-n dreptul”, în care îşi ia hainele sau papucii invers, este foarte scurtă. Dar sentimentul de independenţă şi stima de sine pe care le sădeşte acum sunt pentru o viaţă!

(Photo by Kevin Gent on Unsplash)

27 septembrie 2019
Jucării descompuse

Le-am cumpărat puţine jucării copiilor, în cei patru ani. Am optat mereu pentru cele „deschise”, adică cele care dezvoltă creativitatea copiilor. Şi am ales materialele Montessori care mi s-au părut cele mai potrivite şi mai importante pentru a le avea acasă. Le-am lăsat la îndemână maxim câte zece odată şi le-am rotit când vedeam că nu sunt interesaţi de vreo activitate. Rotirea aceasta a însemnat că adesea am pus pe raft jucării descompuse. Am ţinut cont de abilităţile copiilor şi am pus doar puţin mai mult decât puteau lucra la momentul respectiv. Astfel, un singur material a fost folosit de nenumărate ori, fiind totuşi de fiecare dată ceva nou şi stârnindu-le iar interesul.

În mediile Montessori, indiferent de vârsta lor, copiii se concentrează profund și intens, deoarece fiecare material oferă niveluri de dificultate progresive, asigurând astfel întotdeauna doar nivelul potrivit de provocare pentru copil. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

Deşi sunt încă momente când reamintim regula casei pentru jucării, copiii se joacă des şi timp îndelungat împreună. De aceea, caut să fie mereu disponibile şi activităţi potrivite pentru amândoi. În primul rând, e vorba de diverse materiale pentru construit. Avem cinci tipuri de seturi, pe care le rotesc periodic, fiind o activitate cu care lucrează zilnic. Tudor alege toate piesele, pe când Tereza ia, de obicei, câteva bucăţi, pe care le îmbină imitându-şi fratele. Dintre toate, cel mai drag le e setul primit de la o prietenă, din care pot construi turnuri, cuburi, dar mai ales un tren pentru animale. Călătoresc astfel, povestind cu animalele, de la Polul Nord, unde îl lasă pe ursul polar, şi până la Ecuator, unde tigrului îi e cald şi bine. Un traseu, deci, mai lung chiar şi decât al Transsiberianului!

Ieri am schimbat activităţile de pe raftul Terezei. Nu am mai făcut asta de ceva timp pentru că programul de vară însemna stat afară cel puţin câte şase ore pe zi. Cu ocazia aceasta, am trecut în revistă toate materialele. Descriu mai jos câteva dintre ele, pe care de-a lungul timpului le-am folosit ca jucării descompuse.

Turnul cu inele era prea complex pentru copii, când erau mici. La început am folosit doar baza lui şi am găsit două inele pentru perdea, din lemn, uşor de aşezat. După ce s-au descurcat bine cu inelele largi, le-am ales pe cele mai mici din set. Erau mai potrivite pentru mânuţele harnice şi ceva mai dificil de potrivit decât cele largi. Cu timpul, abia, am pus întreg setul pe raftul de activităţi.

Setul cu patru baze ar fi fost prea dificil pentru un copil de un an. Dar descompus, prezentată pe rând câte o bază, a fost excelent pentru exersarea coordonării mână-ochi şi a concentrării. Acum, la aproape doi ani, Tereza are pe tavă setul complet, fiind suficient de dificil pentru a-i atrage atenţia.

Pentru a introduce un obiect în altul, păpuşile Matrioşka sunt un exerciţiu minunat. Dar cea mai mică dintre ele ar fi fost periculoasă pentru copii, când erau mici. Le-am prezentat la început doar primele trei păpuşi, abia acum avându-le la dispoziţie pe toate cinci.

Pentru activităţile de înşiruit, pe lângă clasicul şiret legat la un capăt şi diverse obiecte găurite, le-am luat copiilor un set special pentru aşa ceva. Dacă le-aş fi dat setul complet, ar fi fost copleşitor pentru ei. Aşa că am ales un creion cu şnur şi conturul unei fetiţe pentru Tereza, să treacă cu „acul” prin cât mai multe găuri. Lui Tudor i-am pus celălalt contur şi două haine pe care să le „coasă” peste. Am schimbat periodic culorile, am adăugat şi papuci, crescând treptat complexitatea.

Jocul de îndemânare de la Ikea l-am reconfigurat, lăsând doar câte un cub pe fiecare şină şi folosind câteva piese pentru o activitate de înşiruit. Am ales zece mărgele, la fel ca în cazul cârligelor de rufe, pentru obişnuirea indirectă cu sistemul zecimal.

Două dintre puzzle-urile preferate ale lui Tudor sunt cele cu copiii. Acum le poate face pe amândouă deodată, cu toate piesele amestecate, dar, la început, i-am pus doar un „strat” de piese. Când s-a descurcat bine, l-am adăugat pe următorul, şi tot aşa, până a lucrat uşor cu toate. Perioada în care a început să lucreze cu puzzle-ul acesta a fost şi cea în care i-am prezentat cardurile cu corpul uman. Dar, la fel, am început doar cu câte trei imagini, până când am discutat toate organele interne. Abia de curând şi-a luat singur întreg setul, dar nu a lucrat la fel de intens. Nediscutând încă şi sistemul osos, cred că au fost prea multe carduri deodată şi s-a simţit copleşit.

La fel am procedat şi cu seturile de pseudo-instrumente muzicale. Am pus într-o tavă doar câte trei sau patru, schimbându-le de câteva ori pe an. În ultima vreme, am sortat şi cărţile, lăsând afară mai puţine, în funcţie de sezon sau interesele de moment. Am folosit jucării descompuse şi atunci când pe cutie scria că sunt pentru copii mai mari. Le-am transformat astfel din ceva complex într-o activitate mai simplă, căreia i-am crescut treptat dificultatea. Pentru noi, acesta e un mod potrivit de a cumpăra materiale mai puţine, preferând întotdeauna calitatea înaintea cantităţii.

Un copil alege ceea ce îl ajută să se autoformeze. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

23 septembrie 2019