Cea mai importantă persoană din viaţa mea

La primul meu loc de muncă, o organizaţie non-guvernamentală, am primit în timpul uneia dintre şedinţe întrebarea: „Care este cea mai importantă persoană din viaţa voastră?”. Preotul care modera această parte a întâlnirii ne-a lăsat timp de gândire câteva minute, apoi a început să scrie răspunsurile pe foaie. Au fost trecuţi acolo copii, părinţi, prieteni, câteva rude. Şi-a dus apoi mâna la piept şi a spus: „Eu”. Da, am gândit atunci, bineînţeles, e preot celibatar, nu are familie, e normal ca el să fie cea mai importantă persoană din viaţa lui. Dar apoi ne-a detaliat răspunsul, valabil pentru fiecare dintre noi. Dacă eu nu sunt bine, dacă eu nu am grijă de mine, nu am cum să fiu cea mai bună versiune a mea pentru cei din jur.

Aceeaşi idee am întâlnit-o şi la cursul Părinţi liniştiţi, copii fericiţi, al dr. Laura Markham. În modulul dedicat special propriei îngrijiri, dr. Laura subliniază aceeaşi idee. Comparaţia făcută este cu instrucţiunile date înainte de a zbura: mai întâi îşi pune părintele masca de oxigen, apoi o fixează pe cea a copilului. Putem fi generoşi emoţional cu cei din jur doar dacă suntem generoşi emoţional cu noi înşine. Altfel, nu avem suficiente resurse interioare pentru a mai putea da suficient şi celor din jur. Altfel, bucuria pe care ne-o aduc copiii se transformă într-o caznă.

Copiii percep imediat emoţiile pe care le trăim, chiar dacă îşi dau seama de asta sau nu, chiar dacă ne atrag atenţia asupra lor sau nu. De multe ori, încep ei înşişi să oglindească aceste trăiri, uneori prin comportament negativ, ceea ce înseamnă că noi avem nevoie de şi mai multă energie pentru a reacţiona cu calm şi a-i linişti. Şi acest bulgăre emoţional creşte cu fiecare interacţiune.

Am trecut printr-o perioadă grea, stresantă, epuizantă atât fizic, cât şi emoţional. Am simţit că încep să le răspund mai repezit copiilor, să nu mă mai joc cu ei cu aceeaşi bucurie. Am ridicat uneori tonul, în încercarea de a-i linişti. Respiram mai greoi, aveam mai des fălcile încleştate şi zâmbeam forţat. Şi atunci am hotărât să apăs butonul de pauză. Am reprioritizat ceea ce aveam de făcut. Am pus pe primul loc odihna şi plimbările în natură, împreună cu copiii şi cu Lucian, cât de des s-a putut.

Deloc surprinzător, ieşirile noastre au devenit cele mai plăcute momente ale zilei pentru Tudor. Am adormit aproape deodată cu copiii şi m-am trezit deodată cu ei. Am băut în linişte câte o cafea (deşi decofeinizată), am citit mult, cu pasiune. Zilele încep să fie mai senine, zâmbetele şi râsul împreună redevin norma. Am observat că sunt şi mai productivă, că pot face în ritm mai alert ceea ce înainte tărăgănam. E cel mai frumos cadou pe care îl pot face pentru cei dragi. Să le ofer cea mai bună versiune a mea. Să fiu cel mai bun părinte care pot fi.

Dacă nu avem grijă de noi înşine, nu ne putem bucura de copiii noştri. Cred că a te bucura de copii este cel mai mare secret în dezvoltarea copilului. Când copiii ne simt încântarea de a fi cu ei, înfloresc, prosperă, se schimbă – în bine – şi sunt în stare să se dezvolte în cea mai bună versiune a lor. (Dr. Laura Markham)

(Photo by Dakota Corbin on Unsplash)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *