În ultimul timp, sunt zile în care mă concentrez cu dificultate. Deşi am atât de multe de făcut, de învăţat, de citit, îmi e greu să le duc la bun sfârşit. În unele zile, simt mai multă irascibilitate. În altele, oboseală sau agitaţie. Şi sunt zile când îmi dau voie să fac o pauză. Hainele o să le pot pune şi mâine la spălat, cărţile sunt tot acolo, la fel şi cursurile. Grija de sine este mai importantă.

Prinşi în siguranţa casei, acum e şi mai mult momentul să ne acordăm atenţie. Să ne bucurăm că suntem sănătoşi şi că îi ajutăm şi pe ceilalţi să fie bine. Vorbim mai des cu cei dragi care sunt la distanţă, de cele mai multe ori la cererea copiilor. Şi facem planuri pentru când vom putea ieşi din curte.

Ca părinţi, cei mai mulţi uităm adesea să ne punem pe primul loc. Prea empatici, am învăţat de mici să ne preocupăm mereu de ceilalţi, aşteptând din partea lor reciprocitate. Un mod indirect, cu alte cuvinte, de a cere apreciere şi iubire. Dar când nu ne iubim pe noi, în primul rând, riscăm să ajungem la epuizare.

În mod ironic, tocmai când găsirea timpului pentru îngrijirea sinelui pare a fi cea mai mare provocare, atunci e cea mai necesară şi justificată. Acestea sunt momentele când grija de sine ar trebui să fie ultimul lucru la care să renunţăm. (Suzi Lula, The Motherhood Evolution)

Grija de sine este un termen tot mai des folosit în rândul părinţilor. L-am întâlnit cu precădere la dr. Laura Markham, dar şi la dr. Shefali Tsabary sau în conferinţele lui Jeanne-Marie Paynel. Şi, de curând, în cartea scrisă de Suzi Lula, Evoluţia maternităţii.

Până acum câţiva ani, perfecţionismul avea doar conotaţii pozitive pentru mine. Am fost şocată să aflu că trebuie să lucrez în a-l reduce, pentru că scorul obţinut la o evaluare era prea aproape de 100%. Mi-a fost greu să înţeleg de ce era nociv nu doar pentru mine, ci şi pentru cei din jur. Dar am început să învăţ (cu determinarea perfecţionistului, desigur) şi am descoperit cum mă sabotam singură.

Până când nu ne acceptăm, apreciem şi iubim în întregime, aşa cum suntem – trup, minte şi spirit -, pur şi simplu nu le putem cere altora să ne trateze cum trebuie. Dacă le dorim copiilor noştri să ajungă la maturitate cu încredere şi cu un simţ al dragostei de sine, trebuie să le arătăm ce înseamnă aceste lucruri. (Susan Stiffelman, Parenting conştient)

Acelaşi efect l-a avut asupra mea şi discuţia despre grija de sine. Să dăruieşti şi să te dăruieşti altora nu poate fi decât de bine, credeam eu! Dar copiii m-au ajutat din nou să mă descopăr şi să mă schimb! Când sunt prea obosită, prea epuizată de atâta grijă, nu mai am cum să dau tot ce e mai bun din mine. Tatăl meu era mândru că a lucrat ani de zile fără concediu. Astăzi, aş şti să îi explic cât de mult s-a înşelat!

Grija faţă de noi înşine nu numai că nu este egoistă, ci este cel mai altruist lucru pe care îl putem face pentru copiii noștri. (Suzi Lula, The Motherhood Evolution)

Grija de sine poate arăta diferit pentru fiecare dintre noi şi în diferite stadii ale vieţii. Cu copiii mici alături, ne putem oferi câteva minute, doar, să bem în linişte o cafea sau să citim câteva pagini. Când ei sunt mai mari, ne putem uneori bucura de o zi întreagă, în care sunt plecaţi la bunici. Acestea sunt câteva moduri descoperite de mine până acum pentru a-mi reumple paharul.

În ultima vreme, am învăţat chiar să cer ajutor. Şi să accept, câte puţin, că lucrurile pot fi făcute şi altfel decât le făceam eu. Schimbările mari încep cu paşi mici. Somnul, hidratarea, mâncatul echilibrat şi mişcarea în aer liber sunt esenţiale mai ales pentru părinţii cu copii mici. Dar ne putem îngriji şi meditând, citind, întâlnindu-ne cu prietenii, chiar şi virtual, sau făcând o baie relaxantă.

Grija de sine poate lua multe forme. Vorbim de activitate sportivă sau spirituală, de hrănire fizică sau emoţională, de îngrijire materială sau psihică. Orice am alege, scopul e ca la sfârşitul activităţii, să fim cea mai bună variantă a noastră. Iar de rezultat vom beneficia atât noi, cât şi cei dragi nouă. În plus, devenim astfel un model sănătos de urmat pentru copiii noştri.

A fi părinte nu înseamnă a fi un martir, a-ţi renega propriile nevoi sau a-ţi reprima emoţiile. (Susan Stiffelman, Parenting conştient)

(Photo by Plush Design Studio on Unsplash)