Îmi amintesc cu emoţie de primele alegeri la care am participat. Aveam zece ani şi tata mă luase cu el în cabina de vot. Spre mândria mea, m-a lăsat să pun ştampila pe buletinele pentru Parlament. Erau primele alegeri libere post-decembriste.

Azi am mers la vot împreună cu copiii. Au fost amândoi cu mine în cabină, îndemnaţi de unul din membrii comisiei. Tot el ne-a spus apoi să îl lăsăm pe Tudor să pună buletinele în urnă. Nu e niciodată prea devreme pentru a acumula experienţe!

La naştere, creierul este incomplet dezvoltat. Maturizarea deplină este atinsă abia în jurul vârstei de douăzeci şi cinci de ani. Dar chiar şi după aceea, neuroplasticitatea, uimitoarea şi recent descoperita proprietate a creierului uman, ne permite să îl reconfigurăm, în funcţie de experienţele la care ne expunem.

Nu suntem ţinuţi în captivitate pentru restul vieţii, de către modul în care creierul  funcţionează în acest moment – putem, efectiv, să refacem traseele neuronale, în aşa fel încât să fim mai sănătoşi şi mai fericiţi. Acest lucru este adevărat nu numai pentru copii şi adolescenţi, dar şi pentru fiecare dintre noi, pe întreaga durată a vieţii. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, Creierul copilului tău)

Dintre toate părţile creierului, cortexul prefrontal are nevoie de cel mai mult timp pentru a se dezvolta. El este responsabil de luarea deciziilor, controlul emoţiilor şi al corpului, empatie, auto-înţelegere şi moralitate. Dezvoltarea acestuia ajută la creşterea inteligenţei emoţionale şi sociale a copilului. Cu cât ne ajutăm copiii să îl dezvolte mai mult, cu atât ne facem şi nouă viaţa mai uşoară. Din fericire, părinţii au un rol important în susţinerea dezvoltării acestuia. Una dintre metodele de susţinere, propusă în cartea Creierul copilului tău, este de a le oferi copiilor alegeri cât mai des. De când sunt mici, pot alege între două variante, urmând să creştem complexitatea pe măsura dezvoltării lor.

Cu Tereza, suntem în stadiul în care îi oferim mereu alegeri, dar doar dintre două opţiuni. Am început să facem asta când a fost vorba de haine sau scutece. Treptat, am trecut de la „Vrei scutecul roşu sau pe cel cu broscuţe?” la „Mergi să te speli pe mâini cu mine sau cu bunica?”. Cât mai des posibil, o lăsăm să aleagă singură. Luarea deciziilor este o cale sigură spre dezvoltarea cortexului prefrontal. În plus, îi satisfacem şi nevoia de control, una dintre cele trei nevoi psihologice de bază ale fiecăruia dintre noi.

Lui Tudor îi place foarte mult orezul în lapte. De obicei îl mănâncă seara, o dată la câteva săptămâni. În ultimele zile, deşi planificat, nu am reuşit să îl fac. Fie am rămas fără lapte, fie era prea multă mâncare, fie nu era suficient timp. Ieri, la prânz, Tudor a cerut să mănânce mămăligă cu lapte. Când i-am spus că ar fi deja prea mult lapte pentru o singură zi, dacă mai facem şi seara orez, a căzut pe gânduri. Mi-a spus apoi că mâine e duminică. Mirată, l-am aprobat. „Poţi face mâine orez, atunci. Mănânc acum mămăligă, mâine seară faci orez.” A găsit singur o rezolvare atât de frumoasă! Uneori, timpul trece prea repede! În urmă cu doar câteva luni, probabil, am fi ajuns la o discuţie lungă, în care mi-ar fi spus supărat că vrea şi mămăligă, şi orez!

De fiecare dată când spunem „Convinge-mă“ sau „Vino cu o soluţie care funcţionează pentru amândoi“, le oferim copiilor noştri şansa de a-şi exersa capacitatea de a soluţiona probleme şi de a lua decizii. Noi îi ajutăm să ia în considerare comportamentele adecvate  şi consecinţele – şi, de asemenea, să se gândească la ceea ce simte şi doreşte o altă persoană. Toate acestea, deoarece am găsit o cale de a implica creierul superior, în loc să enervăm creierul inferior. (Daniel Siegel, Tina Payne-Bryson, Creierul copilului tău)

Acum vreo doi ani, tatăl a două adolescente se plângea că uneori îi e greu să se înţeleagă cu ele. Cum tocmai citisem cartea Cum să le vorbim copiilor, i-am spus despre metoda sugerată acolo, de a le oferi copiilor alegeri. Glumind, tatăl mi-a răspuns prompt: „Dar eu le dau mereu să aleagă! Le spun: ori faci cum spun eu, ori o încurci!”.

Pentru copii, posibilitatea de a alege este un mod de a-şi satisface nevoia de autonomie. Ceea ce, pentru adulţi, poate însemna uneori o pierdere a controlului. Când sunt mai mici, e uşor ca alegerile să fie ghidate de părinte, în limite mulţumitoare pentru el. Dar, pe măsură ce copiii cresc, nevoia de autonomie este tot mai mare. Sper ca, în perioada aceea, să avem înţelepciunea de a le accepta deciziile şi de a-i sprijini în a le urma. Şi cred că startul timpuriu ne va ajuta, oferindu-ne suficient exerciţiu tuturor.

Pentru copil, fiecare mică alegere reprezintă încă o oportunitate de a exercita un anumit control asupra propriei vieţi. Sunt atât de multe lucruri pe care un copil trebuie să le facă, încât nu este greu de înţeles de ce acesta devine plin de resentimente şi necooperant. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

(Photo by jesse orrico on Unsplash)