Etichetă: Dr. Daniel Siegel

  • Cărți esențiale de parenting, la orice vârstă

    Cărți esențiale de parenting, la orice vârstă

    În urmă cu patru ani, primul articol pe care îl scriam pe blog era, deloc surprinzător, despre cărți. Erau acolo cărțile începutului meu, ca părinte, cele care mă ajutaseră să îmi văd copilul cu alți ochi. Trecusem în primul rând cărțile Montessori, pe care le consider în continuare baza, mai ales pentru primii ani ai vieții. Între timp, am alcătuit și o listă scurtă de cărți esențiale de parenting, pentru a putea crește copii de orice vârstă.

    Fără ezitare, încep lista cu Familia conștientă, cartea scrisă de Dr. Shefali, și foarte bine tradusă în limba română. Cartea ne duce în profunzimea sufletelor noastre, ne conectează cu trecutul și ne ajută să înțelegem prezentul. Dincolo de textul plin de exemple și conștientizări, mi-au plăcut în mod deosebit poemele de la sfârșitul fiecărui capitol. Familia conștientă ne oferă o atât de necesară schimbare de perspectivă! Ne învață să înlocuim lentilele cu care vedem copiii și să le oferim îndrumarea plină de iubire de care au nevoie.

    Atunci când înțelegem conștient ce înseamnă să ne tratăm copiii la fel cum ne place să fim tratați – ca ființe umane independente, care merită să fie crescute cu demnitate -, vom schimba toate modelele tradiționale de disciplină și vom găsi noi modalități de a-i crește, care sunt mult mai educative, mai inteligente, mai creative și mai eficiente în comparație cu oricare dintre metodele vechi, bazate pe amenințări și pedepse. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Cum să ne păstrăm copiii aproape este cartea scrisă de Dr. Gordon Neufeld și Dr. Gabor Maté. Mergând împotriva multor idei actuale, cei doi autori își bazează toate explicațiile și recomandările pe știința atașamentului. Din această ancorare, înțelegem de ce, într-o cultură lipsită de atașamente parentale, copiii girează atât de mult unii spre alții. Din păcate, în absența îndrumării mature, cei de aceeași vârstă nu au cum să crească emoțional. Intrăm astfel într-un cerc vicios, pe care societatea și a ei educație bazată pe separare nu are cum să îl rezolve. O carte profundă, care are inclusă și o parte despre ecrane, o lectură de bază pentru orice părinte.

    Îndepărtarea unui copil de părinții săi nu reprezintă un defect de caracter, lipsă de politețe sau probleme de comportament. Ea este rezultatul instinctelor de atașament direcționate greșit. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Cum să ne păstrăm copiii aproape)

    Brain-Body Parenting este apărută în luna martie a acestui an. Dr. Mona Delahooke, psiholog cu experiență, ne propune prin intermediul cărții o perspectivă complet diferită de curentul actual. Ca părinți, presiunea societății este de a corecta comportamentul copiilor, printr-o abordare numită de sus în jos. Cu alte cuvinte, le cerem copiilor să-și folosească mintea, pentru a-și controla corpul.

    Dr. Delahooke ne explică și apoi învață de ce tocmai opusul este natural și sănătos. Abordarea de jos în sus presupune înțelegerea mesajelor transmise prin intermediul corpului, pentru dezvoltarea mentală, emoțională și fizică optimă. Comportamentul copiilor nu apare din senin. Citind Brain-Body Parenting descoperim cum putem restabili siguranța în corpul copiilor noștri, rezolvând astfel din interior orice manifestări care ne-ar îngrijora.

    Pentru a ne ajuta copiii să înflorească, ajunge să planificăm mai puțin, să ne relaxăm mai mult și să înțelegem că nu e nevoie să lucrăm din greu la a fi părinți. Uneori e mai bine să ne îndreptăm atenția înspre corpurile și mințile copiilor noștri – și ale noastre – și să savurăm apoi cu intenție momentele de bucurie și confort care apar spontan, prilejuite de starea de bine din corpurile noastre atent îngrijite. (Dr. Mona Delahooke, Brain-Body Parenting)

    Ceea ce au în comun toate cele trei cărți esențiale de parenting de mai sus este lipsa de sfaturi concrete despre cum să ne creștem copiii. Suntem asaltați de cărți care ne spun cum să facem lucrurile, fără a ține cont de noi sau de copiii noștri. Obișnuiți să tratăm totul pe bază de rețete, am uitat să facem lucrurile intuitiv. Or, copiii nu au nevoie de roboți alături, ci de părinți profund conectați cu ei.

    Sunt mulți autori de parenting care merită urmăriți. Am scris adesea despre Dr. Laura Markham sau Dr. Daniel Siegel, despre Alfie Kohn și Dr. Lawrence Cohen. Îmi plac în mod deosebit și Philippa Perry, William Stixrud și Ned Johnson, Stuart Shanker sau Ross Green. I-aș include pe toți într-o listă extensivă de cărți esențiale de parenting, alături de alți câțiva autori.

    Cu toții invită la o schimbare de perspectivă, la o raportare diferită față de copil. La fel a făcut și Maria Montessori, în urmă cu mai bine de un secol. Sper doar ca numărul tot mai mare de autori care propun noi abordări să și aibă efecte, cât mai curând.

    După cum spune Dr. Gordon Neufeld, e esențial să înțelegem și să le arătăm copiilor noștri că noi suntem cel mai bun răspuns al lor. Orice s-ar întâmpla, să le dăm voie să fie în prezența noastră, iar noi să le fim cu totul alături. Iar asta nu o putem obține prin control, prin amenințări sau pedepse. Conectarea este întotdeauna răspunsul și cheia rezolvării oricărui obstacol, și singura care ne ajută să înflorim, adulți și copii, deopotrivă.

    (Photo by Tamas Pap on Unsplash)

  • Eu ți-am zis! Așa-ți trebuie!

    Eu ți-am zis! Așa-ți trebuie!

    Zilele trecute, pe când Tereza mergea pe marginile rigolei de lângă trotuar, a alunecat. Și primul impuls pe care l-am avut a fost să-i spun: „Eu ți-am zis să nu mergi pe acolo!”. Din fericire, eram mai la distanță, așa că l-am văzut pe Tudor sărindu-i repede în ajutor. Mi-am înghițit vorbele lipsite de compasiune și am întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva.

    Chiar dacă sutem conștienți de cât de benefic poate fi răspunsul empatic, acesta nu este totuși ușor de dat. Pentru mulți dintre noi, limbajul este nou și ciudat. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    Am auzit adesea spunându-li-se copiilor „Așa-ți trebuie! Eu ți-am zis! Vezi dacă nu m-ai ascultat?”. Aceste vorbe mi-au fost spuse și mie, cu siguranță, copil fiind. Am observat că uneori ele vin dintr-un sentiment de frică a părintelui, care nu știe cum să reacționeze când copilul se rănește. Alteori, ele acoperă un sentiment de vinovăție sau o încercare a adultului de a se disculpa față de ce s-a întâmplat.

    Din păcate, oricare ar fi motivul pentru care simțim nevoia să le rostim, ele nu aduc nimic bun. E doar o formă de superioritate și o deconectare de la suferința copilului. Când copilul greșește, primește deja lecția din fapta în sine. Acel „Eu ți-am zis! Așa-ți trebuie!” nu face decât să îi distragă eventual atenția de la învățămintele întâmplării. În plus, îi demonstrează că noi nu suntem alături de el.

    Când i-a sărit în ajutor, Tudor i-a spus simplu: „Rigola e înclinată, e mai greu să mergi așa.” E o tehnică pe care am folosit-o adesea, prin care descriu sau le dau informații copiilor despre ce se întâmplă. În loc să cobor la nivelul emoțional, rămân la cel rațional. Încurajez cooperarea, cu alte cuvinte, în loc să intru într-o luptă de putere cu copilul.

    Este mai ușor să te concentrezi asupra problemei când cineva doar ți-o descrie.

    Informațiile sunt mai ușor de acceptat decât acuzațiile. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    Am scris adesea din și despre cartea Cum să le vorbim copiilor. Este, în continuare, una dintre preferatele mele. Etichetele, pedepsele, mustrările și acuzațiile sunt doar câteva dintre abordările nepotrivite despre care vorbesc autoarele când vine vorba de relația cu copiii noștri.

    A le spune celor mici că noi știm mai bine și că merită ceea ce li s-a întâmplat nu duce decât la stimă de sine scăzută, la inacțiune și la sentimente de autoînvinovățire. Superioritatea noastră nu îi învață deloc cum să își regleze singuri emoțiile. S-ar putea să ne ajute pe noi pe moment să ne simțim mai bine, dar relația cu copilul nostru nu va avea decât de suferit.

    Avem multe asemenea exprimări pe care le rostim, de cele mai multe ori, inconștient. Când ne oprim să cugetăm asupra lor, ne dăm seama că, în loc să ajute, ele mai mult strică. Când le conștientizăm originea și impactul asupra relațiilor noastre începem să ne schimbăm. Și chiar dacă uneori ne vine să rostim cuvintele acelea, ne putem opri chiar în mijlocul frazei, dacă e nevoie. În timp, dacă avem grijă de noi și de felul cum reacționăm, vom reuși să schimbăm automatismele.

    Modul cum comunicăm cu proprii noștri copii are un impact profund asupra dezvoltării lor. Când comunicarea este reciprocă și afectuoasă, acest lucru face să se dezvolte în copil un sentiment de securitate. Relațiile sigure, dătătoare de încredere ajută copiii să reușească în multe domenii ale vieții lor. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    (Photo by Arwan Sutanto on Unsplash)

  • Băiețelul și bicicleta

    Băiețelul și bicicleta

    Săptămâna trecută, ne aflam toți patru în parc, împreună cu o prietenă de-a copiilor. Un băiat în jur de un an și jumătate s-a apropiat interesat de bicicleta fetiței cu care eram. Deși era prea mare pentru el, băiețelul s-a urcat pe ea sau s-a jucat cu jucăriile din coșulețul bicicletei.

    Băiețelul era însoțit de două doamne, probabil mama și o mătușă sau o prietenă de familie. Ne-au întrebat dacă îi dăm voie copilului să se urce pe bicicletă și au stat alături de el tot timpul. Tudor, Tereza și prietena lor, care consimțise să cedeze bicicleta, urmăreau cu mult interes tot ceea ce făcea băiețelul.

    Când doamnele au hotărât că a trecut suficient timp, l-au desprins de pe bicicletă și i-au spus că pleacă acasă. Băiatul s-a zbătut și a început să plângă. Una din doamne l-a luat în brațe și l-a dus câțiva pași mai încolo, spunându-i că a trecut timpul. Băiețelul, eliberat din brațele ei, s-a trântit la pământ, plângând foarte tare. După ce i-au spus o dată sau de două ori să se ridice, doamnele i-au spus că îl lasă acolo. S-au întors și au plecat, împingând căruciorul cu care venise băiețelul în parc.

    Dacă părintele nu poate suporta ca propriul copil să fie supărat, este dificil pentru copil să învețe să-și controleze emoțiile. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    Timp de câteva momente, băiatul și-a continuat plânsul. Apoi, când s-a văzut singur, s-a oprit brusc, s-a ridicat și a fugit după ele. Nefiind foarte departe de noi, copiii au urmărit nemișcați întreaga scenă. M-au auzit și când i-am spus lui Lucian că vreau să merg la băiețel, să nu îl las singur. Înainte ca eu să fac vreun pas, însă, băiatul fugea deja speriat înspre doamnele care se îndepărtaseră.

    Nu a fost prima dată când eu am asistat la o asemenea scenă, dar pentru copii a fost o premieră. Imediat ce s-a terminat, m-au întrebat ce se întâmplase. „De ce plângea băiețelul? De ce au plecat de lângă el? De ce a fugit după ele?”

    M-am așezat la nivelul lor și le-am explicat că uneori noi, adulții, greșim, deși vrem să facem bine. Le-am spus că el fusese necăjit că i s-a terminat joaca prea brusc și nu știa cum să spună asta. Le-am mai explicat că nici doamnele cu care era nu au înțeles ce le spunea el prin comportament. Și că au plecat, crezând că dacă îl sperie că rămâne singur, va merge după ele. Ceea ce s-a și întâmplat, doar că, probabil, băiețelul nu a înțeles nici el corect comportamentul lor. Și i-am asigurat că nu l-ar fi lăsat acolo singur, că au vrut doar să-l păcălească, dar totul a fost extrem de neplăcut pentru el.

    De atunci, deși a trecut o săptămână, copiii au readus scena în discuție de nenumărate ori. De obicei seara, înainte de culcare, Tereza întreabă din nou de ce a rămas singur băiețelul care plângea. Și reluăm aceeași poveste de fiecare dată, discutând despre întreaga întâmplare.

    Spunând încă o dată povestea, discutând ulterior cu el despre experiența lui terifiantă și lăsând deschisă posibilitatea unei comunicări viitoare, părinții își pot ajuta copilul să înțeleagă o experiență deranjantă. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    O întreb pe Tereza dacă am greșit și eu, lăsând-o pe scări, când nu voia să se îmbrace și Tudor era singur afară. Îi explic că făcusem asta doar pentru că știam că e cu tata și bunica în casă. Și nu-mi dădusem seama că, probabil, ea voia să fie doar cu mine. Deși am stat doar puțin cu Tudor în curte și apoi m-am întors la ea, greșeala era deja făcută. De fiecare dată, o întreb cum s-a simțit în acele momente și îi validez cât pot mai bine trăirile.

    La fel, cu Tudor discutăm despre momentul când a vrut să meargă pe o altă cărare decât bunica lui. În ciuda insistențelor ei, el a cerut să se despartă, apoi a plâns când a pierdut-o din vedere câteva momente. Îmi confirmă și el solemn din cap cele întâmplate și cât de tare s-a speriat atunci. Deși au trecut mai bine de doi ani din acea vară, cele întâmplate cu băiețelul i-au reamintit de ziua respectivă. Totuși, deoarece am discutat situația mereu, nu îi mai trezește acea stare de frică. A rămas pentru el doar o întâmplare prin care a trecut.

    De multe ori, greșim inconștient față de copiii noștri. Facem gesturi și luăm decizii care credem că rezolvă rapid și simplu problema. Dar când suntem conectați cu copiii și atenți la trăirile lor, avem ocazia să ne observăm și reparăm greșelile. Din păcate, dacă nu suntem atenți la mesajele lor, îi putem marca pe termen lung.

    Părintele poate ajuta un copil să înțeleagă experiențele derutante și înspăimântătoare legate de pierderi. Ceea ce noi am putea considera ca nesemnificativ poate fi foarte important pentru un copil mic. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    Dacă situația din parc se va repeta, dacă nu îi va fi explicată situația, băiețelul acesta va rămâne cu traume. Va uita probabil detaliile specifice, dar va rămâne cu convingerea că emoțiile puternice sunt periculoase. Peste câteva decenii, când copilul lui va plânge și se va trânti pe jos, corpul îi va intra în stare de alertă. Bineînțeles, multe alte situații îi vor putea stârni trăiri asemănătoare, la care va reacționa probabil inconștient.

    Știu că am mai scris despre acest subiect. Am citit mult și am învățat aprofundat despre asta. Am lucrat adesea cu Tudor și Tereza și i-am ajutat de cele mai multe ori să treacă peste traumele suferite. Totuși, de fiecare dată, astfel de episoade îmi adâncesc și mai mult perspectiva. Și cred că convingerile pe care ni le-am format despre educație sunt adesea greșite și atât de adânc înrădăcinate, încât merită puse la îndoială cu fiecare prilej.

    (Photo by Tim Trad on Unsplash)

  • Nu e despre tine

    Nu e despre tine

    De ziua Terezei, când Tudor a primit zmeul, sărbătoritei i-am cumpărat o păpușă, căreia i-a spus Teodora. Pe cealaltă păpușă, adusă de la bunica ei, a numit-o Ștefana. După un timp, Tudor a început să le spună Maricica și Patronela, ceea ce o deranja tare pe Tereza. A început să plângă și să îi spună că nu le cheamă așa. După câteva zile în care am încercat să îl corectez pe Tudor, mi-am dat seama că ar fi util să o ajut și pe Tereza. „Nu e despre tine, e despre el”, am început să îi explic. „Păpușile știu prea bine cum le cheamă, indiferent de cum le-ar striga altcineva. Tu poți să le înveți asta. Nu contează ce zic alții, pentru că ele știu exact cine sunt.”

    Crescuți într-o societate în care gura lumii e aproape literă de lege, e uneori greu să învățăm să o ignorăm. Dar lumea va fi zice multe, dacă vrea să zică, indiferent de ce ai face. „Ce zice lumea” este, cu siguranță, o altă expresie pe care nu vreau să o învețe copiii noștri. Pentru că, atunci când sunt puternic ancorați în sine, vor învăța că vorbele altora nu îi pot atinge.

    Nu voi putea și nici nu vreau să fiu alături de copii cu fiecare ocazie. Și știu că vor fi destule momente în care ceilalți își vor exprima părerile mai mult sau mai puțin elegant. De aceea, profit de discuțiile acestea între frați pentru a sădi semințe pentru mai târziu. „Nu e despre tine” e doar începutul unui lung șir de discuții.

    În timp, vor învăța că nu e despre ei, ci despre cel care vorbește. Că despre ei e doar felul în care reacționează la ceea ce li se spune. O să îi învăț să nu își predea puterea propriilor emoții nimănui altcuiva. Și o să îi ajut să discearnă între vorbele spuse din iubire și cele rostite în lipsa ei.

    Desigur, cu Tudor discut despre felul în care se simte Tereza atunci când vorbește astfel. Îl întreb despre cum s-ar simți el, dacă cineva i-ar ignora cerințele. Caut să înțeleg ce se află în spatele comportamentului său și să îi fiu alături. Îl ajut, cu alte cuvinte, să își dezvolte empatia, care stă la baza inteligenței emoționale.

    Dacă […] îți dorești să crești un copil care face bine fie că ești prezent sau nu, atunci trebuie să gândești pe termen lung. În loc de pedepse și amenințări, o abordare pe termen lung cere să înveți copilul care este comportamentul corect, să consolidezi relația cu acesta, astfel încât să își dorească el să se ridice la nivelul așteptărilor tale și apoi să îl ajuți să își gestioneze emoțiile, pentru a putea să se poarte frumos. (Dr. Laura Markham, Părinți liniștiți, copii fericiți)

    Știu că uneori copiii par prea mici pentru astfel de discuții. Demonstrate și repetate suficient, însă, ele vor deveni repere pentru felul în care se vor raporta și comporta în societate. Mintea absorbantă a copilului va reține informațiile și le va procesa atunci când va fi momentul. Vocea lor interioară îi va putea astfel susține pe parcursul întregii vieți.

    Atunci când copilul vostru este încă destul de mic ca să vă asculte, puteți încerca să îi transmiteți toate acele valori care sunt importante pentru voi. Dar nu le veți vedea oglindite până când copilul are în jur de cincisprezece ani. Este ca un fond de investiții pe termen lung sau un depozit bancar – nu poți să îți scoți bani pentru o vreme, dar ai făcut o investiție bună. (Michael Thompson, Lawrence J. Cohen, Catherine O’Neill Grace, Mama, sunt tachinat!)

    „Nu e despre tine” e valabil nu doar pentru copii, ci și pentru părinți. Atunci când copiii ne spun că ne urăsc sau că suntem părinți răi, nu e, de fapt, despre noi. E despre ei și rănile pe care încearcă să ni le arate. Ne spun, de fapt, că se simt singuri, inconfortabil sau speriați.

    Când reușim să trecem dincolo de cuvinte, le vedem suferința și putem empatiza cu ei. Dacă nu ne lăsăm conduși de propria slăbiciune, de frica de a nu fi suficient de buni sau de iubiți, cuvintele lor nu au nicio putere asupra noastră. Ele devin doar semnalul care ne transmite că au nevoie de mai multă conectare, iubire sau validare.

    În rolul vostru de părinte, momentul prezent e singurul asupra căruia ar trebui să vă concentrați. Da, construiți abilități care să dureze o viață, este adevărat. Dar singurul mod de a face acest lucru este în acest moment prezent, chiar acum. Nu lăsați experiența de moment să vă facă să vă îngrijorați despre cum va fi copilul dumneavoastră la vârsta de cincisprezece sau douăzeci de ani. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

  • Aisbergul comportamentelor noastre

    Aisbergul comportamentelor noastre

    Ziua de ieri a început cu un tantrum, adică cu o criză de furie. Nu a fost a copiilor de data aceasta, ci a mea. Și, deși provocarea a venit dinspre Tudor, eu am direcționat-o înspre Lucian. Am profitat apoi de ziua liberă, în care tatăl și copiii au fost plecați la bunica paternă, pentru a încerca să înțeleg ce ascunde partea nevăzută din aisbergul comportamentului meu.

    Atunci când ne simțim neputincioși sau anxioși, avem tendința de a controla aceste sentimente rănindu-i pe ceilalți – în acest caz, pe propriii copii. În termeni psihologici, ne referim la „proiectarea” propriei suferințe asupra celuilalt, astfel încât să pară că celălalt este cauza suferinței noastre. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Comportamentul înseamnă comunicare. Cea mai mare parte din aisbergul comportamentelor noastre e ascunsă. De fapt, în adâncuri regăsim o listă lungă de experiențe și convingeri de care nici nu suntem conștienți. Am fost învățați că trebuie să controlăm comportamentul copiilor, fără să vedem întreg aisbergul. Tratăm doar efectul, nu și cauza.

    Ieri „mi-am ieșit din minți”. Dr. Daniel Siegel numește tipul acesta de reacții emoționale drept calea inferioară. Cortexul prefrontal, adică partea superioară a creierului nostru, nu mai poate fi accesat când suntem cuprinși de furie. Folosind modelul mâinii pentru a explica structura creierului, putem înțelege mai ușor de ce expresia „mi-am ieșit din minți” e atât de potrivită pentru reacțiile noastre emoționale.

    Suntem deconectați în acele clipe de momentul prezent, retrăind, fără să ne dăm seama, experiențe trecute. Probabil ne simțim nevăzuți, neiubiți, neputincioși. Cu cât traumele suferite în copilărie sunt mai puțin procesate, cu atât reacțiile noastre necontrolate vor fi mai dese. De aceea e atât de important să discutăm cu copiii despre evenimentele neplăcute din viața lor. Cu cât le dăm mai mult ocazia să integreze cele întâmplate, cu atât mai bine vor putea vindeca rănile suferite.

    Modul inferior de procesare presupune blocarea proceselor mentale superioare și lasă individul într-o stare de emotivitate intensă, cu reacții impulsive, răspunsuri rigide și repetitive, care nu implică autoreflecție și nu ține cont de punctul de vedere al celuilalt. (Dr. Daniel Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

    Dr. Shefali vede durerea drept un portal al vindecării noastre. Fără durere, nu știm ce anume a rămas neintegrat în interiorul nostru. De aceea copiii ne sunt cei mai buni profesori, pentru că relația cu ei e atât de apropiată. Nu putem fugi de copii și le suntem alături cel puțin vreo două decenii. Timp suficient ca ei să ne arate în mod repetat unde mai avem de lucrat cu noi înșine.

    Copiii noștri pot fi mici și neputincioși în ceea ce privește abilitatea de a fi independenți, dar au un potențial imens de a ne trezi conștiința. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Maria Montessori sublinia că pregătirea educatorilor trebuie să cuprindă neapărat și o parte spirituală. Ea vorbea despre aptitudinile de ordin moral pe care cei care lucrează cu copiii le au de dobândit. Educatorul, ca parte din mediul de învățare a copilului, nu își poate descărca propriul bagaj emoțional asupra celor aflați în formare. O idee profundă, pe care, din păcate, o regăsim prea puțin sau chiar deloc în pregătirea actuală a celor care lucrează cu copiii, fie ei părinți sau profesori.

    Adevăratul educator este omul care se eliberează de obstacolele lăuntrice care îl fac pe copil de neînțeles pentru el; nu este pur și simplu omul care se străduiește să devină mai bun. Instruirea pe care o oferim noi educatorilor noștri constă în a le arăta ce dispoziții interioare trebuie să-și corecteze, așa cum un doctor poate să indice o anumită boală definită care slăbește și amenință un organ fizic. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Aisbergul comportamentelor noastre e complex. El ascunde în străfunduri nevoi profunde, cum ar fi cea de iubire necondiționată, de a fi văzut sau apreciat. E străbătut de frică, neputință, rușine, dezamăgire, griji sau regrete. E sensibil la stările noastre de oboseală, durere, de foame sau sete. El plutește cu ajutorul nesiguranței, disconfortului, traumelor și tiparelor noastre.

    Pentru a-l sparge, e important să îl explorăm cu atenție și prezență conștientă. Asta înseamnă să renunțăm la învinovățiri și judecăți și să ne înfășurăm cu compasiune. Să avem curajul de a ne lăsa trăirile să își spună povestea. Să scriem sau să povestim despre ceea ce simțim, făcând astfel ordine în mintea noastră. Să știm să ne ascultăm corpul și semnalele pe care ni le transmite cu atâta promptitudine.

    Învățând să facem asta pentru noi înșine, vom putea să le răspundem diferit și copiilor noștri. Comportamentul lor va deveni doar o poartă spre lumea lor interioară, în care vom ști să privim cu iubire și înțelegere. Îi vom vedea și accepta drept ceea ce sunt în esența lor, nu drept ceea ce vrem noi să fie. Vom ști că facem asta cu adevărat atunci când ceea ce se va întâmpla în fața noastră va fi despre ei, nu despre bucăți nevăzute din aisbergul nostru.

    Comportamentul copiilor noștri este, de fapt, ca o rafală de vânt care aprinde tăciunii din noi. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    (Photo by Alexander Hafemann on Unsplash)

  • O lalea galbenă

    O lalea galbenă

    Primăvara avem foarte multe lalele roşii în curte. În ultimii ani, însă, printre ele a apărut şi o lalea galbenă, pe care o admir de fiecare dată. I-am pus de la început un nume: îndrăzneşte să fii diferită!

    Copiilor le place să rupă din când în când flori, pe care le aduc în casă şi le pun în vază. Nu i-am oprit niciodată din a face asta, doar i-am învăţat cum să le rupă corect. Pe când se jucau afară într-o dimineaţă, iar eu citeam alături de ei, Tudor a venit fericit să îmi ofere o lalea galbenă. Când am văzut că era vorba de acea floare, m-am necăjit. L-am mustrat pentru că a rupt-o, fiind singura din toată curtea, i-am spus că trebuia să o lase acolo, să nu mai rupă florile, că se va ofili.

    Şi apoi, m-am oprit dintr-odată, dându-mi seama că deja se depărtase de mine, făcând tot câte un pas în spate. Am închis ochii, am respirat adânc. Mi-am dat seama că îl rănisem. Am dus floarea la nas. Am mirosit-o cu ochii închişi. Lalele nu au un miros deosebit, dar parcă aceasta era diferită. M-am uitat la ea, ţinând-o în sus, în soare.

    L-am chemat pe Tudor să vină să o vadă şi el de aproape. Când s-a apropiat, am mirosit-o împreună. L-am strâns în braţe şi i-am mulţumit. L-am întrebat cum de alesese tocmai floarea aceasta. „Ţi-am dat-o pentru că era cea mai frumoasă.” I-am confirmat şi i-am spus că o să o punem împreună în vază. Şi i-am spus că am greşit şi că nu trebuia să îi vorbesc aşa. Că am făcut asta din cauza unor aşteptări greşite ale mele, nu din cauza lui. „Creşte alta în locul ei!”, mi-a răspuns el.

    Da, flori vor mai creşte. Dar sentimentele de iubire necondiţionată, de acceptare fără echivoc, de sprijin permanent? Crescute în anii copilăriei, aceste flori ale sufletului rămân proaspete întreaga viaţă. Smulse prea devreme, însă, ele sunt atât de greu de replantat!

    Copilăria înseamnă siguranţă psihologică şi confort fizic. Copilul învaţă primele vocale ale limbajului său spiritual şi înscrie prima amprentă a semnăturii sale spirituale. (Dr. Shefali Tsabary, Părintele conştient)

    De la dr. Laura Markham am învăţat ca atunci când mă simt provocată să mă opresc, să renunţ la propria-mi agendă şi să respir profund de câteva ori. Opreşte-te, renunţă şi respiră! este regula valabilă pentru orice interacţiune cu copilul în care simţim că ne-am pierdut controlul.

    De fapt, de câte ori ne simţim provocaţi, înseamnă că ne-am întors în trecut, nu mai trăim în prezent. Fiecare provocare e cauzată de o experienţă trecută, de cele mai multe ori de o întâmplare din copilărie. Copiii, prin felul în care ne solicită şi ne provoacă, devin astfel cei mai buni profesori ai noştri. De aceea parentajul nu este despre copii, ci e despre părinţi. Când vom avea maturitatea de a ne analiza reacţiile, de a recunoaşte şi studia provocările, vom reuşi să ne creştem pe noi înşine.

    O caracteristică fascinantă a memoriei implicite este că, în clipa când o asemenea amintire este recuperată, individul nu are senzaţia că îşi „aminteşte” ceva, el nefiind conştient că această experienţă lăuntrică este provocată de ceva din trecut. Astfel, emoţii, comportamente, senzaţii corporale, interpretări date unor percepţii şi predispoziţii ale modelelor mentale inconştiente pot influenţa experienţa noastră din prezent (atât din punctul de vedere al percepţiei, cât şi al comportamentului), fără ca noi să realizăm că suntem structuraţi de trecut. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Mary Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

    Când Tudor avea doi ani şi jumătate şi a avut nevoie de analize, asistentele ne spuneau să stăm liniştiţi, că e mic şi nu va mai ţine minte. Din păcate, ele ignorau memoria implicită, care e prezentă încă de la naştere. Uneori, după câte un eveniment traumatizant, copiii pot reacţiona cu întârziere. Când îşi vor lovi sora sau vor uda noaptea patul, ne va fi apoi greu să facem legătura cu ceea ce s-a întâmplat cu săptămâni sau luni în urmă.

    Rămase neprocesate, emoţiile acestea vor izbucni şi mai târziu în viaţă, de câte ori ne vom afla într-o situaţie care ne va reactiva acele trăiri. Repetarea unor evenimente similare ne va afecta nu doar spiritul şi mintea, ci şi trupul.

    Desigur, o simplă reacţie la o lalea galbenă ruptă nu are cum să provoace o asemenea traumă. Dar repetată de mai multe ori pe parcursul zilei, timp de luni şi ani la rând, este imposibil să nu lase urmări. Conflictele sunt inerente relaţiilor umane. Ele sunt chiar sănătoase, dacă ştim să le gestionăm corect. Dar când apar prea des şi escaladează necontrolat, răul pe care îl provoacă nu e doar unul de moment.

    Este prea târziu? Niciodată! Poţi întotdeauna repara legătura precară dintre tine şi copil. Dar este nevoie de efort, de o dorinţă aprigă să faci asta şi de foarte, foarte multă iubire. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

  • Când sunt eu pregătită

    Când sunt eu pregătită

    Una dintre frazele pe care Tereza le rosteşte adesea este „Fac, când sunt eu pregătită.” În ultima vreme, a început chiar să aprecieze şi refuzurile celor din jur spunând „încă nu eşti pregătit”.

    Când erau copiii mai mici, am înţeles cât e de important să le oferim posibilitatea de a alege. Iar ca opţiune suplimentară, când a fost posibil, le-am dat ocazia de a decide când sunt pregătiţi să facă ceva. Am făcut asta când a fost vorba de învăţarea la oliţă, dar şi în alte ocazii.

    O urmărisem pe Carol Dweck vorbind despre mentalitatea flexibilă şi cea rigidă. Şi am înţeles care este puterea unui simplu „încă”, atunci când vorbim despre învăţare. Noi l-am tradus în această frază pe care o simt potrivită pentru a încuraja progresul şi perseverenţa. „Când sunt eu pregătită” a devenit acum chiar un mod de a ne ajuta să ne acordăm aşteptările la realitate. În cartea Cum să le vorbim copiilor ea e prezentată drept respect pentru momentul când copilul e pregătit.

    Uneori un copil îşi doreşte foarte mult să facă ceva, dar nu este pregătit emoţional sau fizic. […] În loc să forţăm, să impunem sau să punem copilul într-o situaţie jenantă, ne putem exprima încrederea că până la urmă va fi pregătit. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    Am întâlnit ideea aceasta şi la dr. Laura Markham, ca mod de a creşte responsabilitatea copilului. În loc să-l forţăm să facă ceva, îi dăm posibilitatea de a alege singur ritmul. Deşi poate părea o pierdere de timp, din experienţa noastră, câştigul este multiplu.

    Dacă îi spunem Terezei că plecăm afară atunci când e pregătită, de obicei durează mai puţin decât dacă i-am spune că trebuie să ieşim acum pe uşă. În plus, suntem cu toţii bine dispuşi, în loc să rămânem încrâncenaţi în propriile decizii. Iar ei îi dezvoltăm încrederea în sine şi îi arătăm că o respectăm şi avem, la rândul nostru, încredere în ea. În timp, întregul proces îi susţine independenţa.

    Regula casei este ca atunci când unul dintre copii foloseşte o jucărie, celălalt să aştepte până termină sau să ceară să se joace împreună. Din nou, acest mod de exprimare se dovedeşte deosebit de util. Uneori, când Tudor îi cere ceva, Tereza îi răspunde: „Când sunt eu pregătită!”. Şi, de obicei, în clipele următoare îi oferă singură jucăria. Alteori, rolurile sunt inversate. Găsesc că acest mod de adresare e şi unul eficient de a-şi impune fiecare propriile limite. Desigur, acest lucru nu se întâmplă încă întotdeauna, ci sunt şi momente când e nevoie de intervenţia adulţilor.

    În Cum să le vorbim copiilor acest limbaj e prezentat şi drept mod de eliberare a copiilor de roluri care le-ar putea fi atribuite. Când copiii nu au vrut să vorbească cu cineva pe stradă, am spus doar că nu se cunosc încă destul de bine şi vor vorbi când se simt pregătiţi. Am evitat astfel eticheta de „timid”, la fel cum am făcut cu cea de „mofturos”, de pildă. Când au refuzat o mâncare, le-am spus că vor mânca doar când decid ei. Dacă aş fi spus că nu le place mâncarea, nu le-aş fi lăsat ocazia de a o mai gusta data viitoare. Aşa, am deschis portiţa pentru încercări ulterioare.

    Astfel, copilul va înţelege că nu îl presaţi să facă un lucru care nu îi convine, dar şi că dumneavoastră vă aşteptaţi ca el să iasă din acea stare la un moment dat. El se poate hotărî să facă o schimbare când doreşte. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    Felul în care le vorbim copiilor devine vocea lor interioară. Ce mod mai potrivit de a-i învăţa că sunt capabili decât folosirea unei propoziţii atât de simple? „Când eşti pregătit, poţi.”

    Când copiii spun „Nu pot” sau „Nu sunt pregătit”, învăţaţi-i să adauge cuvântul „încă”. Acest lucru promovează o atitudine de posibilitate care oferă o putere uriașă, deoarece provine dintr-o stare a creierului pozitiv şi din ideea că vor avea succes şi vor obține ce îşi doresc, atâta timp cât sunt dispuși să se pregătească, să persevereze și să lucreze pentru asta. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

    (Photo by Jakub Kriz on Unsplash)

  • Călătoria spre mine însămi

    Călătoria spre mine însămi

    După ce s-a născut Tudor şi am început să citesc cărţi de parenting, am intrat într-o lume fascinantă. Am găsit apoi conferinţele şi cursurile care completau informaţiile abundente din cărţi. Am descoperit astfel specialişti fascinanţi, care vorbeau cu pasiune despre această lume veche, dar totuşi nouă. Şi am început călătoria spre mine însămi şi, aproape fără să-mi dau seama, spre noua mea carieră.

    Ieri am ascultat un interviu deosebit de interesant cu Jim Kwik, un celebru antrenor al creierului. Printre altele, una dintre afirmaţiile lui mi-a rămas în minte. Şcoala ar trebui să fie mai preocupată de meta-învăţare, adică să îi înveţe pe copii cum să înveţe, decât de a-i învăţa informaţii. Explicaţia simplă este că absolvenţii de azi vor avea de schimbat cel puţin şase cariere. Cariere, nu locuri de muncă!

    Învăţarea pe parcursul întregii vieţi nu mai este doar opţională. (Dr. Michael Ungar, Change Your World)

    Când am renunţat la serviciu, am ştiut că vreau să lucrez cu părinţii, începând cu mine şi Lucian. Parentingul devenise deja o pasiune care îmi fura ore întregi din zi, un subiect care nu mă obosea deloc. Stilul nostru de viaţă Montessori mă învăţase că succesul copiilor stă şi în adultul pregătit pe care îl au alături.

    Dr. Shefali Tsabary este unul dintre specialiştii pe care i-am urmărit în aceşti ani. Am rezonat întru totul cu abordarea ei, aceea a parentingului conştient. Pentru a putea creşte copii puternici, e nevoie mai întâi să creştem copilul din interiorul nostru. Să vindecăm rănile copilăriei, toate acele sentimente de „nu sunt suficient de bun” şi „nu sunt suficient de iubit” cu care am crescut. Renunţând la pedepse şi recompense, părintele conştient înţelege că orice comportament al copilului este un mijloc de comunicare.

    În urmă cu câteva luni am început primul curs cu dr. Shefali. Era o pregătire obligatorie pentru cursul principal pe care voiam să îl fac cu ea. Iar din februarie, călătoria spre mine însămi a continuat accelerat, ghidată fiind de învăţăturile ei. Am ales să fac cursul de Conscious Parent Coach, al Institutului condus de dr. Shefali. Tradus în limba română, ar putea suna cam vag acest Antrenor al părintelui conştient, care ar fi poate mai clar interpretat drept Ghid personal în introspecţie.

    Dr. Shefali este preferata lui Oprah Winfrey, care o prezintă drept cel mai bun specialist în parenting pe care l-a intervievat în ultimii douăzeci de ani. Schimbarea de paradigmă propusă de ea este dată, probabil, tocmai de stilul unic în care îmbină înţelepciunea orientală cu psihologia occidentală.

    Când, după prima săptămână de curs, mama m-a întrebat cum e, i-am spus că am ajuns acasă. Am descoperit o comunitate în care m-am regăsit întru totul. Sunt acum înconjurată de oameni alături de care învăţ noi limbaje, cu care ne ţinem de mână în călătoria fiecăruia spre sine. Probabil cel mai mare avantaj din toată aventura aceasta este tocmai propria-mi regăsire. Un drum pentru viaţă, căci ştiu acum că nu se va termina cu adevărat niciodată. Dar o aventură în care m-am avântat cu toată curiozitatea unui copil care explorează pentru prima oară natura!

    Mi-a plăcut întotdeauna să învăţ. Dar programa propriu-zisă este doar o parte a noii provocări. Cel mai greu este să accept noile descoperiri care mă privesc pe mine. Să recunosc şi vindec tipare transmise din generaţie în generaţie şi să accept rolul pe care îl joc în tot ceea ce mă înconjoară. Să învăţ să mă bucur de prezenţa conştientă, ştiind că singurul moment care contează şi îmi aparţine cu adevărat este cel de Acum.

    Conferinţele săptămânale cu dr. Shefali şi cele cu colegele din micul meu grup de studiu au intrat deja în programul întregii familii. M-am bucurat să regăsesc în vasta bibliografie cărţi ale dr. Daniel Siegel sau dr. Laura Markham. Autori care ne-au fost menţionaţi de altfel ca fiind de urmărit, indiferent de titlul cărţii. Am primit şi sugestii noi de lectură, autori pe care îi gust acum cu mare plăcere şi pe care îi voi trece, cu siguranţă, în liste ulterioare de cărţi preferate.

    În societățile arhaice de vânători-culegători, în care studiile recente au demonstrat că atașamentul emoțional al copiilor față de adulți era ideal, Dr. Gabor Maté găsea nevoia de parenting ca fiind inutilă. Dar în societatea contemporană, în care copiii sunt tot mai separați de adulți, nu doar fizic, ci și emoțional, este nevoie de o reînvățare conștientă a atașamentului sănătos.

    Problemele comportamentale ale copiilor sunt tot mai des întâlnite. Dar ele sunt semnalul pentru necesitatea schimbării adulților în raporturile lor cu copiii. O schimbare care trebuie să înceapă din interiorul fiecăruia dintre noi. De aceea, pentru a învăța să vă fiu ghid în această introspecție, am început cu călătoria spre mine însămi.

    Odată ce ne intră copiii în viață, impactul nu mai poate fi șters și ni se cere să ne reinventăm ca răspuns. (Dr. Shefali Tsabary, Părintele conștient)

    (Photo by Margarita Eliseeva on Unsplash)

  • Joaca liberă cu nişte pături

    Joaca liberă cu nişte pături

    Astăzi, timp de mai bine de o oră şi jumătate, copiii s-au jucat cu nişte pături. Joaca aceasta liberă are loc destul de des, sub diverse forme. Încă de când erau mai mici, le-am lăsat la dispoziţie păturile lor de bebeluşi. De curând, au mai adăugat colecţiei şi un cearceaf mic şi pături ceva mai măricele. Puse deoparte, copiii ştiu că doar pe acestea le pot folosi pentru joaca liberă.

    Pe măsură ce cresc, observ că jocul lor devine tot mai complex. La început, foloseau păturile pentru a se îmbrăca. Îşi făceau rochii, pelerine sau apelau la noi, pentru togi romane sau turbane. După aceea, au acoperit triunghiul Pikler şi l-au transformat în cort, casă sau adăpost. Ieri seară au folosit şi nişte pături, pe lângă scaune şi fotolii puf, pentru a face un traseu cu obstacole.

    Astăzi, au fost şi la picnic, dar au construit şi un baraj. Tereza a alergat prin casă, cu o pătură-pelerină legată de Tudor, cântând: „Mă plimb prin ploaie!”. Făcând o legătură frumoasă între exerciţiile Montessori de viaţă practică şi joaca liberă, Tudor profită la final de strângerea materialelor pentru a exersa diverse moduri de împăturire. Sunt zile când acesta este chiar singurul mod în care foloseşte păturile respective.

    În timp ce ei se joacă astfel, eu reuşesc să fac ordine prin casă, să strâng rufele de pe uscător sau să le rearanjez unele materiale. Azi le-am pregătit şi mâncarea pentru gustarea dinaintea somnului de amiază. Uneori, mă aşez în camera în care stau ei şi citesc. Bineînţeles, periodic sunt chemată pentru a observa stadiul diverselor lucrări sau construcţii.

    Iarna, joaca liberă are loc mai ales în casă. De primăvara până toamna, însă, curtea devine tărâmul imaginaţiei, al camaraderiei şi al râsetelor. Fie împreună, fie separat, îi văd lucrând cu intensitate, uneori folosindu-se doar de nisip şi o lopată. Cel mai adesea, joaca lor are legătură cu cărţile citite sau cu ceea ce facem noi, adulţii.

    Joaca liberă e o activitate a creierului afirmativ întrucât copilul îşi explorează pur şi simplu imaginaţia, încearcă diverse comportamente şi interacţiuni cu alţii, fără judecată sau ameninţări. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

    Citesc tot mereu articole care fac apel la părinţi pentru a le lăsa copiilor cât mai mult timp pentru joaca liberă. În goana de la o activitate la alta, având programul planificat aproape la minut, copiii nu au uneori nici suficient timp pentru somn. Cât de tristă e o astfel de copilărie!

    Chiar nu e o exagerare să spunem că joaca liberă devine tot mai mult o activitate pe cale de dispariţie pentru mulţi copii din ziua de azi. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

    În pedagogia Waldorf sunt folosite nişte eşarfe colorate pentru a încuraja copiii să îşi dezvolte creativitatea. Deşi iniţial am vrut să le fac sau să le cumpăr şi eu copiilor, în timp mi-am dat seama că păturile acestea mici, divers colorate, sunt la fel de utile. Şi, de multe ori, m-am reîntors în copilăria noastră, când foloseam aceleaşi materiale pentru tot atât de diverse scopuri.

    Cel mai important este ca materialele folosite să fie cât mai simple şi să lase cât mai mult loc imaginaţiei şi creativităţii. O pătură poate la fel de bine să fie şi haină, cort sau cărămidă într-un baraj. Un costum de pompier, în schimb, nu lasă prea mult loc altor idei de folosire.

    O conferință la care am participat la Congresul Montessori din 2013 a vorbit despre a-i oferi copilului pentru joaca de-a pretinsul materiale cu scop deschis, precum blocuri de lemn și eșarfe, mai degrabă decât un costum de pompier sau alegerile fanteziste comune. Acest lucru îi oferă creativitate deplină în a folosi aceste materiale după propria imaginație. (Simone Davies, Montessori şi joaca de-a pretinsul: o întrebare complicată)

    Există unii montessorieni care consideră că joaca de-a pretinsul nu este conformă cu Montessori. Deşi explicaţiile sunt elocvente, găsesc că uneori e nevoie şi de acest tip de joacă. Din acest punct de vedere, rezonez mai degrabă cu explicaţiile lui Aubrey sau cu ale lui Simone.

    Desigur, nu le voi cumpăra copiilor bucătărie sau unelte de jucărie, ci îi voi lăsa să lucreze şi să folosească obiectele reale. Şi cred în continuare că joaca este munca oricărui copil, după cum frumos spunea Maria Montessori. Bineînţeles, munca trebuie să fie plăcută indiferent de vârstă, în pofida experienţei majorităţii adulţilor, din păcate.

    (Photo by Purnachandra Rao Podilapu on Unsplash)

  • Cărţi de parenting interesante – câteva propuneri

    Cărţi de parenting interesante – câteva propuneri

    Poate deloc întâmplător, prima postare a acestui blog a fost o listă cu cărţile mele de început, ca părinte. De atunci au trecut aproape doi ani şi între timp am citit, desigur, şi alte cărţi de parenting şi nu numai. Despre unele am mai scris pe parcurs, din altele am împărtăşit doar nişte citate.

    La început de an, e un moment prielnic pentru o nouă înşiruire. Nu le voi trece într-o ordine anume, pentru că nu reuşesc să le ierarhizez, nici măcar ca preferinţe. Faptul că sunt în această listă înseamnă totuşi că mi-au trezit cel puţin mici momente de aha.

    Copilul tău competent, de Jesper Juul

    Una dintre ultimele cărţi de parenting citite, am regăsit în ea fragmente de-a dreptul răvăşitoare. O carte care propune să vedem copiii cu alţi ochi, trecând peste prejudecăţile adânc înrădăcinate în noi, adulţii. O lectură la care voi reveni, cu siguranţă, întrucât mi se pare prea profundă pentru a o interioriza la prima vedere. O văd ca fiind un răspuns potrivit pentru toţi cei care mi-au spus, de-a lungul timpului, că şi ei „au crescut doi copii”.

    Parenting conştient, de Susan Stiffelman

    Sunt cărţi care pot fi citite fragmentat. Aceasta este una dintre ele. Mi se întâmplă să revin doar la câte un capitol din cartea lui Susan Stiffelman, sau chiar la un paragraf. O văd uneori ca pe o invitaţie la meditaţie, apreciind în ea şi descrierea experienţelor personale ale autoarei.

    Reţete de jocuri, de Lawrence S. Cohen

    Am ales să citesc cartea aceasta după ascultarea conferinţei dr. Larry Cohen. Mi-a plăcut stilul deschis al prezentării şi m-a atras umorul cu care a vorbit despre lucruri extrem de serioase. M-am bucurat să văd că şi scrisul îi este asemănător. Îmi e uşor câteodată să mă regăsesc, chiar, într-unul din cele două turnuri despre care vorbeşte în carte. Nu doar copiii pot fi prizonieri ai neputinţei sau izolării. Iar jocurile propuse pentru diverse situaţii ne-au ajutat de multe ori.

    Părintele conştient, de Shefali Tsabary

    Am cumpărat cartea aceasta după ce am citit o recomandare a Oanei Moraru. Mi s-a părut a fi o îmbinare perfectă între ceea ce ştiam din filosofia Montessori şi cercetările actuale. Dr. Shefali a devenit unul dintre experţii în parenting pe care îi urmăresc constant. Autenticitatea relaţiei pe care o stabilesc cu copiii merită disconfortul resimţit urmându-i sfaturile. Nu copiii sunt cei care au nevoie de schimbare, ci noi, adulţii.

    Parenting necondiţionat, de Alfie Kohn

    Cărţile lui Alfie Kohn ar trebui aşezate la temelia parentingului actual. Deşi sunt destul de dificil de citit, fiind înţesate cu studii, tocmai acest fapt le conferă greutate. Alături de Pedepsiţi prin recompense, cărţile lui m-au pus pe gânduri şi m-au făcut să analizez cu seriozitate tot ceea ce fusesem învăţată. Ce înseamnă cu adevărat să iubeşti necondiţionat? De ce simţim nevoia să evaluăm copiii, când nu le aduce niciun beneficiu, ba dimpotrivă? Cum să îi apreciem pentru ceea ce fac, într-un mod cu adevărat constructiv?

    Parentaj sensibil şi inteligent, de Daniel Siegel şi Mary Hartzell

    Din această nouă listă de cărţi de parenting nu putea lipsi cel puţin una scrisă de Daniel Siegel. Aceasta ne ajută să înţelegem impactul propriilor experienţe din copilărie asupra felului în care ne comportăm cu copiii noştri. Fiecare capitol se încheie cu o prezentare a ultimelor cercetări din domeniu, Ce spune ştiinţa.

    The Yes Brain, de Daniel Siegel şi Tina Payne-Bryson

    Creierul afirmativ, cum a fost tradusă această carte, este despre a creşte copii receptivi, nu reactivi. Felul în care relaţionăm cu cei mici are un rol important în dezvoltarea creierului lor şi a modului în care văd ei lumea. O carte pe care aş recomanda-o multor adulţi din jurul meu! I-ar ajuta, în primul rând, să îşi înţeleagă mai bine propriile reacţii!

    Copilul invizibil, de Gáspár György

    Printre atâţia autori străini, mi-a făcut plăcere să citesc o transpunere a actualelor curente în societatea românească. Deşi considerată greoaie de unii dintre prietenii mei, eu am apreciat această carte. Desigur, pledoaria pentru lectură din ultimul capitol mi-a mers direct la suflet.

    Quiet. Puterea introvertiţilor într-o lume asurzitoare, de Susan Cain

    Deşi nu e o carte propriu-zisă de parenting, cred că e important a fi citită de părinţi şi de cei care lucrează cu copiii. Un studiu exhaustiv despre introversiune, în care m-am regăsit adesea. Fiecare dintre noi este, trăieşte sau lucrează cu persoane introvertite. Această carte ne ajută să ne înţelegem şi să colaborăm mai bine.

    O continuare interesantă a ei, Puterea tăcută. Forţa secretă a introvertiţilor este scrisă special pentru a-i inspira pe tineri. E potrivită pentru adolescenţi, dar nu numai.

    It’s OK Not to Share, de Heather Shumaker

    Copiii au nevoie de cât mai multă joacă liberă. Atâta timp cât nu se rănesc pe ei sau pe cei din jur şi nu distrug lucruri, ar trebui să li se permită să se joace liber. Regulile din această carte sunt diferite de ceea ce mulţi părinţi consideră că e bine sau se cuvine să facă sau să ştie copiii lor. O invitaţie să renunţăm la lentilele pe care le purtăm ca adulţi şi să privim cu alţi ochi copilăria. Continuarea acestei cărţi, It’s OK to Go Up the Slide, e scrisă în aceeaşi notă.

    La sfârşitul caietului meu de notiţe am de obicei o listă cu cărţi de parenting pe care vreau să le citesc în viitor. Pe unele o să le împrumut de la bibliotecă, pe altele o să le cumpăr, în format fizic sau electronic. Câţiva autori noi spre care îmi voi îndrepta atenţia sunt Ross Greene, John Gottman, Michael Thompson sau Steve Biddulph. Şi, bineînţeles, voi continua să citesc alte cărţi scrise de Daniel Siegel, Shefali Tsabary sau alţi autori deja preferaţi de mine.

    Mulţi adulţi acţionează în feluri pe care le cred pline de iubire şi de grijă, dar care de fapt nu sunt astfel. Alţii intenţionează să acţioneze afectuos, dar intenţia în sine nu este suficientă. În trecut, când familia era o structură autocratică de putere, părinţii puteau să înăbuşe mai uşor competenţa copiilor. Din fericire, acest lucru a devenit mult mai dificil. Nu doar că adolescenţii şi copiii au devenit mult mai siguri pe ei, dar şi părinţii au devenit mai flexibili, iar societatea în ansamblu este mai înclinată să ia în serios starea de bine a copilului. (Jesper Juul, Copilul tău competent)

    (Photo by wu yi on Unsplash)