Când sunt eu pregătită

Una dintre frazele pe care Tereza le rosteşte adesea este „Fac, când sunt eu pregătită.” În ultima vreme, a început chiar să aprecieze şi refuzurile celor din jur spunând „încă nu eşti pregătit”.

Când erau copiii mai mici, am înţeles cât e de important să le oferim posibilitatea de a alege. Iar ca opţiune suplimentară, când a fost posibil, le-am dat ocazia de a decide când sunt pregătiţi să facă ceva. Am făcut asta când a fost vorba de învăţarea la oliţă, dar şi în alte ocazii.

O urmărisem pe Carol Dweck vorbind despre mentalitatea flexibilă şi cea rigidă. Şi am înţeles care este puterea unui simplu „încă”, atunci când vorbim despre învăţare. Noi l-am tradus în această frază pe care o simt potrivită pentru a încuraja progresul şi perseverenţa. „Când sunt eu pregătită” a devenit acum chiar un mod de a ne ajuta să ne acordăm aşteptările la realitate. În cartea Cum să le vorbim copiilor ea e prezentată drept respect pentru momentul când copilul e pregătit.

Uneori un copil îşi doreşte foarte mult să facă ceva, dar nu este pregătit emoţional sau fizic. […] În loc să forţăm, să impunem sau să punem copilul într-o situaţie jenantă, ne putem exprima încrederea că până la urmă va fi pregătit. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

Am întâlnit ideea aceasta şi la dr. Laura Markham, ca mod de a creşte responsabilitatea copilului. În loc să-l forţăm să facă ceva, îi dăm posibilitatea de a alege singur ritmul. Deşi poate părea o pierdere de timp, din experienţa noastră, câştigul este multiplu.

Dacă îi spunem Terezei că plecăm afară atunci când e pregătită, de obicei durează mai puţin decât dacă i-am spune că trebuie să ieşim acum pe uşă. În plus, suntem cu toţii bine dispuşi, în loc să rămânem încrâncenaţi în propriile decizii. Iar ei îi dezvoltăm încrederea în sine şi îi arătăm că o respectăm şi avem, la rândul nostru, încredere în ea. În timp, întregul proces îi susţine independenţa.

Regula casei este ca atunci când unul dintre copii foloseşte o jucărie, celălalt să aştepte până termină sau să ceară să se joace împreună. Din nou, acest mod de exprimare se dovedeşte deosebit de util. Uneori, când Tudor îi cere ceva, Tereza îi răspunde: „Când sunt eu pregătită!”. Şi, de obicei, în clipele următoare îi oferă singură jucăria. Alteori, rolurile sunt inversate. Găsesc că acest mod de adresare e şi unul eficient de a-şi impune fiecare propriile limite. Desigur, acest lucru nu se întâmplă încă întotdeauna, ci sunt şi momente când e nevoie de intervenţia adulţilor.

În Cum să le vorbim copiilor acest limbaj e prezentat şi drept mod de eliberare a copiilor de roluri care le-ar putea fi atribuite. Când copiii nu au vrut să vorbească cu cineva pe stradă, am spus doar că nu se cunosc încă destul de bine şi vor vorbi când se simt pregătiţi. Am evitat astfel eticheta de „timid”, la fel cum am făcut cu cea de „mofturos”, de pildă. Când au refuzat o mâncare, le-am spus că vor mânca doar când decid ei. Dacă aş fi spus că nu le place mâncarea, nu le-aş fi lăsat ocazia de a o mai gusta data viitoare. Aşa, am deschis portiţa pentru încercări ulterioare.

Astfel, copilul va înţelege că nu îl presaţi să facă un lucru care nu îi convine, dar şi că dumneavoastră vă aşteptaţi ca el să iasă din acea stare la un moment dat. El se poate hotărî să facă o schimbare când doreşte. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

Felul în care le vorbim copiilor devine vocea lor interioară. Ce mod mai potrivit de a-i învăţa că sunt capabili decât folosirea unei propoziţii atât de simple? „Când eşti pregătit, poţi.”

Când copiii spun „Nu pot” sau „Nu sunt pregătit”, învăţaţi-i să adauge cuvântul „încă”. Acest lucru promovează o atitudine de posibilitate care oferă o putere uriașă, deoarece provine dintr-o stare a creierului pozitiv şi din ideea că vor avea succes şi vor obține ce îşi doresc, atâta timp cât sunt dispuși să se pregătească, să persevereze și să lucreze pentru asta. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

(Photo by Jakub Kriz on Unsplash)

Lasă un răspuns