Învăţ Montessori

Etichetă: Reguli

  • Relația cu mâncarea – sau despre grijă și control

    Relația cu mâncarea – sau despre grijă și control

    În urmă cu câteva săptămâni, le-am făcut copiilor un tiramisu fals. Îi spun așa pentru că nu urmează rețeta originală, ci e una adaptată pentru noi. În loc de cafea, folosim Inka, și în loc de crema de ouă crude amestec mascarpone cu un iaurt grecesc. Păstrăm însă cacaua de deasupra, ceea ce cred că e de fapt atracția principală pentru Tudor și Tereza.

    Fiind cald, copiii m-au rugat să le duc mâncarea afară și au vrut să începem direct cu tiramisu. Nu le-am cerut în mod deosebit să respecte ordinea tradițională a prezentării mâncării, cu atât mai mult când nu suntem la masă cu alte persoane. Am avut mereu grijă să avem alegeri sănătoase și să le oferim pe cele mai nepotrivite ocazional. De multe ori, nici nu avem două feluri de mâncare la masă, ci unul care să cuprindă cât mai multe grupe alimentare.

    După ce a mâncat aproape jumătate din porția ei, Tereza l-a împins hotărâtă și a zis: „Nu mai vreau tiramisu, vreau mâncare de dovlecei!”. Când și-a terminat porția din farfurie, și Tudor a cerut, la rândul lui, dovlecei. Pentru noi nu este un scenariu neobișnuit, dar am observat că în alte familii nu se întâmplă întotdeauna la fel.

    Am ezitat destul de mult înainte de a scrie această postare, pentru că nu vreau să fie una despre sfaturi nutriționale. În schimb, intenția mea este să scriu despre relații. Nu doar despre conectarea atât de esențială dintre părinți și copii, ci și despre relația copiilor cu mâncarea.

    Ca părinți, ne dorim tot ceea ce e mai bun pentru copiii noștri. Din păcate, de cele mai multe ori, grija aceasta devine doar o formă de control. În loc să îi lăsăm să își găsescă singuri preferințele, le impunem pe ale noastre, cu consecvență. Începem să facem asta cu hainele pe care le îmbracă, cu mâncarea pe care le-o dăm sau cu programul de somn. Când sunt mai mari, facem asta chiar și cu prietenii pe care îi au sau cu materiile pe care le studiază.

    Când copiii se revoltă, o luăm ca pe un atac personal. Când se supun, ne bucurăm că sunt cuminți și ne putem înțelege cu ei. Din păcate, în ambele cazuri, ratăm conectarea cu copilul nostru, exact așa cum e el. Îi demonstrăm că nu avem încredere în el și îl facem să se îndoiască de sine. Litaniile la care îl supunem îl împiedică să își exprime creativitatea și să se conecteze el însuși cu propriul sine.

    Ori de câte ori evaluăm comportamentele copilului în funcție de agenda noastră, îi ignorăm unicitatea și dovedim o lipsă de considerație pentru sentimentele sale. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse și răsfăț)

    Probabil cea mai evidentă condiționare a copilăriei este cea referitoare la mâncare. „Termină tot din farfurie!”, „Nu primești desert până nu mănânci friptura!”, „Nu îți place ciorba? Dar e atât de bună!”, „Dacă nu mănânci ce am gătit, nu primești nimic altceva!”, „Nu îți mai dau supă, trebuie să mănânci și felul doi!” sunt doar câteva dintre expresiile pe care le spunem repetat copiilor. Din păcate, ele nu au nimic de-a face cu grija, ci doar cu controlul.

    Am privit relația cu mâncarea la fel precum toate celelalte. Atunci când adultul pregătit creează mediul, copilul este liber să aleagă. Întocmai cum nu îi impunem unui copil activitatea cu care să lucreze, nu îi impunem nici ceea ce să mănânce. De aceea în Montessori rolul adultului este esențial mai ales în pregătire, nu în desfășurarea învățării propriu-zise. Mediul potrivit înseamnă inclusiv limite, care sunt revizuite pe măsură ce copilul se dezvoltă. Și, la fel ca în alte situații, adultul are rolul de a servi drept model.

    Am evitat să prezentăm anumite feluri de mâncare ca fiind mai presus decât celelalte. Nu le-am lăudat excesiv și nu am insistat să fie mâncate. Le-am cerut însă copiilor să guste din ceea ce nu au mâncat niciodată. Și le-am lăsat întotdeauna opțiunea de a scoate din gură ceea ce nu le place. Văd asta drept continuarea firească a autodiversificării pe care am aplicat-o cu fiecare dintre ei.

    Pe când avea vreo doi ani, Tudor se ținea departe de roșii. L-am lăsat în pace, având mereu pe masă alte legume, dar continuând să le mâncăm noi. Acum, sunt printre preferatele lui, fiind rândul Terezei să le respingă. Și s-ar putea ca peste două veri situația să se schimbe din nou, pentru un timp. La fel ca tot ceea ce ține de dezvoltarea copiilor, nici relația cu mâncarea nu este una liniară. Dacă ne urmărim pe noi înșine, e ușor să ne dăm seama de asta.

    Când copiii își doresc ceva care atinge limitele noastre, găsim alternative sau planificăm împreună data când ne vom putea împlini cu toții dorințele. Și, dacă niciuna dintre variante nu e potrivită, atunci le ascultăm frustrarea și le stăm alături cât de bine putem. Mai ales când vine vorba despre relația cu mâncarea, suntem atenți să nu îi învățăm să își mănânce emoțiile, ci să le simtă în spațiul sigur creat de prezența noastră.

    Copilul mic are trei domenii în care poate deține controlul: mâncatul, somnul și folosirea toaletei. Cred că tocmai de aceea acestea sunt și terenurile pe care se dau cele mai multe lupte de putere. Dacă nu reușim să ne oprim la timp, înlocuind controlul cu conectarea, ele se pot transforma în ancore emoționale de care copilul se va desprinde greu, chiar și la maturitate. Îi va fi aproape imposibil să își folosească busola internă pentru a-și onora preferințele. Va avea mult de căutat prin straturi suprapuse de control și condiționare, pentru a-și restabili relația, atât de timpuriu pierdută, cu propriul sine.

    Pentru a păși în viață ca o ființă umană sigură pe sine și pe locul său în lume, un copil trebuie să aibă ocazia să opună rezistență. Sarcina părintelui este să nu-i strivească tendința către asertivitate, ci să-i dezvolte această pornire, astfel încât copilul să devină o persoană deplină care-și cunoaște propria minte și care nu se teme să-și exprime propria poziție, cu riscul de a ne răni orgoliul sau de a acționa contrar filmului din mintea noastră. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse și răsfăț)

    (Photo by Hannah Tasker on Unsplash)

  • Să fii cuminte!

    Să fii cuminte!

    „Să fii cuminte!” a devenit una dintre expresiile care ne deranjează cel mai mult în ultima vreme. Nu le-am spus-o niciodată copiilor, nici eu, nici Lucian, dar au auzit-o din alte părți. De la început le-am spus că ei nu trebuie să fie cuminți, ci doar să fie ei înșiși.

    La fel ca în cazul altor expresii, precum „M-am supărat pe tine!” sau „Să îți fie rușine!”, acest „Să fii cuminte!” este doar un mod de a condiționa copilul. Suntem atât de obișnuiți să îi modelăm așa cum vrem noi, încât uităm să îi vedem pe ei, așa cum sunt cu adevărat. Cu atât mai mult atunci când ne începem fraza spunând: „Dacă nu ești cuminte, …”.

    Realitatea este că suntem îngroziți de faptul că, dacă nu se vor ridica la nivelul tuturor așteptărilor lui „a fi bun”, nu vor reuși în viață. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Reversul unui titlu precum „Nu există copii răi!” ar fi acela că nu există nici copii cuminți. Copiii sunt, pur și simplu, fără să aibă nevoie de a fi etichetați. Pentru că „bun”, „cuminte”, „rău”, „încăpățânat” sau „timid” nu sunt altceva decât etichete pe care noi le dăm copiilor.

    Din păcate, repetate prea mult sau prea des, aceste etichete se lipesc de ei și ajung să le internalizeze. Mai târziu, le va fi foarte greu să scape de aceste convingeri care îi vor limita.

    Din nefericire, cuvintele negative ne influențează mult timp, în timp ce uităm rapid lucrurile pozitive spuse despre noi. Se întâmplă așa pentru că stima noastră de sine intrinsecă a fost subminată de la o vârstă foarte fragedă, încât sentimentul de rușine pare instantaneu foarte familiar și psihicul nostru îl absoarbe inconștient. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Pentru părinți, copiii cuminți sunt idealul. Atunci când ei se comportă cum trebuie, când nu creează probleme, părintele simte că a reușit să îi crească „așa cum trebuie”. Ne simțim împliniți în rolul de părinte și ne mândrim cu realizarea noastră. Copiii devin bulina propriei noastre cumințenii, pe care o purtăm cu mândrie în piept.

    […] Dacă ne uităm cu atenție, putem vedea că bunătatea copilului este măsurată în funcție de cât de mult se potrivește comportamentul copilului în viața noastră. […] Copiilor li se pune eticheta de „liniștiți” pentru că ne fac viața mai ușoară.[…] Gravităm înspre acei copii care nu ni se împotrivesc sau nu contestă convingerile noastre adânc înrădăcinate. Iubim copiii „buni” pentru că ne permit să simțim că deținem controlul. Din moment ce nu ne obligă să conștientizăm anumite probleme incomode pentru noi, îi răsplătim tratându-i preferențial. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

    Din păcate, cumințenia impusă copiilor nu le aduce niciun beneficiu, ba dimpotrivă. Îi învățăm să fie supuși, să își caute mereu validarea în exterior și să își ignore vocea autentică. Ajung să își ignore propriile nevoi, dorințe sau sentimente și să se pună mereu pe ultimul loc. Îi învață că nu îi iubim așa cum sunt ei cu adevărat și că ceea ce simt și exprimă e periculos.

    Copiii cuminți nu sunt încurajați să exploreze. Prea preocupați să se conformeze normelor prescrise, nu știu și nu îndrăznesc să fie creativi sau inovatori. Ei învață că e mult mai sigur să facă așa cum li se spune și să îi urmeze pe alții. Având o stimă de sine scăzută, pot accepta mult mai ușor ceea ce li se întâmplă, chiar dacă au de suferit din cauza asta.

    A crește copii care știu că nu trebuie să fie cuminți e o provocare. Deși rezultatele pe termen lung sunt de netăgăduit, cele pe termen scurt sunt greu de suportat. Dar nu le putem cere copiilor să fie cuminți doar atâta timp cât sunt mici. Pentru că rolul nostru, ca părinți, nu e să creștem copii, ci adultul de mâine.

    Ceea ce ne dorim, cred, este să creștem copii care să își pună întrebarea: „Ce fel de persoană vreau să fiu?” (Alfie Kohn, Pedepsiți prin recompense)

    (Photo by Robert Eklund on Unsplash)

  • Să împărțim frățește, dar nu pe jumătate

    Să împărțim frățește, dar nu pe jumătate

    Pe când eram în gimnaziu, am cerut în timpul unui prânz să am și eu în farfurie aceeași porție de cartofi prăjiți ca a fratelui meu. Mi s-a spus atunci că el are nevoie de mai multe calorii decât mine, dar eu nu voiam decât să avem porții egale. Am fost învățați amândoi că trebuie să împărțim frățește, adică fiecare să primească la fel.

    E o idee cu care m-am împăcat destul de greu, nereușind să tai mereu în bucăți egale. Din fericire, fratele meu a învățat la timp că, dacă eu împart, el e primul care alege.

    Mi-am amintit de curând acest episod, urmărind o interacțiune între Tudor și Tereza. Înainte ca eu să intervin, pentru a le explica cum să procedeze, s-au descurcat singuri. Au împărțit, desigur, dar nicidecum pe jumătate. Cu toate acestea, amândoi erau extrem de încântați.

    Când i-am povestit lui Lucian ce s-a întâmplat, ne-am dat seama că a împărți mereu la fel nu înseamnă că e și corect. Și că, din nou, copiii ne-au învățat o lecție prețioasă de viață. Să împărțim frățește înseamnă, de fapt, să ținem cont de nevoile fiecăruia, nu să facem părți egale pentru fiecare. Iar această idee e valabilă pentru orice, nu doar pentru lucruri.

    Atunci mi-am dat seama cât era de inutil să încerci să-i tratezi la fel pe toți. Copiilor nu li se părea niciodată îndeajuns, iar eu, ca mamă, nu le puteam oferi niciodată îndeajuns. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Rivalitatea dintre fraţi)

    Când am început să le cumpărăm copiilor jucării, una dintre discuțiile pe care le-am avut a fost despre dubluri. E o idee pe care o întâlnesc des, când părinții simt nevoia să ia aceeași jucărie fiecărui copil. Mai ales când ei sunt de vârste apropiate, așa ceva pare de la sine înțeles. Desigur, dorința părinților are mai mult de-a face cu propriul disconfort față de plânsul copiilor, decât cu nevoile reale ale copiilor.

    Pentru noi, introducerea uneia dintre regulile Montessori a fost extrem de eficientă în acest sens. Le-am spus copiilor de la început să aștepte sau să întrebe dacă se pot juca împreună, atunci când o jucărie pe care și-o doresc e la celălalt frate. E o regulă care ne-a ajutat de cele mai multe ori, fiind importantă și pentru dezvoltarea voinței copiilor.

    Unul dintre cele mai sfâșietoare momente din viața mea de mamă a fost când a trebuit să fiu internată în spital cu Tereza, pe când avea cinci luni. L-am lăsat atunci pe Tudor acasă, dar am făcut-o cu inima strânsă. Pentru Tereza situația era serioasă, fiind foarte mică, dar și Tudor avea temperatură foarte mare.

    Despărțirea noastră din acea seară a avut urmări profunde. Uneori, deși au trecut mai bine de doi ani, ele încă se lasă observate. Dar, la fel cum atunci am fost alături de Tereza, așa sunt acum alături de Tudor, de câte ori are nevoie. Viața însăși ne învață că a împărți frățește nu înseamnă nicidecum pe jumătate. Să împărțim frățește înseamnă să răspundem pe măsura nevoilor și la momentul potrivit pentru fiecare copil.

    Să fii iubit la fel înseamnă, într-un fel, să fii iubit mai puţin. Să fii iubit ca nimeni altul, pentru că eşti o persoană deosebită, înseamnă să fii iubit atât cât ai nevoie. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Rivalitatea dintre fraţi)

    (Photo by Sophie Elvis on Unsplash)

  • Consecinţele naturale şi părinţii

    Consecinţele naturale şi părinţii

    Săptămâna trecută am interiorizat cu adevărat o lecţie de bază despre consecinţele naturale. Dimineaţa, copiii s-au trezit la 4.45, adică cu vreo două ore mai devreme decât ora obişnuită. Pentru că seara avusesem o şedinţă până târziu, pentru mine era încă extrem de devreme. I-am lăsat să se joace şi am dormit în continuare.

    Când ne-am trezit, copiii îşi spălau hainele în bideul din baie, care e chiuveta lor. Le luaseră de la uscat şi hotărâseră să le spele din nou. Lucrau în echipă, mulţumiţi, cu picioarele în apa care băltea pe jos. Prima reacţie a lui Lucian şi a mea a fost de a-i mustra. Apoi ne-am oprit, gândindu-ne că nu făceau altceva decât un exerciţiu Montessori de viaţă practică. În fond, îşi ocupaseră amândoi timpul, în linişte, lăsându-ne pe noi să mai dormim.

    Şi totuşi, m-am surprins gândindu-mă care sunt consecinţele naturale pentru ce făcuseră. Apoi, în timp ce încercam uşor enervată să găsesc care ar fi consecinţa, mi-am dat seama cât de mult greşesc.

    Am fost atât de insistent învăţaţi să le dăm copiilor noştri „lecţii”, încât pare contrar aşteptărilor noastre să permitem ca lecţia să decurgă, în mod firesc, din respectiva situaţie. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse şi răsfăţ)

    Consecinţele naturale ar trebui să fie evidente, nu să le caut eu. De exemplu, dacă nu mai aveau deloc haine uscate, nu ar fi putut ieşi din casă. Apoi, dacă ţineam neapărat să găsesc ceva, înseamnă că nu mai erau consecinţe naturale, ci de-a dreptul pedeapsă. În plus, rolul jucat de mine în situaţia respectivă era evident. Dacă mă trezeam deodată cu ei, puteam să fiu mai atentă. Iar ceea ce făcuseră nu era altceva decât să dea nişte apă pe jos şi să lase câteva jucării împrăştiate în cameră. Evident, aşteptările mele nu erau deloc în acord cu stadiul lor de dezvoltare.

    Atâta timp cât părintele nu intervine pentru a-l salva pe copil de consecinţe, exceptând, fireşte, cazurile în care acestea nu implică răniri sau decese, copilul va trage învăţămintele necesare. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse şi răsfăţ)

    Aşadar, singurul motiv pentru care căutam să găsesc ceva, era propria-mi enervare. Mă deranjase să văd apa din baie, mă simţeam agitată şi supărată. Şi pentru că era prea mare disconfortul de a simţi pur şi simplu aceste emoţii, căutam să le descarc asupra altcuiva. Am fost învăţaţi să fugim de emoţii, punându-le în cârca altora sau interiorizându-le. Mi s-a întâmplat adesea să fiu nervoasă dintr-un motiv oarecare şi să le caut altora vină, doar pentru a mă descărca.

    Dar de data aceasta am reuşit să mă opresc la timp. Mi-am dat seama că nu e nevoie de nicio consecinţă, ci doar de conectare. Aproape imediat, m-a cuprins un sentiment de împăcare şi am putut să râd împreună cu copiii. Ne-am distrat adunând împreună din cameră, în timp ce Lucian a şters apa din baie, apoi ne-am aşezat liniştiţi la micul dejun.

    Niciun fel de abilitate parentală nu poate compensa o legătură părinte-copil deteriorată. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Nu sunt de acord cu pedepsele şi recompensele. Sunt un mijloc atât de primitiv de educare, cu efecte negative pe termen lung, încât am convenit să nu le folosim deloc. Dar observ că am căutat să apelez la ele, inconştient, atunci când nevoia de control a fost puternică. Din fericire, m-am oprit la timp. Dar cred că insidioasele condiţionări ale trecutului vor reveni şi cu alte ocazii, deghizate sub diverse pretexte. Sper să am şi atunci prezenţa de spirit de a le descoperi, pentru a face loc conectării, înainte de toate.

    Renunţarea la deţinerea controlului asupra copiilor noştri este, probabil, cea mai grea sarcină spirituală cu care trebuie să ne confruntăm ca părinţi. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conştientă)

    (Photo by ketan rajput on Unsplash)

  • Când sunt eu pregătită

    Când sunt eu pregătită

    Una dintre frazele pe care Tereza le rosteşte adesea este „Fac, când sunt eu pregătită.” În ultima vreme, a început chiar să aprecieze şi refuzurile celor din jur spunând „încă nu eşti pregătit”.

    Când erau copiii mai mici, am înţeles cât e de important să le oferim posibilitatea de a alege. Iar ca opţiune suplimentară, când a fost posibil, le-am dat ocazia de a decide când sunt pregătiţi să facă ceva. Am făcut asta când a fost vorba de învăţarea la oliţă, dar şi în alte ocazii.

    O urmărisem pe Carol Dweck vorbind despre mentalitatea flexibilă şi cea rigidă. Şi am înţeles care este puterea unui simplu „încă”, atunci când vorbim despre învăţare. Noi l-am tradus în această frază pe care o simt potrivită pentru a încuraja progresul şi perseverenţa. „Când sunt eu pregătită” a devenit acum chiar un mod de a ne ajuta să ne acordăm aşteptările la realitate. În cartea Cum să le vorbim copiilor ea e prezentată drept respect pentru momentul când copilul e pregătit.

    Uneori un copil îşi doreşte foarte mult să facă ceva, dar nu este pregătit emoţional sau fizic. […] În loc să forţăm, să impunem sau să punem copilul într-o situaţie jenantă, ne putem exprima încrederea că până la urmă va fi pregătit. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    Am întâlnit ideea aceasta şi la dr. Laura Markham, ca mod de a creşte responsabilitatea copilului. În loc să-l forţăm să facă ceva, îi dăm posibilitatea de a alege singur ritmul. Deşi poate părea o pierdere de timp, din experienţa noastră, câştigul este multiplu.

    Dacă îi spunem Terezei că plecăm afară atunci când e pregătită, de obicei durează mai puţin decât dacă i-am spune că trebuie să ieşim acum pe uşă. În plus, suntem cu toţii bine dispuşi, în loc să rămânem încrâncenaţi în propriile decizii. Iar ei îi dezvoltăm încrederea în sine şi îi arătăm că o respectăm şi avem, la rândul nostru, încredere în ea. În timp, întregul proces îi susţine independenţa.

    Regula casei este ca atunci când unul dintre copii foloseşte o jucărie, celălalt să aştepte până termină sau să ceară să se joace împreună. Din nou, acest mod de exprimare se dovedeşte deosebit de util. Uneori, când Tudor îi cere ceva, Tereza îi răspunde: „Când sunt eu pregătită!”. Şi, de obicei, în clipele următoare îi oferă singură jucăria. Alteori, rolurile sunt inversate. Găsesc că acest mod de adresare e şi unul eficient de a-şi impune fiecare propriile limite. Desigur, acest lucru nu se întâmplă încă întotdeauna, ci sunt şi momente când e nevoie de intervenţia adulţilor.

    În Cum să le vorbim copiilor acest limbaj e prezentat şi drept mod de eliberare a copiilor de roluri care le-ar putea fi atribuite. Când copiii nu au vrut să vorbească cu cineva pe stradă, am spus doar că nu se cunosc încă destul de bine şi vor vorbi când se simt pregătiţi. Am evitat astfel eticheta de „timid”, la fel cum am făcut cu cea de „mofturos”, de pildă. Când au refuzat o mâncare, le-am spus că vor mânca doar când decid ei. Dacă aş fi spus că nu le place mâncarea, nu le-aş fi lăsat ocazia de a o mai gusta data viitoare. Aşa, am deschis portiţa pentru încercări ulterioare.

    Astfel, copilul va înţelege că nu îl presaţi să facă un lucru care nu îi convine, dar şi că dumneavoastră vă aşteptaţi ca el să iasă din acea stare la un moment dat. El se poate hotărî să facă o schimbare când doreşte. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

    Felul în care le vorbim copiilor devine vocea lor interioară. Ce mod mai potrivit de a-i învăţa că sunt capabili decât folosirea unei propoziţii atât de simple? „Când eşti pregătit, poţi.”

    Când copiii spun „Nu pot” sau „Nu sunt pregătit”, învăţaţi-i să adauge cuvântul „încă”. Acest lucru promovează o atitudine de posibilitate care oferă o putere uriașă, deoarece provine dintr-o stare a creierului pozitiv şi din ideea că vor avea succes şi vor obține ce îşi doresc, atâta timp cât sunt dispuși să se pregătească, să persevereze și să lucreze pentru asta. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

    (Photo by Jakub Kriz on Unsplash)

  • Hârjoneala cu copiii

    Hârjoneala cu copiii

    De aproape două săptămâni, copiii sunt extrem de agitaţi. Bineînţeles, trăirile lor sunt transferate de la noi. Au fost zile în care s-au necăjit între ei, mai mult decât de obicei. Zile în care ne-am pierdut fiecare cumpătul, pe rând sau deodată, atât adulţii, cât şi copiii. Bucuria de a-l avea pe Lucian lucrând de acasă şi pe mama în permanenţă cu noi e umbrită de momente din acestea. Agitaţia crescută o observăm în hârjoneala mai accentuată între fraţi, în somnul scurt şi întrerupt, în agăţarea repetată de noi.

    Copiii sunt mult mai conectaţi la propriul corp decât adulţii. Când sunt copleşiţi emoţional, corpul trebuie să se descarce de toată acea energie. Acesta este unul dintre motivele pentru care au mult mai multă energie decât noi. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    Copiii, adesea şi adulţii, nu ştiu să îşi verbalizeze emoţiile. De aceea, mijlocul lor de comunicare este comportamentul. Iar dacă noi nu înţelegem asta, şi în loc să ne conectăm cu ei, îi corectăm, emoţiile lor nu au cum să dispară. Sunt mai multe modalităţi de conectare cu copiii. O metodă de succes pe care noi o folosim zilele acestea este hârjoneala sau joaca fizică, gălăgioasă şi spontană cu copilul.

    Nu există nimic pe lume care să apropie mai mult un părinte de copilul lui, care să-i unească mai mult prin dragoste şi afecţiune decât jocul. (Anthony T. DeBenedet, Lawrence J. Cohen, Arta hârjonelii)

    Când îi vedem agitaţi, încercăm pe cât posibil să transformăm momentele respective în joacă. Alergăm după ei, încercând să-i prindem, ne tăvălim pe pat sau pe jos, în lupte de putere pe care adesea le pierdem. Astăzi, am făcut o caravană de cămile, fiecare dintre noi cărând în spate câte un copil, atâta timp cât ne-au ţinut genunchii. Sau îi prindem într-o pătură, pe rând sau deodată, şi îi dăm în hamac.

    Bineînţeles, scopul tuturor acestor interacţiuni este acela de a-i face să râdă. Pentru noi, avantajul este şi mişcarea solicitantă pe care astfel de exerciţii o presupun. Iar descărcarea emoţională are loc şi de partea noastră, zâmbetul cu care încheiem aceste momente stând mărturie în acest sens.

    După ce au parte de o partidă de hârjoneală de bună calitate, copiii sunt fericiţi, mulţumiţi şi se simt mult mai apropiaţi de părinţi. Pot fi şi mult mai cooperanţi, mai ascultători! (Anthony T. DeBenedet, Lawrence J. Cohen, Arta hârjonelii)

    Încă de când copiii erau mici, am citit că nu e bine să îi gâdilim. Mi s-a părut ciudat, la început, dar am citit apoi mai multe despre asta şi am înţeles mai bine. Din nou, dr. Laura Markham mi-a oferit cea mai clară explicaţie, pe care le-am citit-o şi lui Lucian şi mamei. Hârjoneala nu presupune, aşadar, gâdilirea copilului, ci joaca fizică, liberă, cu el.

    Când îi gâdilim, copiii nu deţin controlul. Râd, într-adevăr, dar cercetările demonstrează că partea creierului activată în aceste momente este cea legată de un răspuns fiziologic. Or, în jocul care presupune o eliberare mentală, emoţională şi fiziologică este activată o parte a creierului cu totul diferită. Presupunerea făcută de dr. Laura este că această din urmă parte e cea activată de hârjoneala cu copiii. Răspunsul, aşadar, nu este unul reflex, ci unul care vine şi dintr-o conectare emoţională cu părintele.

    Râsul este o reacţie involuntară şi râsul copilului când îl gâdilaţi nu înseamnă neapărat că îi place. Încercaţi să vă faceţi copilul să râdă cu un gâdilat mimat, prefaceţi-vă că-l gâdilaţi fără să-l atingeţi, doar apropiindu-vă cât mai mult posibil de el. (Anthony T. DeBenedet, Lawrence J. Cohen, Arta hârjonelii)

    Hârjoneala nu este singurul mod de a ne conecta cu copiii. Dar mi se pare că în aceste momente de tensiune crescută este unul dintre cele mai eficiente, care merită repetat zilnic. Desigur, întrucât presupune mult efort fizic, hârjoneala nu e recomandată seara, înainte de somnul de prânz sau imediat după masă.

    Una dintre cărţile pline de idei şi explicaţii despre acest mod de conectare este Arta hârjonelii. O găsesc a fi o carte de ţinut aproape şi răsfoit atunci când avem nevoie de inspiraţie. Alte jocuri am mai găsit şi în cărţile dr. Laura Markham, mai ales cea despre fraţi. Unele jocuri din cartea ei s-au dovedit a fi de succes pentru noi.

    Arta hârjonelii este arta jocului fizic, interactiv, de contact. Când nivelul energiei copilului atinge cote maxime, când nu mai are stare şi debordează de exuberanţă… e limpede, e gata de joacă! (Anthony T. DeBenedet, Lawrence J. Cohen, Arta hârjonelii)

    (Photo by Allen Taylor on Unsplash)

  • Limite, emoţii, părinţi şi copii – experienţa mea

    Limite, emoţii, părinţi şi copii – experienţa mea

    Nefiind deloc de acord cu pedepsele şi recompensele, ne-am găsit uneori dezorientaţi despre cum să setăm limite cu copiii. De aceea, de câte ori găseam informaţii despre acest proces, le citeam cu asiduitate. Ca în multe alte situaţii, învăţăturile primite de la dr. Laura Markham stau la loc de cinste. Am adăugat însă idei găsite la alţi specialişti, pe toate trecându-le şi prin filtrul experienţelor din copilăria mea.

    În primul rând, raportarea adultului la disciplină are nevoie de o reinterpretare serioasă. Disciplinarea nu înseamnă pedepsirea copilului, ci ocazia de a-l ajuta să îşi construiască noi abilităţi. De curând, l-am ascultat pe Gabor Maté, minunatul specialist în dezvoltarea copilului şi traume, spunând că a disciplina înseamnă de fapt a-ţi face discipol din copil. El va vrea astfel să te urmeze de bunăvoie, cu încredere şi admiraţie.

    La rândul ei, Maria Montessori avea o abordare asemănătoare, dedicând lungi pagini subiectului disciplinei. Dezvoltarea voinţei copilului se face de la început, cu paşi mici şi blânzi. Copilul are nevoie de libertate pentru a-şi dezvolta voinţa şi autocontrolul. Secretul, însă, constă în echilibrul de care e nevoie în acordarea ei. A oferi prea multă libertate unui copil încă nepregătit este o piedică în calea dezvoltării.

    Răspunsul se află în obţinerea disciplinei prin asigurarea libertăţii. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Unul dintre sfaturile des întâlnite în mediile Montessori este ca, atunci când începi să îi spui prea des copilului un lucru, să faci un pas în spate şi să observi. Să reevaluezi mediul, să vezi dacă e vreo abilitate pe care copilul încearcă să o stăpânească sau pe care să îl înveţi. Să vezi dacă nu cumva prea desele întreruperi pe care le faci, pentru atenţionări, au devenit o piedică pentru învăţare. Şi, desigur, să îţi resetezi aşteptările.

    Prin urmare, trebuie întâi să ştim dacă ascultarea cerută copilului este posibilă practic la nivelul de dezvoltare la care se află. Înainte de a împlini trei ani el nu poate asculta decât dacă ordinul corespunde cu unul dintre impulsurile sale vitale. Asta deoarece el încă nu s-a format pe sine. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

    Făcând o paralelă cu The Yes Brain, aş spune că această reevaluare este diferenţa între creierul reactiv şi cel receptiv. Copilul căruia i se atrage mereu atenţia că nu face ceva bine este obişnuit să reacţioneze. Creierul său nu se mai dezvoltă optim, cum ar face-o într-un mediu pregătit pentru învăţare. Scopul oricărei interacţiuni cu copilul ar trebui să fie tocmai susţinerea dezvoltării creierului receptiv.

    Teoria autodeterminării afirmă că omul se naşte cu trei nevoi fundamentale, păstrate pe parcursul întregii vieţi. Acestea sunt nevoia de conectare, de competenţă şi de control. Din păcate, în copilăria noastră, cel puţin una dintre aceste nevoi ne-a fost adeseori neîndeplinită.

    Mi-e uşor să regăsesc adresările obişnuite către copiii mici ascultând discuţiile bunicilor cu nepoţii. „Stai să te ajut, eşti prea mic să faci asta!”, „M-am supărat, nu mai vorbesc cu tine!”, „Trebuie să asculţi de cei mai mari!”. Lista adresărilor de acest fel ar putea continua la nesfârşit. În fiecare dintre ele, cel puţin una dintre nevoile de mai sus rămâne neacoperită. În plus, comportamentul acesta devine un model pe care copiii, la rândul lor, îl vor replica de îndată ce vor putea. Vor face asta fie cu fraţii mai mici, fie cu jucăriile pe care le animează, fie cu copiii pe care îi vor avea.

    Trăirile acestea înăbuşite de prea multă obedienţă vor ieşi la suprafaţă într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu. Respectul pe care Maria Montessori cerea să îl avem faţă de copil lipseşte, practic, din toate aceste limite şi adresări. Le cerem copiilor să ne acorde un respect pe care noi nu li-l acordăm. Îi privăm, aşadar, de modelul care i-ar putea învăţa exact acest lucru.

    Am scris toate acestea pentru că orice discuţie despre limite cred că ar trebui să aibă loc doar după profunda înţelegere a celor de mai sus. Când îi tratăm pe copii cu respect, conştienţi fiind de nevoile primare pe care cu toţii le avem, putem stabili eficient limite.

    „Tu nu auzi ce îţi spun?” este o frază cu răspuns implicit, pentru mine. Dacă ar auzi şi ar putea, dacă s-ar simţi conectat cu noi, copilul ar face. Pentru că fiecare copil se naşte cu dorinţa de a-şi mulţumi părinţii. Jesper Juul spunea chiar că ei sunt atât de cooperanţi încât trec peste propria integritate, doar de dragul nostru. Copilul abuzat care continuă să îşi iubească părinţii este un astfel de exemplu. Desigur, urmările nu vor înceta să apară, dar cooperarea din anii copilăriei mici este de netăgăduit.

    În locul acestei adresări atât de dure, am putea, de exemplu, să ne apropiem de copil şi să îi arătăm ce să facă. Sau l-am putea redirecţiona spre o activitate care să-i ofere ocazia de a face aceleaşi mişcări. „Dacă vrei să arunci, poţi ieşi cu mingea afară. Cu mingea aruncăm doar afară.” Pentru că cei mici sunt mereu dornici să îşi perfecţioneze mişcările, noi am stabilit, de exemplu, că pot arunca mingea la ei în cameră. Nu sunt obiecte care s-ar putea sparge şi îi putem redirecţiona de fiecare dată încolo.

    Din experienţa mea, aşteptăm prea mult timp înainte de a reacţiona. Iar atunci suntem deja atât de nervoşi, deranjaţi de lipsa de atenţie, încât reacţionăm prea dur. Orice limită trebuie anunţată din timp şi repetată cu blândeţe. Dacă ne aşteptăm să o comunicăm o singură dată, iar copilul să o urmeze, avem aşteptări nerealiste. Doar repetiţia blândă fixează limite pe termen lung.

    O limită prea des încălcată fie nu a fost încă însuşită, fie trebuie reevaluată. Copiii nu o încalcă pentru a ne face nouă în ciudă, ci pentru că nu au interiorizat-o încă sau nu ştiu cum altfel să răspundă cerinţei naturale de dezvoltare a anumitor abilităţi. Adică fie nu a interiorizat încă mesajul că mingea se aruncă doar afară, fie natura îi cere să facă mişcare sau să îşi perfecţioneze abilitatea de a arunca, şi nu găseşte în mediul său altă modalitate.

    Iar când copilul se uită în ochii noştri şi face ceva ce nu ar trebui, atunci e vorba de sfidare. Aceasta e însă doar semn de ruptură a relaţiei cu adultul, adică o nevoie de conectare neîndeplinită. Problemele de conectare nu se rezolvă prin limite şi pedepse, ci doar prin reconectare.

    Avem destul de puţine reguli în casă, care ţin mai ales de siguranţă. Atunci când copiii încearcă să încalce una dintre aceste reguli, reacţia noastră e promptă. Chiar dacă plâng şi se zbat, suntem alături de ei, dar păstrăm limita fermă. Ne e greu să îi ascultăm pentru că noi, la rândul nostru, nu am fost lăsaţi să plângem. Dar dacă reuşim să ne maturizăm emoţional suficient, vom vedea aceste momente drept un dialog. Adesea, el se poartă între părinte şi copil fără cuvinte.

    Dacă reacţionăm de fiecare dată cu blândeţe, reamintind limita şi oprindu-i din a o mai încălca, copiii o deprind relativ repede. Copiii sunt dezorientaţi de limite care nu sunt păstrate în mod consecvent. Dacă ne e teamă de cum ar reacţiona şi îi lăsăm să facă cum vor, le transmitem mesajul că nu ne pasă de ei, ignorându-le nevoia de conectare.

    Din experienţa mea, atunci când sunt odihnită îmi e foarte uşor să mă conectez cu copiii. Când ne împlinim propriile nevoi emoţionale, reuşim să fim părinţii suficient de buni de care copiii noştri au nevoie. Altfel, riscăm să le răspundem cu propria criză de furie, ceea ce nu e decât un semn al insuficientei noastre dezvoltări emoţionale. Or, limitele eficiente pe termen lung se setează întotdeauna doar cu blândeţe.

    Nu vă ataşaţi de propria furie. Odată ce aţi ascultat-o şi aţi făcut schimbările necesare, renunţaţi la ea. Dacă nu funcţionează, amintiţi-vă că furia este întotdeauna o reacţie de apărare. Ne fereşte de sentimentul că suntem vulnerabili. Pentru a risipi furia, analizaţi rana sau teama din spatele ei. Dacă vă sperie crizele de furie ale fiicei voastre sau dacă sunteţi supăraţi pentru că fiul vostru a lovit-o pe surioara lui, deoarece aţi fost cândva o surioară lovită, reflectaţi la acele sentimente şi vindecaţi-le. Odată ce veţi fi dispuşi să simţiţi emoţiile care o provoacă, nu veţi mai avea nevoie să vă apăraţi cu ajutorul furiei, iar aceasta se va risipi. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

    (Photo by Jordan Whitt on Unsplash)

  • Secretul şi siguranţa copiilor

    Secretul şi siguranţa copiilor

    Săptămâna trecută am aflat de la Tudor că bunica mea îi dădea biscuiţi cu ciocolată, pe ascuns. Era secretul lor, aşa îl învăţase, iar dacă el ar fi spus părinţilor, ei s-ar fi supărat sau i-ar fi certat pe amândoi.

    Una dintre regulile casei este că nu mâncăm dulciuri din comerţ decât foarte rar. Când avem poftă de dulce sau la sărbători sau aniversări, pregătim totul în casă.

    O altă regulă a casei, poate chiar mai importantă decât prima, este că nu avem şi nu păstrăm secrete. Am hotărât asta de comun acord cu Lucian, pentru siguranţa copiilor, după ce am adunat informaţii din mai multe surse.

    La nouăzeci de ani, pe bunica nu o mai putem convinge că secretele sunt nocive. Am discutat separat cu ea, Lucian şi cu mine, pentru a-i spune cât de necăjiţi suntem de cele întâmplate şi a încerca să-i explicăm de ce am stabilit cele două reguli în familia noastră.

    Riscul de abuz sexual există pentru orice copil. Din păcate, atât adulţii, cât şi alţi copii pot să îi transforme în victime. În SUA, majoritatea agresorilor sexuali au doar paisprezece ani. Adesea, copiii care au fost supuşi abuzului vor repeta acele acţiuni cu copii mai mici decât ei. Una dintre regulile de aur în acest caz este tocmai învăţarea copilului de a nu avea secrete faţă de părinţi. Pe lângă folosirea denumirii corecte a părţilor corpului, a prevenirii copiilor cu privire la oamenii ciudaţi, care pot fi inclusiv membri ai familiei, păstrarea unei relaţii de comunicare deschisă cu aceştia este esenţială.

    Bullying-ul înseamnă agresarea celor vulnerabili prin forţă, constrângeri sau ameninţări. Adesea, cei agresaţi tac, fie pentru că li se cere asta de către agresor, fie pentru că le e ruşine să povestească ce li se întâmplă. Desigur, a păstra secretul asupra unor astfel de acte nu este deloc de dorit. Dar dacă nu sunt învăţaţi de mici despre această regulă, unora dintre copii li s-ar putea părea ceva normal.

    Ruşinea are nevoie de trei lucruri pentru a scăpa de sub control: de secret, de tăcere şi de judecata critică. (Dr. Brené Brown, Darurile imperfecţiunii)

    Niciun membru al familiei noastre nu ar putea concura la categoria pană. Iar obezitatea este o problemă tot mai serioasă în zilele noastre. De când am început autodiversificarea cu copiii, ne-am schimbat şi noi foarte mult stilul de a mânca. În plus, pentru că nu am vrut să avem dublă măsură, se întâmplă destul de rar să cumpărăm sau să mâncăm ceea ce Lucian şi cu mine numim „marfă de contrabandă”.

    Reglarea emoţiilor joacă un rol important în lupta împotriva obezităţii. Asocierea acelor biscuiţi cu ciocolată cu mâncatul pe ascuns mă îngrozeşte, de-a dreptul. Una dintre greşelile educaţiei alimentare pe care noi am primit-o a fost etichetarea anumitor mâncăruri drept „bune” sau „rele”.

    Bineînţeles, mai ales atunci când suntem copleşiţi de emoţii, vom avea tendinţa de a face exces de ceea ce e „rău”, în încercarea de a ne simţi mai bine. Dar eliberarea va fi de scurtă durată şi, cel mai adesea, va fi urmată de o perioadă de învinovăţire. Şi intrăm astfel într-o spirală din care e destul de greu de ieşit.

    Din fericire, când Tudor ne-a spus despre biscuiţi, am avut prezenţa de spirit de a rămâne calmi. L-am încurajat să ne spună întotdeauna dacă cineva îi mai cere să păstreze secretul asupra oricăror fapte sau evenimente. I-am arătat că nu ne supărăm şi nici nu îl certăm, cu atât mai mult cu cât nu suntem de acord cu aceste metode.

    I-am spus că oricând are poftă de a mânca ceva, să ne spună şi vom face în casă, ori vom căuta să cumpărăm de undeva. I-am vorbit şi despre alternativele mai sănătoase, care sunt la fel de gustoase.

    I-am explicat inclusiv că acum putem înţelege că iritaţia care-i apăruse pe corp a fost probabil provocată de cacaua din biscuiţi. I-am reamintit asta şi la câteva zile după aceea, când îi dispăruseră mâncărimile şi bubiţele de pe piele.

    După câteva zile, am înţeles şi noi că, poate, acest incident ne-a ajutat. Ne-a invitat să discutăm mai des şi mai profund despre secrete şi siguranţă. I-am reamintit lui Tudor şi am început să îi spun şi Terezei că pot discuta orice şi oricând cu Lucian sau cu mine. Am inventat propriii biscuiţi-sandwich, pe care copiii i-au pregătit cu mama mea, transformând astfel totul într-un exerciţiu de viaţă practică.

    Relaţia lui Tudor cu străbunica este una specială. Deşi ne pune adesea la încercare pe noi, părinţii, acum o văd şi ca un test pentru când copiii cresc. De când am aflat despre secretul lor am încercat să nu îl mai lăsăm pe Tudor singur la ea. Totuşi, îmi dau seama că acest lucru nu va fi posibil pe termen lung. În plus, scopul nostru este să pregătim copiii pentru a se descurca chiar şi în absenţa noastră.

    Probabil vor mai fi ocazii în care li se va cere copiilor să păstreze secretul. Tocmai de aceea, e important să îi învăţăm cum să reacţioneze, nu să încercăm să îi ferim de viaţă. „În familia noastră nu păstrăm secrete” este un răspuns bun, pentru început. Vom insista asupra lui în perioada următoare, învăţându-i pe copii să-l folosească de câte ori va fi nevoie. Pe lângă asta, educaţia alimentară corectă continuă să fie o constantă a preocupărilor noastre, indiferent şi independent de obiceiurile celor din jur.

    (Photo by Shuto Araki on Unsplash)

  • Copilul trebuie să…

    Copilul trebuie să…

    Zilele trecute, într-o discuţie, mi s-a spus: „Copilul trebuie să se obişnuiască şi cu oamenii care strigă la el.” După acest dialog, întreaga seară şi zilele următoare am revenit la această frază. Mi se pare atât de trist că transferăm asupra copiilor noştri aceste condiţionări pe care le-am primit şi noi în copilărie.

    De atâtea ori am auzit expresii precum:

    • copilul trebuie să ştie ce-s alea reguli
    • copilul trebuie să ştie şi de frică
    • copilul trebuie să îi asculte pe adulţi
    • copilul trebuie să înveţe să se poarte civilizat
    • copilul trebuie să ştie ce-i aia disciplină
    • copilul trebuie să…

    Cred că unul dintre motivele pentru care am rezonat atât de mult cu scrierile Mariei Montessori este tocmai punerea la îndoială a unor cutume. Ne-am obişnuit atât de mult cu aceste expresii, încât nu ne mai oprim să ne întrebăm dacă ele sunt, într-adevăr, în interesul copiilor. Pentru că, nu-i aşa?, noi, adulţii, ştim cel mai bine de ce are copilul nevoie… Şi ne e mult mai uşor aşa.

    Maria Montessori, acum mai bine de o sută de ani, compara tratamentul faţă de copii cu momentul răstignirii lui Isus. Pilat din Pont, deşi ar fi putut, nu l-a salvat, ci a ascultat voia mulţimii. S-a spălat pe mâini. Într-un fel, noi continuăm să facem acelaşi lucru. E drept, metodele de educaţie, atât în şcoli, cât şi în familie sau societate, s-au mai rafinat între timp.

    Părinţii de astăzi se poartă ca Pilat, îşi abandonează copiii în voia obişnuinţelor sociale, care sunt atât de puternice, încât par o necesitate. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Uneori, deşi ne dăm seama că, totuşi, nu e bine, ne mulţumim să ne conformăm în continuare. „Asta e, n-am ce-i face, nu pot eu schimba sistemul/societatea/lumea.” Şi atunci calea cea mai simplă este de a-l lăsa pe copil să se adapteze singur cutiei pe care i-o punem în faţă. E ca şi cum i-am spune: „Ştiu, nu e bine să se strige la tine, dar asta e, aşa e lumea, n-ai ce-i face, obişnuieşte-te.” Sau, mai rău: „Nici eu nu sunt de acord cu asta, dar ce să-i facem? Când o să fii mare, tu să nu faci aşa.”

    Între timp, însă, ne modelăm şi ne formăm copiii după aceste tipare. Şi îi lăsăm pe ei, când vor fi mari, să facă altfel, chiar dacă toată viaţa până atunci au avut de urmat un alt model. Din păcate, prea puţini vor şti sau vor îndrăzni să o ia pe alt drum.

    De fapt, în toate idealurile educaţionale, în toată pedagogia de până acum, cuvântul educaţie a fost aproape întotdeauna sinonim cu pedeapsă. Scopul a fost întotdeauna să-l facă pe copil să se supună adultului, care se substituia naturii, punând raţionamentul şi voinţa lui mai presus de legile vieţii. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    Ieri, aflându-ne pe drum spre un Târg de Crăciun, într-o excursie planificată de mult timp, Tudor a început să lovească scaunul din faţă cu piciorul şi să vorbească tare. Primul nostru impuls a fost de a-l întreba dacă vrea să întoarcem maşina, să mergem acasă. Dar apoi ne-am dat seama că asta ar fi doar o ameninţare. Aşa că am apelat la joc, pentru a ne reconecta cu el.

    Orice comportament negativ al copilului e un strigăt de ajutor. Iar înainte de orice corectare, e nevoie de conectare. Noi am ales să îi imităm comportamentul, ceea ce ştiam că îi va face pe amândoi copiii să izbucnească în râs. După ce ne-am amuzat bine cu toţii, am găsit împreună soluţia. El voia să închidem radioul şi să ascultăm un cântec pentru copii. Noi voiam să ne concentrăm în linişte la navigarea prin oraşul mai mare.

    Am lăsat radioul închis, nu am mai ascultat melodia pentru copii şi am discutat, în schimb, despre traseul pe care să îl urmăm. Nu e întotdeauna la fel de uşor să rezolvăm comportamentele nedorite. Dar reuşim, din ce în ce mai des, să găsim moduri paşnice de rezolvare. Soluţii frumoase, în care să păstrăm intact respectul reciproc. Şi, mai ales, metode blânde, prin care copiii să simtă că nu ne retragem nicio clipă iubirea pentru ei.

    Făcând asta ca adulţi, e o muncă atât de grea! Ne remodelăm în timp ce încercăm să ne educăm copiii cu blândeţe. Uneori, suntem tentaţi să credem că am găsit formula magică. Dar când ea nu funcţionează de fiecare dată la fel, ne dăm seama că suntem într-o călătorie de lungă durată. Că, în timp ce ne educăm copiii, avem nevoie să ne creştem şi pe noi, adulţii.

    De aceea, pentru copiii noştri, propun să schimbăm acea listă de la început, înlocuind-o cu următoarea:

    • copilul trebuie să ştie în fiecare clipă că e iubit aşa cum e
    • copilul trebuie să ştie că e suficient de bun exact aşa cum e
    • copilul trebuie să fie lăsat să descopere singur ce îl pasionează în viaţă
    • copilul trebuie să fie şi să se simtă protejat acasă, la şcoală, în societate
    • copilul trebuie să facă ceea ce ştie şi simte că e bine
    • copilul trebuie să înveţe, urmându-ne exemplul, ce înseamnă dragostea faţă de sine şi de semeni
    • copilul trebuie să simtă, în fiecare clipă, că e iubit necondiţionat

    De aceea trebuie să ne întoarcem spre copil ca spre cheia destinului vieţii noastre viitoare. Oricine doreşte să reuşească să facă ceva pentru binele societăţii trebuie în mod obligatoriu să se adreseze copilului, nu numai ca să-l salveze de la deviere, dar şi ca să înveţe de la el taina practică a propriei vieţi. Din acest punct de vedere, figura copilului se prezintă ca puternică şi misterioasă, un obiect de meditaţie, deoarece copilul care deţine în el taina naturii noastre devine maestrul nostru. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

    (Photo by Ricardo Moura on Unsplash)

  • Ordine şi curăţenie

    Ordine şi curăţenie

    Decembrie este luna curăţeniei în Japonia. A face curăţenie înseamnă a îndepărta mizeria care se depune în mod natural, confruntându-te, deci, cu natura. În schimb, a face ordine presupune a găsi un loc pentru fiecare lucru şi a pune fiecare lucru la locul său, confruntându-te, aşadar, cu tine însuţi. Distincţia aceasta am citit-o de curând în cartea Bucuria ordinii, scrisă de Marie Kondo.

    La cursul lui Simone ne-a fost recomandată prima carte a deja celebrei consultante, Magia ordinii. A fost una dintre cele mai bune cărţi practice pe care le-am citit vreodată, care m-a făcut să îndrăgesc abordarea minimalistă. Până acum, am aplicat sfaturile ei doar când a venit vorba despre copii. Dar planul meu este să profit de luna decembrie pentru a face ordine în întreaga casă.

    Esenţa depozitării eficiente este aceasta: stabileşte un loc pentru absolut fiecare lucru pe care îl ai. (Marie Kondo, Magia ordinii)

    Mergând mână în mână cu principiile Montessori, mi-a fost uşor să mă las ghidată de metoda KonMari. Rafturile din camera copiilor ne ajută să definim locul pentru fiecare activitate, în dulap păstrăm doar un număr potrivit de haine pe care să le poarte cu plăcere, iar în bibliotecă avem grijă să fie doar cărţile de interes şi câteva noutăţi, pentru captarea atenţiei.

    Un loc pentru fiecare lucru şi fiecare lucru la locul său este un principiu Montessori de bază. Între doi şi patru ani, copiii sunt în perioada senzitivă pentru ordine. Dacă îi ajutăm de la început, creându-le mediul potrivit, fără a-i copleşi cu prea multe lucruri, vor reuşi să păstreze singuri ordinea destul de devreme.

    În acea perioadă senzitivă care este crucială pentru sădirea ideii de ordine, lumea lor trebuie să fie bine organizată. Dacă sunt învăţaţi unde trebuie să stea lucrurile şi cum să le pună la locul lor în mod corect, după ce le-au folosit, copiii învaţă cum să fie ordonaţi şi continuă să manifeste această grijă tot restul vieţii. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    În Montessori, jucăriile copiilor nu sunt păstrate la un loc, într-o cutie mare. Pentru fiecare activitate de sine stătătoare există un loc anume şi un mod de aranjare. Cel mai mult îmi place să păstrez lucrurile copiilor în coşuri, pe tăvi sau farfurii de lemn. De când s-a născut Tudor, am ajuns să avem o colecţie frumoasă. Am cumpărat, reciclat sau primit de la rude tot felul de astfel de recipiente.

    O jucărie completă în sine, cum ar fi cutia permanenţei sau bancul de cuie, o pun direct aşa pe raft. Dar dacă e compusă din două sau mai multe piese, le aranjez într-un coşuleţ sau pe o tavă. Aşa fac, de exemplu, cu piesele de puzzle sau cele pentru construit. E mai uşor şi pentru copii să le ia de pe raft, să le ducă la masă sau pe covor, apoi să le pună la locul lor. Pentru mine, e şi un mod simplu de a şti mereu dacă toate activităţile sunt complete. În plus, aşa văd mai uşor care sunt preferinţele copiilor, rotindu-le pe cele care nu prezintă interes în acea perioadă.

    Dacă veţi crea un spaţiu agreabil, dar ordonat pentru copiii voştri şi le veţi permite să lucreze şi să se joace liberi, veţi vedea că încrederea şi sentimentul lor de independenţă vor înflori. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

    De mai bine de doi ani, cea mai ordonată cameră din casa noastră este cea a copiilor. Având un loc pentru fiecare lucru, e uşor să îl punem la locul lui, odată folosit. Am observat că inclusiv curăţenia e mai uşor de păstrat atunci când lucrurile sunt păstrate în ordine. În acest caz, mai puţin înseamnă, într-adevăr, mai mult!

    Frumuseţea mediilor Montessori este dată de modul aerisit în care sunt aranjate. Culorile deschise folosite contribuie şi ele la aspectul de calm. Mediul Montessori nu este unul încărcat, ci conţine doar materialele necesare. E un spaţiu care invită la concentrare şi independenţă.

    […] nu numai intervenţia adulţilor trebuie să aibă limite, dar şi obiectele şi, în general, tot mediul trebuie să fie strict determinate. Pot exista, aşadar, deficienţe sau exuberanţe legate de obiecte, la fel de nocive pentru dezvoltarea normală a copilului: fie că lipsa acestora produce o stagnare, fie că excesul lor duce la confuzie şi dispersarea energiilor. (Maria Montessori, Copilul în familie)

    A avea ordine în mediul din jurul nostru reprezintă un ajutor suplimentar pentru a ne structura gândirea. Mulţi dintre noi avem obiceiul de a ne „agăţa” de lucruri, în loc să ne înfruntăm emoţiile. A face ordine înseamnă în primul rând a renunţa la ceea ce nu ne este de folos şi nu ne aduce bucurie. Pentru mine, aceasta este marea lecţie primită de la Marie Kondo. Iar acum abia aştept să o pun în practică şi pentru noi!

    Întrebarea privind ce vrei să deţii este de fapt o întrebare privind modul în care vrei să trăieşti. Ataşamentul faţă de trecut şi frica de viitor guvernează nu numai felul în care îţi selectezi obiectele pe care le ai, ci reprezintă şi criteriile în funcţie de care faci alegeri în ceea ce priveşte fiecare asptect al vieţii tale, inclusiv relaţiile cu oamenii şi slujba ta. (Maria Montessori, Copilul în familie)

    (Photo by Sara Torda on Unsplash)