Ieri, pe când Tudor spăla sârguincios oglinda dulapului, am mers cu Tereza în camera lor şi i-am prezentat cutia permanenţei obiectului. Era odihnită, am văzut-o dornică de activitate, aşa că mi s-a părut a fi cel mai potrivit moment. Activitatea aceasta este recomandat a fi prezentată când copilul se aşează bine în fund, de aceea am aşteptat până acum.

Mă pregătisem de cu seara pentru prezentare, revăzând clipul de la Voilà Montessori. Când am ajuns în cameră, am aşezat covoraşul pentru activităţi şi am pus pe el cutia şi mingea. Este foarte important să folosim cât mai puţine cuvinte la începutul activităţii, pentru a nu distrage atenţia copilului. În timpul prezentării nu am vorbit deloc, mi-am încetinit mişcările, am introdus eu mingea de câteva ori în cutie şi apoi, după ce a început să lucreze, nu am mai intervenit.

Am lăsat-o să descopere singură cum se introduce mingea în gaură şi ce se întâmplă după ce cade în cutie. La fel, dacă nimerea pe lângă, nu am sărit să-i dau eu mingea, ci am lăsat-o să se ducă singură după ea, întrucât şi asta face parte din procesul de învăţare. Cu alte cuvinte, de când a început să lucreze, eu am devenit invizibilă, pentru a nu-i întrerupe concentrarea. Când am văzut că începe să se îndepărteze de cutie, pierzându-şi interesul pentru ea, am pus materialul pe raft şi am adunat covoraşul.

Folosirea covoraşului pentru activităţi are un rol important, oferind început şi sfârşit activităţii şi delimitând zona de lucru a copilului. Deşi încă nu poate să îşi pună singură covoraşul, e important să îl folosim de fiecare dată, pentru că mintea absorbantă stochează informaţiile. La fel cum o spălăm pe mâini când venim de afară (deşi a stat doar în marsupiu, poate) sau cum îi spălăm dinţii (deşi de-abia acum îi ies), gesturile acestea devin rutină pentru copil şi ne scutesc de multe discuţii în viitor.

Ieri, după câteva încercări, a reuşit să introducă mingea şi a făcut asta destul de des. Astăzi a avut mai multă siguranţă în mişcări, repetând gestul de cel puţin treizeci de ori. Mi se pare fascinant să privesc cum copiii au răbdare să exerseze aceeaşi mişcare, fără oprire, până când o stăpânesc. Maria Montessori scrie despre aceste repetări, când vorbeşte despre exerciţiile de viaţă practică:

Scopul real a fost de a-şi satisface o trebuinţă inconştientă şi, de aceea operaţia este formativă, deoarece repetiţia copilului instaurează în sistemul său nervos un întreg sistem de control complet nou, cu alte cuvinte, stabilind noi coordonări între muşchii săi, coordonări care nu sunt date de natură, ci trebuie să fie achiziţionate. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

La fel ca orice altă activitate Montessori, cutia permanenţei obiectului reuşeşte să atingă mai multe nevoi de dezvoltare ale copilului. În primul rând, îmbunătăţeşte coordonarea mână-ochi, atât de necesară pentru toate activităţile umane. Maria Montessori spunea că mâinile sunt instrumentele inteligenţei umane, iar joaca este pentru copil munca acestuia. Fiind simplă, dar captivantă, copilul lucrează îndelung la această activitate, dezvoltându-şi concentrarea. La sfârşit, este relaxat şi mulţumit.

Prin această activitate, Tereza a început să înveţe despre relaţia cauză-efect. Dacă introduce mingea prin gaura din capacul cutiei, aceasta va cădea în tăviţă. Sunetul mingii este, de asemenea, foarte plăcut şi marchează căderea mingii în cutie. Pe mine m-a ajutat să aud de câte ori a introdus mingea, fără să mă uit direct la ea.

După cum îi este şi denumirea, cutia exemplifică starea de permanenţă a obiectelor. Copilul experimentează cum un obiect pe care nu îl mai vede pentru o clipă, continuă să existe. În 2008, Angelline Stoll Lillard scria în Montessori: The Science Behind the Genius:

Cercetări recente demonstrează că copiii ştiu asta cu mult înainte de a îndeplini o sarcină de permanenţă a obiectului prin căutarea cu mâna a unui obiect acoperit. (Angelline Stoll Lillard, Montessori: The Science Behind the Genius)

În plus, copilul mic va folosi această informaţie inclusiv când mama sa pleacă din cameră. Pe la şase luni, când încep să înţeleagă lumea relaţiilor, mulţi bebeluşi plâng când nu îşi mai văd mama. Genul acesta de activităţi îi poate ajuta să învingă mai uşor anxietatea de separare, care, de altfel, este o parte normală a dezvoltării. Urmând sfaturile din cartea Săptămânile minune, am început să intensificăm jocurile de-a cucu-bau pe când Tereza avea cinci-şase luni. Acestea au rolul de a diminua anxietatea de separare a bebeluşilor. Ne-am ascuns după o pernă sau după pătură, am ascuns câte un obiect. La început am lăsat să se vadă o parte din el şi l-am căutat împreună. În cele din urmă, a început să se ascundă singură sub pătură, fiind acum unul dintre jocurile ei preferate.

Este adevărat, se poate spune că în toate aceste activităţi copilul se joacă. Dar acest fel de joacă se realizează cu efort şi îl conduce spre dobândirea de noi capacităţi de care va avea nevoie în viitor. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

4 gânduri despre “Cutia permanenţei obiectului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *