Miercurea trecută, am asistat la o demonstraţie de voinţă. Aflându-ne lângă un parc de joacă, Tudor a vrut să se dea pe tobogan. A pornit într-acolo, dar l-am rugat să se oprească, neştiind dacă mai e contagios sau nu. Aflasem cu câteva zile în urmă că un virus şi un parazit erau responsabili pentru starea lui de rău din săptămâna precedentă. Deşi fizic era refăcut, ne-am gândit că e bine să mai stea câteva zile departe de alţi copii. Tudor s-a oprit să mă asculte, după care s-a întors înspre locul de joacă. Avea de luat o decizie grea pentru vârsta lui.

I-am repetat încet motivul pentru care îl rog să se îndrepte înspre maşină. I-am promis că săptămâna viitoare, când ştiam că vom fi în acelaşi loc, în acelaşi oraş, se va da pe tobogan atât la sosire, cât şi la plecare. A avut o privire sfâşietor de tristă! S-a întors înspre părculeţ şi s-a uitat îndelung la copii. Mi-a fost atât de greu să îl văd! Nu l-am deranjat, nu am mai spus nimic, în minte exersam ce aş face dacă ar continua să meargă înspre locul de joacă, aşa cum îmi aminteam de la dr. Laura Markham.

Aş fi mers până la el, l-aş fi luat în braţe şi i-aş fi zis, cu calm: „Înţeleg că e foarte greu să laşi locul de joacă şi să mergi la maşină. Cred că dacă ai putea, te-ai da acum pe fiecare dintre toboganele de aici. S-ar putea să fii încă contagios, adică să se îmbolnăvească şi alţi copii, aşa cum ai fost tu bolnav. De aceea te ajut acum să mergem la maşină. Îţi promit că săptămâna viitoare venim aici şi când sosim, şi când plecăm. Acum mergem acasă. Vrei să deschizi tu maşina sau să o deschid eu?”. Spre uşurarea mea, însă, după două-trei minute de privit intens (şi cu tristeţe), Tudor s-a întors înspre maşină şi a zis: „Eu deschid maşina!”. Cu atâta bucurie i-am dat cheile!

Momentul acesta mi-a rămas adânc întipărit în minte. Am şi acum în faţa ochilor un băiat cu voinţă puternică, aşa cum încep să arate copiii în jurul vârstei de trei ani. Simt că în clipa aceea amândoi ne-am mai maturizat puţin. Bineînţeles, Tudor a fost ieri la locul de joacă! Atât la sosire, cât şi la plecare, în ciuda ploii uşoare care cădea. Am avut haine de schimb în maşină şi nu ne-a păsat că toboganele erau puţin ude. Promisiunea-i promisiune! Sau, cum îi spune Lucian adesea: „Ein Mann, ein Wort!”.

Pentru mine, respectul faţă de copil este esenţial. El înseamnă inclusiv repectarea promisiunilor. Când faci ceea ce spui, relaţia este una bazată pe încredere. Tudor a avut încredere în mine, când i-am spus că peste o săptămână se va putea da în tobogane. Iar eu, la fel ca în alte dăţi, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a-mi respecta promisiunea.

Este important să ne învăţăm copiii, încă de mici, cum să se poarte responsabil. Ne purtăm faţă de cei din jurul nostru aşa cum am vrea să se poarte şi ei cu noi. Cu alte cuvinte, libertatea noastră se sfârşeşte acolo unde începe libertatea celorlalţi. Eu folosesc adesea expresia: „Sunt sigură că şi tu ai face la fel pentru mine.”

Am citit de curând despre importanţa amânării recompensei, atât pentru sănătatea fizică şi mentală, cât şi pentru reuşita în viaţă. Gestul lui Tudor mi-a spus că suntem pe calea cea bună.

Mai ales ca părinte fascinat de Montessori, am învăţat că rutina este esenţială în dezvoltarea auto-controlului. Când ştiu la ce să se aştepte, când şi unde, copiii sunt mai puţin anxioşi şi mai dispuşi să ne urmeze.

Consecvenţa programului şi a rutinelor este esenţială pentru ca un copil să înţeleagă ce se aşteaptă de la el.

Copiii nu se nasc cu voinţă. O dobândesc în timp, treptat, la fel ca alte deprinderi de bază. Am citit cartea Educaţia Montessori în primii ani de viaţă pe când Tudor avea câteva luni. Capitolul final este despre voinţă şi dezvoltarea ei la copilul mic; pentru mine, a fost o lectură atât de utilă! În clipele grele ca cea de mai sus, în care privirea lui Tudor îmi sfâşie inima, înspre ideile din acest capitol îmi fuge gândul. E tot un fel de amânare a recompensei şi pentru mine. Nu creştem copii, creştem adultul de mâine.

Ei trebuie să îşi dezvolte voinţa prin efort deliberat, încă de la naştere. Este un proces lung, iar la fiecare pas este nevoie de un ajutor foarte bine definit din partea părinţilor şi din partea mediului. În cazul în care un copil nu obţine acest ajutor, voinţa lui nu se va dezvolta. De-a lungul copilăriei, va rămâne condus de impulsurile şi capriciile de moment. La maturitate, va ajunge să ducă o viaţă haotică, lipsită de constanţă, de un sentiment de securitate şi de încredere în sine şi în alţii. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

[Photo by Basil Samuel Lade on Unsplash]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *