Ciocolată! Bomboane! Îngheţată!

În ultima vreme, cel mai des cuvânt rostit la noi în casă este „ciocolată”. Acum câteva luni, jucându-mă cu Tudor de-a curierul, mi-a spus că a primit ciocolată în pachet. Şi atunci am râs, l-am luat în braţe şi l-am pupat de multe ori, spre marea lui satisfacţie. „Vrei ceva dulce? Ce bine că mi-ai spus! Primeşti o grămadă de pupici!” De atunci, de cel puţin câteva ori pe zi, îl aud strigând: „Ciocolată!”. Între timp, şi-a diversificat şi cererile, adăugând alte dulciuri listei: bomboane, îngheţată, banane, dulceaţă. La rândul nostru, am diversificat oferta, primind pupicii şi din partea lui Lucian sau a mamei. În plus, atrasă de chicotelile lui Tudor, Tereza a intrat şi ea în joc. Se întinde înspre mine de fiecare dată, pentru a-şi primi şi ea porţia de dulce.

La Urania Cremene am auzit pentru prima dată de teoria autodeterminării. Conform psihologilor Ryan şi Deci, ne naştem cu trei nevoi psihologice de bază, pe care le păstrăm toată viaţa. Acestea sunt conectarea, controlul şi competenţa, ele fiind într-o relaţie de interdependenţă. Ştiam cât de mare este nevoia de conectare, mai ales a copiilor mici, dar până la jocul acesta, nu îmi dădusem seama câtă nevoie are Tudor de îmbrăţişările şi sărutările noastre. Fiind aproape permanent alături de el, mi s-a părut că mai conectaţi de atât nu am putea fi. Cât de mult mă înşelam!

Jocul „E al meu! Ba al meu!” ne-a ajutat să trecem peste gelozia faţă de sora de curând născută. Acum, „Ciocolată” ne ajută să ne conectăm şi reconectăm de câteva ori pe zi. Când sunt ocupată şi nu reuşesc să îl pup imediat, Tudor îmi atrage atenţia. „Am zis ciocolată!” De obicei, de îndată ce termin lucrul, îl iau în braţe. Uneori fac asta şi fără să îmi ceară. Şi atunci îmi spune râzând: „Nu am zis nimic!”, în timp ce se cuibăreşte mai bine în braţele mele.

Ultima carte a uneia din autoarele mele preferate, Kristan Higgins, este despre iubirea de sine. Good Luck with That vorbeşte despre obezitate, emoţii şi despre nevoi neîmplinite în copilărie. Din cartea „uşoară” şi veselă pe care mă aşteptam să o citesc, am rămas cu o imagine care mi-a schimbat perspectiva. „Ne mâncăm emoţiile”, spune Higgins prin vocea uneia dintre personajele principale. Trecând de la beletristică la literatura de specialitate, am găsit explicaţia la dr. Laura Markham.

Fireşte, nu toate dorinţele sunt nevoi. Dar când satisfacem nevoile mai profunde ale copilului, de a fi văzut, apreciat şi conectat, va fi mai fericit şi mai cooperant, astfel încât îi vom putea gestiona dezamăgirea că spunem „nu” unor dorinţe trecătoare despre care ei cred că i-ar face fericiţi. Aceste dorinţe nu sunt, de fapt, nevoi, ci strategii de a-şi împlini nevoile. Atenţia din partea părintelui i-ar putea împlini nevoia de dulce mult mai bine decât o bomboană. (Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

Noi nu mâncăm dulciuri decât foarte rar şi cu cantităţi extrem de reduse de zahăr. Le facem în casă, de fiecare dată, mai ales la ocazii speciale. În rest, le explicăm copiilor care sunt alimentele potrivite pentru ei şi care nu. Bineînţeles, exemplul personal este cel mai important, aşa că ne conformăm şi noi regulilor impuse. Când suntem la cumpărături şi alege de pe raft un produs, Tudor întreabă: „Are zahăr? Are sare?”. De aceea, când mi-a spus că acel curier imaginar i-a adus ciocolată, m-am mirat. Am aflat apoi că era pentru bunica-străbunica, într-un joc de rol pe care îl făcuseră ei doi. Bunica îi comandase unui Tudor-chelner de mâncare, printre care şi ciocolată.

Într-un video despre cum să abordăm tantrumurile copiilor, dr. Laura Markham foloseşte ca exemplu cerinţa unui copil mic de a mânca ciocolată. Şi, deşi la noi nu au fost până acum crize de furie din cauza dulciurilor, ele au apărut din alte motive. Şi, la fel ca mulţi adulţi din jurul nostru, ne-a fost tare greu la început să fim martorii răbufnirilor lui Tudor. Ştiam că e important să îi fim alături, să îl ascultăm şi să îi confirmăm că toate emoţiile sunt permise. Cu toate acestea, dorinţa de a-i spune să nu mai plângă sau de a-i distrage atenţia este uneori atât de puternică!

Dacă nu înţelegem emoţiile care ne cuprind, acestea ne sperie şi nu le putem tolera. Ne reprimăm durerea, frica sau dezamăgirea. Emoţiile care nu mai sunt reglate de mintea conştientă găsesc diverse modalităţi de a ieşi la suprafaţă brute, ca atunci când un preşcolar îşi loveşte surioara sau noi, ca adulţi, ne pierdem cumpătul sau ajungem să mâncăm o cutie întreagă de îngheţată. (Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

Dr. Gáspár György scrie că acceptarea tuturor emoţiilor pe care le trăim şi validarea acestora ca făcând parte din condiţia noastră umană sunt dovezi ale bunătăţii de care avem nevoie pentru preţuirea de sine. Iar iubirea pentru noi înşine este, după cum a descoperit cercetătoarea Brené  Brown, cheia pentru a duce o viaţă împlinită.

Dacă vrem să ne iubim cu adevărat copiii, avem nevoie să ne iubim pe noi înşine, iar aceasta este una dintre primele şi cele mai dificile lecţii ale românilor. Să îndrăznim să ne uităm la copilul interior, aşa cum părinţii noştri nu au ştiut sau nu au putut să o facă – într-o manieră ghidată de curiozitate, compasiune şi acceptare umană necondiţionată. […] În condiţiile în care, ca adulţi, încă din copilărie, suntem însetaţi după apreciere, validare şi mai ales atenţie… multă, multă, multă atenţie. (Gáspár György, Copilul invizibil)

[Photo by Brooke Lark on Unsplash]

One thought on “Ciocolată! Bomboane! Îngheţată!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *