Etichetă: Limbaj

Întoarcerea lui Arpagic

Când eram în liceu, am participat la Școala de vară de la Sighet, organizată de Ana Blandiana și Romulus Rusan. A fost pentru mine o experiență deosebită, care mi-a rămas aproape de suflet. Pe lângă dragostea pentru Maramureș, zilele petrecute acolo mi-au adus trăiri greu de egalat. Căldura și blândețea cu care organizatorii ne-au înconjurat au atenuat șocul informațiilor primite despre tot ce s-a petrecut în închisoarea din Sighet, în special, și în anii comunismului, în general.

De aceea, când a venit timpul să aleg o nouă carte de poezii pentru copii, gândul m-a dus imediat la Ana Blandiana. Iar Întoarcerea lui Arpagic a fost alegerea excelentă, mai ales pentru zburdalnica imaginație a lui Tudor. Când le-am spus de cine e scrisă cartea, copiii au luat imediat din bibliotecă volumul de eseuri ale Școlii de vară, pe a cărui copertă mă regăsesc și eu. Mă întrebaseră adesea cine sunt cei din imagine și acum mi-au arătat-o încântați pe autoarea noii lor cărți.

Întoarcerea lui Arpagic reunește mai multe volume de-ale Anei Blandiana: Întâmplări din grădina mea, Alte întâmplări din grădina mea, Întâmplări de pe strada mea și Cartea Albă a lui Arpagic (file de dosar). Ilustrațiile cărții sunt și ele calde și amuzante, făcându-i pe ambii copii să le privească cu mare atenție. Din multe puncte de vedere, am asemănat-o cu Cartea cu Apolodor, de Gellu Naum, care i-a plăcut în mod deosebit lui Tudor.

Tereza este în perioada interesului pentru sunete și, mai nou, chiar și pentru litere. Ne-am jucat în ultima vreme cu rimele, dar am simțit și nevoia poeziilor de calitate. Iar cele scrise de Ana Blandiana sunt atât de frumoase, încât le-am citit și noi, cu mare plăcere. Uneori, chiar, Lucian și cu mine ne-am amuzat mai tare de subtilitățile lingvistice și contextuale decât au făcut-o copiii.

Tovarășul Arpagic, / Burghez / Cu origine nesănătoasă, /
Doarme / Toarce / Și visează / Ca un domn, /
Ba, fără niciun motiv, / Mai și miaună subversiv / Prin somn.
(Ana Blandiana, Întoarcerea lui Arpagic)

Am văzut uneori cărți pentru copii care nu aveau nicio legătură cu textul literar. Am citit poezii care îmbinau doar cuvinte al căror final rima, dar care erau complet lipsite de bogăție lirică. Dezvoltarea simțului estetic este deosebit de importantă la vârsta aceasta. La fel ca atunci când vorbim despre jucării sau despre materialele cu care lucrează copiii, calitatea lor este esențială. Când se simt atrași de ele, copiii le vor studia în mod îndelungat și le vor prețui. În loc să îi copleșim cantitativ, e mult mai important să le educăm dragostea pentru frumos, pentru simplitate și calitate.

De la naștere și până la vârsta de șase ani, copilul se află în perioada senzitivă a limbajului. Setea cu care rețin uneori cuvintele este uimitoare. În jurul vârstei de patru ani și jumătate, de exemplu, copilul poate învăța 250 de cuvinte pe săptămână! Cât e de important, așadar, să avem răbdarea și înțelepciunea de a le oferi surse cât mai bogate în conținut! De a sta alături de ei și a le povesti sau reciti, uneori pentru a mia oară, aceeași carte. De a-i învăța despre frumusețea și puterea unei rime și a unui cuvânt, prin recitarea unei meșteșugite poezii de noapte bună.

Unde nu poate pătrunde / Nici o jivină, / Și nici o crimă / Nu se poate petrece /
Dar orice rimă / E regină / Și este rege / Orice cuvânt.
(Ana Blandiana, Întoarcerea lui Arpagic)

13 iunie 2021
Vi se fac toate poftele!

De dimineață copiii s-au trezit extrem de devreme și plini de energie. Pentru că nu mă simțeam bine și voiam să mai dorm, l-am rugat pe Lucian să îi preia. Ghiduși, copiii voiau să se joace, folosindu-mă pe post de tobogan. Vrând să mă apere, Lucian le-a spus: „Vi se fac toate poftele și voi nu o lăsați să doarmă!”.

Bine intenționată, afirmația lui m-a trezit de-a binelea. Am rămas în pat, gândindu-mă la mesajul acesta care mi se părea nedrept. La fel ca multe expresii din vocabularul nostru, și aceasta îi transmite copilului ideea că nu e de ajuns. E ca și cum ceea ce noi facem pentru el e un favor pe care i-l acordăm. Nu facem lucruri pentru că el le merită, orice ar fi, ci pentru că noi urmărim ceva. Condiționarea implicită este atât de evidentă!

În plus, „vi se fac toate poftele” nu este despre copil, cât este despre părinte. Este o dovadă indirectă a faptului că nu știm să punem limite, ceea ce duce la frustrarea noastră. Deși am făcut ceea ce copilul ne-a cerut, nu am fost întru totul de acord cu asta. Nu am fost, așadar, autentici cu noi înșine. În plus, ne lăsăm copleșiți de teama, nejustificată, că ne răsfățăm copilul.

În general, nu ne place să îi refuzăm pe cei din jur, deoarece ne este teamă că nu ne vor mai plăcea sau că vom avea conflicte. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)

Preluând tiparul învățat în copilărie, suntem tentați adesea să îi învinovățim pe ceilalți pentru ceea ce ni se întâmplă. Din păcate, acest obicei ne este nociv atât nouă, cât și copiilor noștri. Pe noi ne împiedică din a ne conecta cu propriul sine și cu ceea ce simțim. Orientați mereu în afară, ne este practic imposibil să ascultăm ceea ce organismul încearcă să ne comunice.

Efectul asupra copiilor este la fel de insidios. Dependenți de iubirea și atenția părintelui, ei ajung să simtă că sunt cauza nemulțumirii noastre. Stima lor de sine are de suferit, iar încrederea în sine le este profund erodată. Și, la fel ca noi, adulții, copiii vor învăța să fugă de propriile trăiri, urmându-ne exemplul.

Analiza de mai sus nu se vrea nicicum a fi un apel la a-i învăța pe copii că orice le este permis. Dimpotrivă, am scris de multe ori despre importanța stabilirii limitelor pentru copii. Parafrazând-o pe Maria Montessori, putem spune că a oferi prea multă libertate unui copil încă nepregătit este o piedică în calea dezvoltării. Dar limitele se stabilesc atunci când suntem calmi și se mențin cu blândețe și consecvență.

„Vi se fac toate poftele” este doar una dintre expresiile pe care le-am învățat în copilărie și pe care le repetăm fără a le conștientiza cu adevărat. Mă surprind adesea spunându-le copiilor propoziții asemănătoare. Oricât de mult mi-aș dori să le elimin cu totul, știu că acest lucru este nerealist. Este ceea ce Lucian și cu mine ne spunem adesea: „Îmi dau seama că nu e bine, dar uneori e atât de greu!”.

Din fericire, conștientizarea e pasul esențial al acestui proces. În loc să perseverăm în convingerea arhaică a superiorității părintelui, ne oferim autocompasiunea necesară pentru a ne accepta exact așa cum suntem. Din acest punct de vulnerabilitate, pornim în călătoria transformării noastre.

Oricât de mult ne-am dori o abordare conștientă în toată perioada creșterii și educării copiilor, a fi responsabili pentru îngrijirea și hrănirea unui copil nu ne anulează personalitatea și nu ne îndepărtează nevoile, dispozițiile sau dorințele. […] Desigur, câteodată ne simțim plini de resentimente. Există situații când ne pierdem cumpătul. În unele zile, spunem niște lucruri pe care mai apoi le regretăm. Pur și simplu, așa stau lucrurile. Secretul nu constă în a face experiențele neplăcute să dispară, ci în a ne împăca cu faptul că ele există.” (Susan Stiffelman, Parenting conștient)

(Photo by Caroline Hernandez on Unsplash)

23 mai 2021
Eu ți-am zis! Așa-ți trebuie!

Zilele trecute, pe când Tereza mergea pe marginile rigolei de lângă trotuar, a alunecat. Și primul impuls pe care l-am avut a fost să-i spun: „Eu ți-am zis să nu mergi pe acolo!”. Din fericire, eram mai la distanță, așa că l-am văzut pe Tudor sărindu-i repede în ajutor. Mi-am înghițit vorbele lipsite de compasiune și am întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva.

Chiar dacă sutem conștienți de cât de benefic poate fi răspunsul empatic, acesta nu este totuși ușor de dat. Pentru mulți dintre noi, limbajul este nou și ciudat. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

Am auzit adesea spunându-li-se copiilor „Așa-ți trebuie! Eu ți-am zis! Vezi dacă nu m-ai ascultat?”. Aceste vorbe mi-au fost spuse și mie, cu siguranță, copil fiind. Am observat că uneori ele vin dintr-un sentiment de frică a părintelui, care nu știe cum să reacționeze când copilul se rănește. Alteori, ele acoperă un sentiment de vinovăție sau o încercare a adultului de a se disculpa față de ce s-a întâmplat.

Din păcate, oricare ar fi motivul pentru care simțim nevoia să le rostim, ele nu aduc nimic bun. E doar o formă de superioritate și o deconectare de la suferința copilului. Când copilul greșește, primește deja lecția din fapta în sine. Acel „Eu ți-am zis! Așa-ți trebuie!” nu face decât să îi distragă eventual atenția de la învățămintele întâmplării. În plus, îi demonstrează că noi nu suntem alături de el.

Când i-a sărit în ajutor, Tudor i-a spus simplu: „Rigola e înclinată, e mai greu să mergi așa.” E o tehnică pe care am folosit-o adesea, prin care descriu sau le dau informații copiilor despre ce se întâmplă. În loc să cobor la nivelul emoțional, rămân la cel rațional. Încurajez cooperarea, cu alte cuvinte, în loc să intru într-o luptă de putere cu copilul.

Este mai ușor să te concentrezi asupra problemei când cineva doar ți-o descrie.
Informațiile sunt mai ușor de acceptat decât acuzațiile. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

Am scris adesea din și despre cartea Cum să le vorbim copiilor. Este, în continuare, una dintre preferatele mele. Etichetele, pedepsele, mustrările și acuzațiile sunt doar câteva dintre abordările nepotrivite despre care vorbesc autoarele când vine vorba de relația cu copiii noștri.

A le spune celor mici că noi știm mai bine și că merită ceea ce li s-a întâmplat nu duce decât la stimă de sine scăzută, la inacțiune și la sentimente de autoînvinovățire. Superioritatea noastră nu îi învață deloc cum să își regleze singuri emoțiile. S-ar putea să ne ajute pe noi pe moment să ne simțim mai bine, dar relația cu copilul nostru nu va avea decât de suferit.

Avem multe asemenea exprimări pe care le rostim, de cele mai multe ori, inconștient. Când ne oprim să cugetăm asupra lor, ne dăm seama că, în loc să ajute, ele mai mult strică. Când le conștientizăm originea și impactul asupra relațiilor noastre începem să ne schimbăm. Și chiar dacă uneori ne vine să rostim cuvintele acelea, ne putem opri chiar în mijlocul frazei, dacă e nevoie. În timp, dacă avem grijă de noi și de felul cum reacționăm, vom reuși să schimbăm automatismele.

Modul cum comunicăm cu proprii noștri copii are un impact profund asupra dezvoltării lor. Când comunicarea este reciprocă și afectuoasă, acest lucru face să se dezvolte în copil un sentiment de securitate. Relațiile sigure, dătătoare de încredere ajută copiii să reușească în multe domenii ale vieții lor. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

(Photo by Arwan Sutanto on Unsplash)

31 ianuarie 2021
Citirea primelor cuvinte

Tudor a început să citească de câteva săptămâni bune. Când l-am văzut interesat de recunoașterea literelor din cărți, am pregătit lecția introductivă despre citirea primelor cuvinte. După o zi, am reluat-o, mergând de fiecare dată în ritmul lui.

Dacă scrisul, așa cum a fost prezentat, este un fapt în care predomină mecanismele psihomotorii, cititul, dimpotrivă, implică intervenția unei activități pur intelectuale. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

Am pregătit într-un coșuleț șase obiecte mici, atractive. Am căutat ca numele fiecăruia să fie scurt, de cel mult patru litere. Am găsit un inel, un leu, un cal, un pion, un ban și un cub. Am pregătit pentru mine șase bucățele de hârtie, pe care urma să scriu numele fiecărui obiect. După ce le-am denumit pe fiecare împreună cu Tudor, le-am așezat pe covoraș, de sus în jos. Am început apoi să scriu cuvintele aleatoriu, oprindu-mă după fiecare literă, pentru ca Tudor să o poată recunoaște și pronunța.

Primul început este, deci, așa cum am arătat, nomenclatura, adică citirea unor nume de obiecte cunoscute și, pe cât se poate, prezente. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

După ce am terminat de scris, am citit împreună din nou fiecare literă. Apoi i-am zis să le citim mai repede și tot mai repede. În cele din urmă, am pronunțat împreună numele scris pe bilețel și l-am așezat alături de obiectul corespunzător. Și am făcut la fel pentru fiecare în parte.

Fiindu-i relativ ușor să citească cuvintele, i-am arătat în aceeași zi și biletele pretipărite cu denumirea fiecărui obiect. După ce le-a citit pronunțând tot mai repede literele, a așezat fiecare bilet lângă cel corespunzător scris de mână. După câteva astfel de exerciții, bilețelele scrise de mână pot fi eliminate și rămân doar cele tipărite.

Eu nu consider că un copil dă dovadă că citește atunci când verifică un cuvânt pe care l-a scris, […] pentru că copilul cunoaște mai dinainte cuvântul, pe care l-a pronunțat în gând de mai multe ori atunci când l-a scris.
Eu numesc citire interpretarea unei idei pe temeiul semnelor grafice. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

Următorul pas pentru a învăța citirea primelor cuvinte este corelarea între imagine și text. Am folosit câteva carduri pe care erau desenate obiecte a căror denumire e formată din câteva litere. După ce le-am așezat în ordine, de sus în jos, Tudor a citit cardurile tipărite și le-a așezat alături de imaginea potrivită.

Ultimul exercițiu din această serie este prezentarea unor carduri care să conțină doar cuvinte, fără obiecte sau imagini asociate. Cuvintele scrise pot să conțină două, trei, patru sau cinci litere, ele fiind prezentate progresiv copilului. Pentru Tudor a fost deosebit de interesant să numere câte litere au cuvintele pe care ajungea să le citească. Iar când a ajuns la cele de cinci litere a fost mai mult decât entuziasmat, poate și pentru că erau cele mai greu de citit.

E important ca aceste prime cuvinte folosite să fie fonetice. Cu alte cuvinte, fiecărei litere să îi corespundă un singur sunet. În unele manuale Montessori, culoarea folosită pentru exercițiile de acest tip este roz. Atât coșulețul în care sunt păstrate obiectele mici, cât și cardurile cu imagini sau cuvinte tipărite au un indicator sau chenar roz.

Pentru că în limba română există doar câteva grupuri de litere, codurile folosite în citire sunt două. Pe lângă setul roz, care conține cuvinte cu transcriere fonetică unu la unu, mai există setul albastru.

Exercițiile prezentate pentru culoarea albastră sunt aceleași cu cele de mai sus, cu diferența că denumirea unuia dintre obiectele prezentate are și un grup de litere. Când copilul ajunge la cuvântul respectiv, va citi literele unul după altul. Dacă îi arătăm un cerb, de exemplu, când vom scrie el va citi „c”, „e”, „r”, „b”, care pronunțate repede se aud „cherb”. În acel moment, îi explicăm că „c” urmat de „e” se citește „ce”.

Fiind deja mai antrenat în citire, dacă e pregătit, poate face exercițiul cu asocierea imaginilor și a cuvintelor scrise în aceeași zi. Putem chiar să îi prezentăm un al doilea grup de litere, dacă e încă odihnit și interesat.

Când a început să citească primele cuvinte, Tudor a fost interesat de tot ce îi ieșea în cale. Ne întreba, când nu reușea să descifreze singur, ce scrie pe fiecare etichetă sau semn stradal. Și a început să citească singur cuvinte din cărțile preferate, înainte de somnul de prânz sau seară. Nu întreaga carte, ci doar cuvinte!

Cartea se adresează limbajului logic, nu mecanismului limbajului; și pentru ca ea să poată fi înțeleasă de copil, trebuie ca limbajul logic să se fi stabilit la el. Între a ști să citești cuvintele și sensul unei cărți poate exista aceeași depărtare ca aceea dintre a ști să pronunți un cuvânt și a ști să pronunți un discurs. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

Pentru a-i da și mai multe ocazii de citire, am început să scriu litere pe tabla albă de lângă masa din bucătărie, pe care le citește când mănâncă. Observ când o literă e mai greu de asociat pentru el și scriu cuvinte care încep doar cu litera respectivă. Tot acolo, într-o parte, scriem și lista de cumpărături sau cu lucruri de făcut, pe care o citește cu același interes.

În această perioadă, Tudor scrie și citește zilnic. Uneori folosește alfabetul mobil, alteori scrie cu carioca pe balon. De curând, compune și propoziții, pe care ne pune apoi să le citim, pentru a vedea dacă înțelegem. Și chiar dacă uneori lipsește câte o literă, facem tot posibilul să îi arătăm că ne poate comunica și astfel. Scopul nu este de a scrie perfect, ci de a-i menține viu interesul pentru fascinantul univers al lecturii, care începe cu citirea primelor cuvinte.

Dacă scrisul îl ajută pe copil să-și corecteze sau, mai bine, să-și dirijeze și să-și perfecționeze mecanismul limbajului articulat, cititul ajută dezvoltarea ideilor, pe care o asociază cu dezvoltarea limbajului. În sfârșit, scrisul ajută limbajul fiziologic, iar cititul, limbajul social. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

Puteți citi seria despre învățarea scrisului conform abordării Montessori începând de aici.

17 decembrie 2020
Nu e despre tine

De ziua Terezei, când Tudor a primit zmeul, sărbătoritei i-am cumpărat o păpușă, căreia i-a spus Teodora. Pe cealaltă păpușă, adusă de la bunica ei, a numit-o Ștefana. După un timp, Tudor a început să le spună Maricica și Patronela, ceea ce o deranja tare pe Tereza. A început să plângă și să îi spună că nu le cheamă așa. După câteva zile în care am încercat să îl corectez pe Tudor, mi-am dat seama că ar fi util să o ajut și pe Tereza. „Nu e despre tine, e despre el”, am început să îi explic. „Păpușile știu prea bine cum le cheamă, indiferent de cum le-ar striga altcineva. Tu poți să le înveți asta. Nu contează ce zic alții, pentru că ele știu exact cine sunt.”

Crescuți într-o societate în care gura lumii e aproape literă de lege, e uneori greu să învățăm să o ignorăm. Dar lumea va fi zice multe, dacă vrea să zică, indiferent de ce ai face. „Ce zice lumea” este, cu siguranță, o altă expresie pe care nu vreau să o învețe copiii noștri. Pentru că, atunci când sunt puternic ancorați în sine, vor învăța că vorbele altora nu îi pot atinge.

Nu voi putea și nici nu vreau să fiu alături de copii cu fiecare ocazie. Și știu că vor fi destule momente în care ceilalți își vor exprima părerile mai mult sau mai puțin elegant. De aceea, profit de discuțiile acestea între frați pentru a sădi semințe pentru mai târziu. „Nu e despre tine” e doar începutul unui lung șir de discuții.

În timp, vor învăța că nu e despre ei, ci despre cel care vorbește. Că despre ei e doar felul în care reacționează la ceea ce li se spune. O să îi învăț să nu își predea puterea propriilor emoții nimănui altcuiva. Și o să îi ajut să discearnă între vorbele spuse din iubire și cele rostite în lipsa ei.

Desigur, cu Tudor discut despre felul în care se simte Tereza atunci când vorbește astfel. Îl întreb despre cum s-ar simți el, dacă cineva i-ar ignora cerințele. Caut să înțeleg ce se află în spatele comportamentului său și să îi fiu alături. Îl ajut, cu alte cuvinte, să își dezvolte empatia, care stă la baza inteligenței emoționale.

Dacă […] îți dorești să crești un copil care face bine fie că ești prezent sau nu, atunci trebuie să gândești pe termen lung. În loc de pedepse și amenințări, o abordare pe termen lung cere să înveți copilul care este comportamentul corect, să consolidezi relația cu acesta, astfel încât să își dorească el să se ridice la nivelul așteptărilor tale și apoi să îl ajuți să își gestioneze emoțiile, pentru a putea să se poarte frumos. (Dr. Laura Markham, Părinți liniștiți, copii fericiți)

Știu că uneori copiii par prea mici pentru astfel de discuții. Demonstrate și repetate suficient, însă, ele vor deveni repere pentru felul în care se vor raporta și comporta în societate. Mintea absorbantă a copilului va reține informațiile și le va procesa atunci când va fi momentul. Vocea lor interioară îi va putea astfel susține pe parcursul întregii vieți.

Atunci când copilul vostru este încă destul de mic ca să vă asculte, puteți încerca să îi transmiteți toate acele valori care sunt importante pentru voi. Dar nu le veți vedea oglindite până când copilul are în jur de cincisprezece ani. Este ca un fond de investiții pe termen lung sau un depozit bancar – nu poți să îți scoți bani pentru o vreme, dar ai făcut o investiție bună. (Michael Thompson, Lawrence J. Cohen, Catherine O’Neill Grace, M ama, sunt tachinat!)

„Nu e despre tine” e valabil nu doar pentru copii, ci și pentru părinți. Atunci când copiii ne spun că ne urăsc sau că suntem părinți răi, nu e, de fapt, despre noi. E despre ei și rănile pe care încearcă să ni le arate. Ne spun, de fapt, că se simt singuri, inconfortabil sau speriați.

Când reușim să trecem dincolo de cuvinte, le vedem suferința și putem empatiza cu ei. Dacă nu ne lăsăm conduși de propria slăbiciune, de frica de a nu fi suficient de buni sau de iubiți, cuvintele lor nu au nicio putere asupra noastră. Ele devin doar semnalul care ne transmite că au nevoie de mai multă conectare, iubire sau validare.

În rolul vostru de părinte, momentul prezent e singurul asupra căruia ar trebui să vă concentrați. Da, construiți abilități care să dureze o viață, este adevărat. Dar singurul mod de a face acest lucru este în acest moment prezent, chiar acum. Nu lăsați experiența de moment să vă facă să vă îngrijorați despre cum va fi copilul dumneavoastră la vârsta de cincisprezece sau douăzeci de ani. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

29 noiembrie 2020
Superputerile copiilor

De curând, am citit una dintre cele mai practice cărți pentru copii. Superpowered vorbește despre superputerile copiilor, cele cu care ne naștem cu toții, așadar. Scrisă într-un limbaj lejer, pentru a fi ușor înțeleasă de copiii peste opt ani, cartea e plină de imagini sugestive, ilustrații atractive și exerciții interesante.

Pe lângă faptul că le oferă copiilor instrumentele prin care să înfrunte anxietatea, în loc să se ferească de ea, cartea e și o introducere excelentă în lumea emoțiilor. Ca adult, mi-a fost destul de greu să învăț un limbaj pe care nu l-am cunoscut de mică. Recuperez acum cât de mult pot, iar astfel de cărți mă ajută să le fac învățarea mai ușoară copiilor.

Folosindu-se de acronimul POWER, care în limba engleză înseamnă putere, autoarele trec în revistă superputerile copiilor.

Unul dintre conflictele dese dintre adulți și copii e dat de planurile diferite în care acționăm. Copiii trăiesc mereu aici și acum, pe când adulții sunt cu gândul la viitor, la planuri și programe. Exploratori notorii, copiii se bucură să descopere natura, plimbările fiind motive de studiu, nu de atingere a unor scopuri. Abilitatea aceasta de a fi Prezenți este prima dintre superputerile copiilor.

Copiii sunt prea puțin interesați de a fi și a se purta conform cu normele impuse de societate. Ei sunt conectați profund cu sinele și nu au rețineri în a se exprima, fie că e vorba de hainele pe care le poartă sau de trăirile pe care le au. La naștere, fiecare dintre noi e unic și Original.

Când se nasc, copiii știu să se bucure de fiecare realizare, neașteptând confirmarea constantă din partea celorlalți. Se iubesc așa cum sunt și își zâmbesc când se privesc în oglindă, indiferent de ce apare reflectat acolo. Copiii se simt Întregi (Whole) și știu să exprime asta cu toată ființa lor.

Dimineața, oricât de devreme ar fi, copiii se trezesc sărind din pat și își încep ziua cu entuziasm. Joaca este învățarea lor și studiază cu energie de dimineața și până seara. Sunt atât de prinși cu învățarea, încât uneori le e greu să se oprească și să meargă la culcare! Curiozitatea îi motivează și îi ține ocupați tot timpul. Energici, copiii nu au nevoie de stimulente sau îndemnuri la acțiune.

Învățarea este un proces, iar eșecul e o componentă importantă a acestuia. De aceea, chiar și atunci când cade, copilul care învață să meargă continuă să se ridice. Și chiar dacă face asta de o sută de ori, copilul nu va renunța la scopul său. Rezilient, el s-a născut pregătit să depășească provocările și să își asume riscuri.

Din păcate, condiționările culturale și temerile parentale își lasă amprenta asupra acestor trăsături înnăscute, iar superputerile copiilor încep să pălească. Uneori, ei învață să le ascundă atât de bine, încât uită complet de ele.

Practic, pe măsură ce creșteai, încetul cu încetul, începeai să uiți de puterile tale și de fiecare dată când o putere a fost înlăturată, a fost înlocuită cu altceva: îngrijorare, anxietate și tot felul de alte gânduri care te fac să te simți oricum altcumva, numai superputernic nu. (Renee Jain, Dr. Shefali Tsabary, Superpowered)

Explorând fiecare superputere în parte, copiii învață cum le-au fost ele înlocuite și ce pot face pentru a le recăpăta. Pe parcurs, învață despre creier și emoții, mai bine decât dintr-un manual de psihologie. Informațiile și descoperirile de ultimă oră sunt transpuse în grafice și ilustrații sugestive și atractive pentru copii. Miturile despre anxietate sunt expuse și înlocuite cu soluții practice, care au efecte de lungă durată.

Cu ajutorul cărții, copiii învață să îi ofere un rol anxietății, personificând-o. Cu personajul astfel imaginat, căruia sunt încurajați să îi dea și nume, pot comunica mai ușor și îi pot asculta mesajele. Trăirile noastre sunt doar niște misive pe care corpul ni le transmite. Dacă nu le ascultăm, ele rămân necitite, continuând să ne trimită notificări mai mult sau mai puțin alarmante, de-a lungul întregii vieți.

O mare parte din numeroasele exerciții propuse în carte pot fi făcute și de către adulți. Unele sunt potrivite pentru orice vârstă, iar altele doar pentru copii ceva mai mari. Iar povestioarele cu tâlc, care îi ajută pe copii să înțeleagă mai bine fiecare lecție, îi vor ajuta să se regăsească în cele prezentate.

Apărută recent, cartea nu este încă tradusă în limba română, dar sper ca acest lucru să se întâmple cât mai repede. Totuși, pentru copiii care citesc deja în engleză, ea poate fi un prilej atractiv de exersare a lecturii și îmbogățire a vocabularului. Cu siguranță, ea va rămâne pe raftul nostru cu cărți preferate mulți ani de acum încolo.

Cel mai important lucru care afectează modul în care reacționezi la o provocare nu este provocarea în sine; este modul în care te gândești la acea provocare. (Renee Jain, Dr. Shefali Tsabary, Superpowered)

13 noiembrie 2020
Alfabetul mobil Montessori
În primele grădinițe Montessori, materialele folosite pentru învăţarea scrisului erau literele rugoase, alfabetul mobil şi inserturile geometrice. Între timp, au fost adăugate și alte materiale pe rafturile din zona de limbaj, alături de ele.

După ce Tudor a început să fie interesat de scris, mi s-a părut mai potrivit să îi comand materiale mai apropiate de cele originale. Am înlocuit literele rugoase folosite inițial, care aveau și alte elemente desenate pe ele, cu unele care aveau lipită doar litera șmirgheluită. Și m-am bucurat să găsesc un set din alfabetul mobil Montessori creat special pentru folosit acasă.

Setul nostru are câte trei bucăți din fiecare consoană și câte cinci pentru fiecare vocală. Pentru început, cât timp copiii scriu doar cuvinte sau propoziții scurte, acestea sunt suficiente. Când vor ajunge să folosească alfabetul mobil Montessori pentru a scrie fraze, vor putea folosi o variantă asemănătoare alfabetarului pe care mi-l amintesc din propria copilărie.

La fel ca literele rugoase, și vocalele și consoanele din alfabetul mobil Montessori sunt colorate diferit. Importantă este păstrarea aceluiași cod de culori de la un material la altul, pentru continuitate. Cu alte cuvinte, dacă literele rugoase au vocalele colorate în roșu, și alfabetul mobil le va avea colorate la fel.

După ce au învățat cea mai mare parte a literelor rugoase, copiii pot începe să folosească alfabetul mobil pentru a scrie cuvinte. Recomandările sunt de a-i prezenta copilului acest material după ce poate descompune cuvintele în sunetele corespunzătoare.

La început, a crea cuvinte este mult mai fascinant decât a le citi; este mai „ușor” decât a le scrie, pentru că scrisul cere intrarea în acțiune a unor mecanisme, care încă nu sunt fixate. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

Maria Montessori a analizat mecanismul scrisului și a înțeles nevoia diferențierii între învățarea și reproducerea semnului grafic și abilitatea mâinii de a-l trasa. Pe de o parte, copilul învață literele, ca mod de a transcrie sunetele. Pe de altă parte, mâna lui nu e încă suficient dezvoltată pentru a avea cursivitate în scriere. Ca urmare, ea a introdus alfabetul mobil, prin care copilul poate manipula literele individual și compune, astfel, cuvinte.

Avem de-a face cu un studiu autentic: un exercițiu pur al inteligenței, care s-a eliberat de mecanisme, s-a desprins de interesul pe care îl prezintă necesitatea de a executa actul scrisului. De aceea, energia intelectuală stimulată de un nou interes se poate exprima neobosită printr-un efort surprinzător. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

La fel ca în cazul altor activități, copiii nu sunt corectați dacă nu scriu corect un cuvânt. Scopul exercițiilor cu alfabetul mobil e de a stârni interesul pentru compunerea cuvintelor, nu scrierea ortografică. Unul dintre primele cuvinte pe care Tudor le-a compus a fost numele lui, apoi cel al Terezei. Și chiar dacă l-a modificat ușor la început, l-am lăsat așa. Totuși, l-am auzit apoi repetând intens sunetele care compuneau numele surorii lui.

Am folosit alfabetul mobil fie pentru a scrie eu cuvinte dictate de Tudor, fie pentru a compune el singur cuvintele. De fiecare dată, am lăsat să decurgă totul în ritmul lui, oprind activitatea când nu a mai fost interesat.

Exercițiile care pot fi făcute cu ajutorul alfabetului mobil Montessori sunt nenumărate. Copiii pot scrie denumirile unor obiecte mici sau imagini care le sunt prezentate. Pot compune propriile cuvinte sau unele dictate. Când sunt pregătiți, pot scrie propoziții scurte, apoi fraze sau chiar scurte povestiri.

Copiilor nu li se cere să citească ceea ce au scris, pentru că e posibil ca acest act să fie încă prea abstract pentru ei. Rolul acestor exerciții e de a răspunde unei perioade senzitive a copilului, când interesul pentru limbaj este cel mai ridicat.

Copiii care formau cuvinte în felul acesta nu știau nici să scrie, nici să citească. Ei nu se interesau defel de cuvântul scris. Acționau sau mai bine-zis reacționau la un stimul care, în loc de a provoca un reflex interior, producea un răspuns ce corespundea unei sensibilități creatoare. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

Alte articole din seria despre învăţarea scrisului şi cititului folosind metoda Montessori găsiţi aici:
8 noiembrie 2020
Între cer şi mare

Una dintre cărţile care i-au plăcut recent lui Tudor se numeşte „Între cer şi mare”. Este o poveste gingaşă, despre un băieţel care se gândeşte la bunicul lui. Deşi are text puţin, cartea mi s-a părut mai potrivită pentru Tudor decât pentru Tereza. Am simţit că el poate face mai uşor apel la imaginaţie şi înţelege mai uşor elementele de fantezie din carte.

Când am împrumutat-o de la bibliotecă, alături de alte cărţi, Tudor a fost curios să o citim imediat. La prima lectură, l-au interesat mai ales corabia şi elementele marine desenate. Pe măsură ce a recitit-o, a început să observe şi alte detalii, care fac cartea cu atât mai interesantă.

Seara, când l-am anunţat că urmează să returnăm cărţile a doua zi şi l-am întrebat dacă vrea să recitească vreuna anume, a ales-o pe aceasta. Cartea cu Finn, aşa i-a rămas numele, după băieţelul care explorează ce se află între cer şi mare.

Finn trăia lângă mare şi marea trăia lângă el.
– O zi numai bună să ieşi în larg, i-ar fi spus bunicul lui. (Fraţii Fan, Între cer şi mare)

Pentru noi, cartea a fost una despre imaginaţie, visuri, viaţă marină. Alţii o recomandă ca fiind potrivită pentru o discuţie despre cei plecaţi de lângă noi. Într-adevăr, povestea scrisă de Fraţii Fan ar putea stârni multe discuţii interesante pe acest subiect.

Finn construieşte o corabie, aşa cum îi spusese bunicul lui că vor face. Mama băiatului pregăteşte găluştele preferate ale bunicului, aşa cum făcea de ziua lui. Iar Finn caută să ajungă acolo unde se întâlneşte cerul cu marea, pentru a-şi lua rămas bun.

Nu m-am gândit că-n largul mării e atâta singurătate, spuse Finn după o vreme. (Fraţii Fan, Între cer şi mare)

Cartea cu Finn, datorită ilustraţiilor care însoţesc armonios textul, este una dintre cele mai gingaşe pe care le-am citit în ultima vreme. Un vis frumos, de copil, o aventură interesantă, o imaginaţie deschisă tuturor posibilităţilor.

31 iulie 2020
Cu toţii au văzut o pisică

De curând, le-am comandat copiilor câteva cărţi de la bibliotecă. Fiind amândoi pasionaţi de pisici, titlul acestei cărţi mi-a sărit în ochi. Cu toţii au văzut o pisică e o carte apărută în 2016, scrisă de Brendan Wenzel. Mie mi se pare o carte potrivită pentru a discuta despre pictură, perspectiva fiind subiectul principal.

Plecată la plimbare, o pisică cu mustăţi, urechi şi gheare, e văzută de un copil şi de diverse animale. Deşi are text puţin şi imagini simple, cartea nu e uşor de înţeles de către copii. Pisica îşi schimbă mărimea, forma sau culoarea, în funcţie de cel care o zăreşte. Pasărea din cer o vede mică, puricele nu poate vedea decât o parte din ea, iar şoarecele e îngrozit de dinţii şi ghearele ei.

Terezei îi place enumerarea de la final, dar şi clopoţelul de la gâtul pisicii, care îşi schimbă mereu dimensiunea. Cu toţii au văzut o pisică ne poate ajuta să discutăm despre culori şi tehnici de pictură. Pointilismul cu care e reprezentată când e văzută de albină, alb-negrul în care o vede sconcsul sau culorile vii din ochii şarpelui.

Discuţiile pe marginea cărţii pot fi şi despre diferitele animale şi mediile în care trăiesc. Când pisicile din curtea noastră au prins şi mâncat un porumbel, am crezut că e ceva marcant pentru copii. Fuseserăm plecaţi şi la întoarcere am găsit o pată de sânge şi penele porumbelului pe pământ. Dar Tudor a privit totul liniştit şi a spus: „Le-a fost tare foame!”. Pisica e alergată de vulpe şi câine, dar îngrozeşte şoarecele şi un peşte şi hrăneşte un purice. Câte subiecte interesante!

Copiii învaţă de mici clasificarea în funcţie de cele trei elemente: pământ, aer şi apă. Sortarea animalelor în funcţie de mediul în care trăiesc este una dintre extensiile acestei activităţi. Toate creaturile care apar în această carte pot fi folosite pentru o astfel de clasificare.

O carte aparent simplă, dar suficient de complexă cât să putem discuta cu copiii despre artă, geografie, limbaj, zoologie sau emoţii. Cu toţii au văzut o pisică se înscrie perfect în seria cărţilor pentru copii preferate de noi.

2 iulie 2020
Tabla pentru scris
Progresia în învăţarea scrierii este de la trasarea literelor rugoase înspre tava cu nisip, apoi la tabla pentru scris şi, în final, scrierea pe hârtie. Desigur, foarte multe dintre activităţile învăţate în primii ani de viaţă sunt gândite special pentru pregătirea mâinii pentru scris.

Copiii noştri ne văd tot mai puţin scriind pe hârtie. De aceea, am încercat adesea să facem listele pentru cumpărături împreună cu ei. În plus, am cumpărat o hârtie autocolantă specială, pe care se poate scrie cu carioca, pe care am pus-o în bucătărie. Scriem pe ea diverse mesaje, meniul zilei, lucruri pe care le avem de făcut în perioada următoare. Din fericire, datorită cursurilor pe care le-am făcut în ultima vreme, m-au văzut mereu notând în caiete, jurnale sau carneţele.

Şevaletul pe care l-am cumpărat pentru pictură are şi o parte neagră, pentru scris cu creta. Tabla aceasta are avantajul de a întări umărul şi braţul copilului. Pentru rolul ei în dezvoltarea abilităţilor de pre-scriere şi scriere, folosirea unei suprafaţe verticale e deosebit de importantă şi nu trebuie eliminată. Totuşi, şevaletul mi s-a părut a fi prea greoi de folosit mereu, aşa că am căutat şi o alternativă.

Am cumpărat un placaj cât o foaie A4 şi l-am vopsit cu vopsea specială pentru tabla de scris. Am ales culoarea neagră, deşi vopselele erau de multe alte culori.

Copiii sunt tare încântaţi de tabla cea mică şi o folosesc des. Le place mult şi să ude buretele în bideul din baie, pentru a şterge tabla pentru scris. Le-am pus şi câteva bucăţi de cretă şcolară alături, pe care o înlocuiesc când e nevoie.

La început, copiii sunt învăţaţi să ţină lângă ei litera rugoasă şi să scrie pe tabla neliniată. Îi urmăresc cu degetele conturul, rostindu-i sunetul, apoi o desenează pe tablă. Pentru că mi s-a părut că literele rugoase pe care noi le avem nu sunt potrivite, i-am desenat lui Tudor câte o literă sau două pe tabla pentru scris. El le urmărea conturul şi le scria singur apoi. Pentru Tereza, neavând suficient timp să le fac singură, am comandat literele clasice Montessori. Acestea nu au nimic altceva desenat pe ele, spre deosebire de cele pe care le avem noi acum.

Fiind mai mică şi uşor de purtat, tabla pentru scris e folosită mereu, inclusiv pentru desenat. Intenţia mea e de a lua şi vopsea albă pentru tablă şi a vopsi un al doilea placaj, cu linii pe o parte, respectiv pătrăţele pe cealaltă. Va semăna astfel mai mult cu o tablă găsită în grădiniţele Montessori, sprijinindu-i mai bine pe copii în scrierea literelor şi a cifrelor. După tabla pentru scris neliniată, progresia se face spre tabla cu pătrăţele, apoi spre cea cu linii.

Scrierea cu creta formează mâna pentru scris, întărind muşchii mici ai mâinii. În plus, forma literei e întipărită în memoria motorie, deci senzorială, a copilului. Greşelile făcute pe tabla pentru scris sunt uşor de corectat, ştergerea cu buretele fiind chiar interesantă pentru copii. Creta colorată poate fi un mod de menţinere a interesului pentru această activitate.

Spre deosebire de alte activităţi, cele de scriere sunt mai atent urmărite de către educatoare, la început. Modul în care copilul îşi însuseşte trasarea literelor în această perioadă este important pentru dobândirea corectă a obiceiurilor de scriere.

Pentru a ţine instrumentul cu care se scrie este necesară nu numai acţiunea celor trei degete care îl prind, ci şi colaborarea mâinii, care trebuie să treacă uşor peste suprafaţa plană pe care se scrie. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

Alte articole din seria despre învăţarea scrisului şi cititului folosind metoda Montessori găsiţi aici:
28 iunie 2020