Una dintre cele mai frumoase lecţii din cursul lui Aubrey a fost lecţia despre zero. Cu mult antren, ne-a citit din Descoperirea copilului, a Mariei Montessori, amintindu-ne apoi că, atunci când le predăm copiilor, e nevoie de multă pasiune, pentru a le stârni interesul faţă de subiectele discutate. Educaţia e important să fie făcută prin conectare cu copilul, pentru a aduce o stare de bine esenţială învăţării.

În paralel cu barele numerice, copiilor din grădiniţele Montessori li se prezintă numerele rugoase. Folosind lecţia în trei paşi, le sunt arătate câte trei cifre, iar copiii trasează conturul fiecăreia. La început, învaţă doar numerele de la 1 la 9. Zero este pus deoparte, pentru că nu a fost încă discutat.

Când ajung la activitatea cu fusele Montessori, copiii întâlnesc pentru prima dată conceptul de zero. Fusele sunt un material compus din două cutii cu câte cinci compartimente, fiecare fiind marcat de la 0 la 9. Alături de aceste cutii e un coş în care se află 45 de fuse sau beţe, în culoarea lemnului natur. Copilul e învăţat să pună fusele corespunzătoare în fiecare compartiment, începând de la unu. După ce le-a aşezat pe toate, discuţia e îndreptată înspre primul compartiment, rămas gol.

Pregătită fiind să urmez aceleaşi secvenţe ca cele recomandate în planificările Montessori, am evitat şi eu discuţia despre zero. Dar, pentru că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, am fost nevoită să schimb planurile. Pentru că noi nu aveam cifrele rugoase, şmirgheluite sau din glaspapir, cum mai sunt ele numite, am hotărât să le fac eu. Am cumpărat carton verde tare şi un alt tip de carton gumat, aspru, de culoare galben strălucitor.

După ce le-am făcut, i-am prezentat lui Tudor cifrele, pe rând, punând zero deoparte. Când, însă, l-a găsit printre alte materiale, m-a întrebat şi despre el. Astfel, am ajuns să facem lecţia despre zero mai devreme, amintindu-mi prezentarea lui Aubrey. Şi i-am spus că zero înseamnă nimic.

Dar atât nu ajunge. Trebuie să-i facem pe copii să înţeleagă ce este zero. Pentru aceasta, recurgem la exerciţii care îi amuză foarte mult. Mă aşez printre ei. Copiii şed pe scăunelele lor. Mă adresez unuia dintre ei care a făcut deja exerciţiul cu numerele şi îi zic: „Vino, dragă, vino la mine de zero ori.” Aproape întotdeauna copilul vine repede la mine, apoi se întoarce la locul lui. „Dragul meu, tu ai venit la mine o dată, dar eu ţi-am spus să vii de zero ori.” El începe să se mire: „Dar ce trebuie să fac?” „Nimic. Zero este nimic.” „Dar cum procedez ca să nu fac nimic?” „Nu faci nimic. Tu trebuia să nu te mişti, să stai la locul tău, nu trebuia să vii nici măcar o dată; de zero ori înseamnă niciodată.” (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

Fascinaţia mea pentru Montessori a fost dată mai ales de textele scrise de ea însăşi. Citind-o, gândindu-mă că a scris totul acum o sută de ani, găsind studiile recente care confirmă în mod repetat acurateţea observaţiilor ei, rămân plină de admiraţie. Studierea cărţilor ei este o cerinţă esenţială pentru oricine vrea să înveţe Montessori. Farmecul din fragmente precum acestea este de neînlocuit. Parte din plăcerea cu care o urmăresc pe Aubrey este dată tocmai de atenţia pe care ea o acordă scrisului Mariei Montessori.

Repetăm exerciţiul. „Tu, dragă, fă-mi zero bezele cu mânuţele tale”; copilul se agită, zâmbeşte şi stă pe loc. „Ai înţeles?”, repet eu cu o voce de parcă i-aş cere insistent: „Fă-mi zero bezele! Zero bezele!”. El nu se mişcă. Râsete generale. Eu îmi îngroş vocea, ca şi când m-am supărat că ei râd şi chem pe unul cu severitate, ameninţător: „Tu, vino aici de zero ori!… Ţi-am spus, vino aici repede de zero ori; înţelegi? Îţi spun din nou: vino de zero ori!” Tot nu se mişcă. Râsetele devin mai zgomotoase, provocate şi de atitudinea mea; la început m-am rugat, apoi am ameninţat.

„Dar, în sfârşit, oftez eu cu voce îndurerată, plângăreaţă, pentru ce nu veniţi, pentru ce nu veniţi?” Şi cu toţii strigă tare, în timp ce ochii le strălucesc în lacrimi de veselie şi râs: „Zero e nimic! Zero înseamnă nimic!” „A, da?” fac eu, surâzând împăcată. „Bine, atunci veniţi cu toţii la mine o dată!” Şi toţi se precipită în jurul meu. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

În ultima vreme, cu Tudor facem exerciţii asemănătoare de câteva ori pe zi, adesea la cererea lui. Îi place să numere descrescător când mai are câteva paste în farfurie, de exemplu, iar când e goală să spună: „Zero! Acum sunt zero penne!”

O carte pentru copii pe care am citit-o de curând şi care e potrivită în acest context ar fi One Is a Lot (Except When It’s Not). E o joacă cu 0, 1 şi 2, care în diferite contexte pot însemna suficient, mult sau destul.

O altă carte interesantă pe care am văzut-o recomandată se numeşte chiar aşa: Zero. E mai mult despre valoarea şi unicitatea fiecăruia, dar e şi o poveste frumoasă cu numere.

Cazuri concrete de zero, din viaţa de zi cu zi, se regăsesc şi în cartea Zero is the Leaves on the Tree. Pornind de la ea, copilul poate găsi, la rândul lui, multe exemple din lumea înconjurătoare.

Matematica poate fi învăţată cu plăcere. Aplicaţiile ei în viaţa practică sunt nenumărate. Materialele Montessori, care ajută atât de mult în transpunerea conceptelor abstracte în concret sunt fascinante. Iar eu abia aştept să continui explorarea lor alături de copii!