Băiețelul și bicicleta

Săptămâna trecută, ne aflam toți patru în parc, împreună cu o prietenă de-a copiilor. Un băiat în jur de un an și jumătate s-a apropiat interesat de bicicleta fetiței cu care eram. Deși era prea mare pentru el, băiețelul s-a urcat pe ea sau s-a jucat cu jucăriile din coșulețul bicicletei.

Băiețelul era însoțit de două doamne, probabil mama și o mătușă sau o prietenă de familie. Ne-au întrebat dacă îi dăm voie copilului să se urce pe bicicletă și au stat alături de el tot timpul. Tudor, Tereza și prietena lor, care consimțise să cedeze bicicleta, urmăreau cu mult interes tot ceea ce făcea băiețelul.

Când doamnele au hotărât că a trecut suficient timp, l-au desprins de pe bicicletă și i-au spus că pleacă acasă. Băiatul s-a zbătut și a început să plângă. Una din doamne l-a luat în brațe și l-a dus câțiva pași mai încolo, spunându-i că a trecut timpul. Băiețelul, eliberat din brațele ei, s-a trântit la pământ, plângând foarte tare. După ce i-au spus o dată sau de două ori să se ridice, doamnele i-au spus că îl lasă acolo. S-au întors și au plecat, împingând căruciorul cu care venise băiețelul în parc.

Dacă părintele nu poate suporta ca propriul copil să fie supărat, este dificil pentru copil să învețe să-și controleze emoțiile. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

Timp de câteva momente, băiatul și-a continuat plânsul. Apoi, când s-a văzut singur, s-a oprit brusc, s-a ridicat și a fugit după ele. Nefiind foarte departe de noi, copiii au urmărit nemișcați întreaga scenă. M-au auzit și când i-am spus lui Lucian că vreau să merg la băiețel, să nu îl las singur. Înainte ca eu să fac vreun pas, însă, băiatul fugea deja speriat înspre doamnele care se îndepărtaseră.

Nu a fost prima dată când eu am asistat la o asemenea scenă, dar pentru copii a fost o premieră. Imediat ce s-a terminat, m-au întrebat ce se întâmplase. „De ce plângea băiețelul? De ce au plecat de lângă el? De ce a fugit după ele?”

M-am așezat la nivelul lor și le-am explicat că uneori noi, adulții, greșim, deși vrem să facem bine. Le-am spus că el fusese necăjit că i s-a terminat joaca prea brusc și nu știa cum să spună asta. Le-am mai explicat că nici doamnele cu care era nu au înțeles ce le spunea el prin comportament. Și că au plecat, crezând că dacă îl sperie că rămâne singur, va merge după ele. Ceea ce s-a și întâmplat, doar că, probabil, băiețelul nu a înțeles nici el corect comportamentul lor. Și i-am asigurat că nu l-ar fi lăsat acolo singur, că au vrut doar să-l păcălească, dar totul a fost extrem de neplăcut pentru el.

De atunci, deși a trecut o săptămână, copiii au readus scena în discuție de nenumărate ori. De obicei seara, înainte de culcare, Tereza întreabă din nou de ce a rămas singur băiețelul care plângea. Și reluăm aceeași poveste de fiecare dată, discutând despre întreaga întâmplare.

Spunând încă o dată povestea, discutând ulterior cu el despre experiența lui terifiantă și lăsând deschisă posibilitatea unei comunicări viitoare, părinții își pot ajuta copilul să înțeleagă o experiență deranjantă. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

O întreb pe Tereza dacă am greșit și eu, lăsând-o pe scări, când nu voia să se îmbrace și Tudor era singur afară. Îi explic că făcusem asta doar pentru că știam că e cu tata și bunica în casă. Și nu-mi dădusem seama că, probabil, ea voia să fie doar cu mine. Deși am stat doar puțin cu Tudor în curte și apoi m-am întors la ea, greșeala era deja făcută. De fiecare dată, o întreb cum s-a simțit în acele momente și îi validez cât pot mai bine trăirile.

La fel, cu Tudor discutăm despre momentul când a vrut să meargă pe o altă cărare decât bunica lui. În ciuda insistențelor ei, el a cerut să se despartă, apoi a plâns când a pierdut-o din vedere câteva momente. Îmi confirmă și el solemn din cap cele întâmplate și cât de tare s-a speriat atunci. Deși au trecut mai bine de doi ani din acea vară, cele întâmplate cu băiețelul i-au reamintit de ziua respectivă. Totuși, deoarece am discutat situația mereu, nu îi mai trezește acea stare de frică. A rămas pentru el doar o întâmplare prin care a trecut.

De multe ori, greșim inconștient față de copiii noștri. Facem gesturi și luăm decizii care credem că rezolvă rapid și simplu problema. Dar când suntem conectați cu copiii și atenți la trăirile lor, avem ocazia să ne observăm și reparăm greșelile. Din păcate, dacă nu suntem atenți la mesajele lor, îi putem marca pe termen lung.

Părintele poate ajuta un copil să înțeleagă experiențele derutante și înspăimântătoare legate de pierderi. Ceea ce noi am putea considera ca nesemnificativ poate fi foarte important pentru un copil mic. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

Dacă situația din parc se va repeta, dacă nu îi va fi explicată situația, băiețelul acesta va rămâne cu traume. Va uita probabil detaliile specifice, dar va rămâne cu convingerea că emoțiile puternice sunt periculoase. Peste câteva decenii, când copilul lui va plânge și se va trânti pe jos, corpul îi va intra în stare de alertă. Bineînțeles, multe alte situații îi vor putea stârni trăiri asemănătoare, la care va reacționa probabil inconștient.

Știu că am mai scris despre acest subiect. Am citit mult și am învățat aprofundat despre asta. Am lucrat adesea cu Tudor și Tereza și i-am ajutat de cele mai multe ori să treacă peste traumele suferite. Totuși, de fiecare dată, astfel de episoade îmi adâncesc și mai mult perspectiva. Și cred că convingerile pe care ni le-am format despre educație sunt adesea greșite și atât de adânc înrădăcinate, încât merită puse la îndoială cu fiecare prilej.

(Photo by Tim Trad on Unsplash)

2 thoughts on “Băiețelul și bicicleta

  1. Dragă Anca,

    Am citit articolul de mai sus, şi de multe ori mi s-a întâmplat şi mie să fiu „martoră” la asemenea scene. Am o fetiţă de 2 ani jumate şi ìmpreună cu soțul meu, incercăm să aplicăm acasă principiile Montessori. Mărturisesc că tare m-am bucurat când am descoperit blogul tău şi este mereu o sursă de inspirație pt mine. Multe dintre cărțile recomandate aici, precum si articolele tale m-au ajutat să fiu mult mai atentă la copilul meu, la cum să mă comport cu el şi la relația mea cu el. Mai mărturisesc că in jurul nostru, lumea cam ridică din sprânceană la felul cum ne creştem copilul şi îs chiar mirați că nu o pedepsim, mințim, mituim, ruşinăm, etc. Fratele meu are şi el o fetiță, cam de aceeaşi vârstă cu a noastră, dar câteodată merge pe stilul „clasic” . Am incercat de mai multe ori să vorbesc cu el, să-i explic că ar putea face lucrurile mai „blânde” şi că ar ajuta dacă ar citi un pic, să nu meargă doar după ce am moştenit cu toții de la generațiile trecute, pt că este loc de mai bine. Dar, de obicei, asta duce la mici conflicte şi la apelativul sarcastic „mătuşica montessori”. Mă întreb, dacă şi tu ai avut parte de asemenea episoade cu familia tu şi cum ai reacționat atunci.

    Mulțumesc
    Ioana

    1. Dragă Ioana,
      Da, am întâlnit destul de des astfel de situații, suntem adesea priviți cu mirare, încruntare, suntem criticați și considerați puțin (mai mult) altfel. Și se întâmplă ca astfel de remarci să vină chiar din partea unor rude mai apropiate. Motivele sunt numeroase, începând de la patul așezat pe jos, la scutecele textile, la alăptatul în tandem, la homeschooling, la hainele pe care aleg sau nu să le poarte, chiar dacă afară e frig, la dulciurile pe care nu vrem să le dăm/cumpărăm, la disciplină, și câte și mai câte. Am învățat să lăsăm lumea să zică ce vrea și noi rămânem la ale noastre. Când îi afectează pe copii, intervenim sau discutăm după aceea cu ei. Au fost și persoane pe care am ales să le vedem mult mai rar, tocmai din cauza influenței asupra copiilor.
      Nu încercăm să le schimbăm părerea, pentru că am intra doar în dispute, cum cred că pățești și tu. Dr. Laura Markham a folosit așa o comparație frumoasă când a vorbit despre stilurile de parenting, parafrazând un proverb de-al lor, spunând că „adevărul e în budincă, să așteptăm deci până se coace”.
      Punându-mi pălăria de coach acum, te-aș întreba de ce te deranjează abordarea și răspunsurile celorlalți. Faptul că îți spun „mătușica Montessori” e despre ei, nu despre tine. Tu poți zâmbi la apelativul ăsta, care sună chiar drăguț și pe care îl poți folosi cu mândrie. Vorbele spuse sunt despre ei, felul în care le interpretezi și le lași să te afecteze e despre tine. Știu și cât de greu e să stai uneori deoparte când știi că abordarea părinților poate afecta pe termen lung copilul, dar chiar și aici e despre nevoia noastră de a-i salva pe ceilalți, pe care o poți analiza mai adânc. Desigur, în cazul în care copilul e în pericol, atunci vorbim despre cu totul altceva și de un alt fel de intervenție. Cu copiii care îți sunt apropiați, cum e poate cazul nepoatei tale, poți avea tu, în timp, discuții despre comportamentul adulților, prin care să îi spui că nu e niciodată din cauza ei, ci doar cauzat de propria copilărie a celor mari. Poți deveni tu adultul care să o învețe limbajul emoțional și spre care se va întoarce, în timp, pentru că se va simți înțeleasă, apreciată, iubită necondiționat.
      Mă bucur mult că mi-ai scris și îți mulțumesc pentru prezența constantă pe blog și pe paginile mele. Vă felicit pentru ceea ce faceți pentru fetița voastră! Să vă bucurați unii de alții cât mai mult!
      Cu drag,
      Anca

Lasă un răspuns