Săptămâna trecută, ne aflam toți patru în parc, împreună cu o prietenă de-a copiilor. Un băiat în jur de un an și jumătate s-a apropiat interesat de bicicleta fetiței cu care eram. Deși era prea mare pentru el, băiețelul s-a urcat pe ea sau s-a jucat cu jucăriile din coșulețul bicicletei.
Băiețelul era însoțit de două doamne, probabil mama și o mătușă sau o prietenă de familie. Ne-au întrebat dacă îi dăm voie copilului să se urce pe bicicletă și au stat alături de el tot timpul. Tudor, Tereza și prietena lor, care consimțise să cedeze bicicleta, urmăreau cu mult interes tot ceea ce făcea băiețelul.
Când doamnele au hotărât că a trecut suficient timp, l-au desprins de pe bicicletă și i-au spus că pleacă acasă. Băiatul s-a zbătut și a început să plângă. Una din doamne l-a luat în brațe și l-a dus câțiva pași mai încolo, spunându-i că a trecut timpul. Băiețelul, eliberat din brațele ei, s-a trântit la pământ, plângând foarte tare. După ce i-au spus o dată sau de două ori să se ridice, doamnele i-au spus că îl lasă acolo. S-au întors și au plecat, împingând căruciorul cu care venise băiețelul în parc.
Dacă părintele nu poate suporta ca propriul copil să fie supărat, este dificil pentru copil să învețe să-și controleze emoțiile. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)
Timp de câteva momente, băiatul și-a continuat plânsul. Apoi, când s-a văzut singur, s-a oprit brusc, s-a ridicat și a fugit după ele. Nefiind foarte departe de noi, copiii au urmărit nemișcați întreaga scenă. M-au auzit și când i-am spus lui Lucian că vreau să merg la băiețel, să nu îl las singur. Înainte ca eu să fac vreun pas, însă, băiatul fugea deja speriat înspre doamnele care se îndepărtaseră.
Nu a fost prima dată când eu am asistat la o asemenea scenă, dar pentru copii a fost o premieră. Imediat ce s-a terminat, m-au întrebat ce se întâmplase. „De ce plângea băiețelul? De ce au plecat de lângă el? De ce a fugit după ele?”
M-am așezat la nivelul lor și le-am explicat că uneori noi, adulții, greșim, deși vrem să facem bine. Le-am spus că el fusese necăjit că i s-a terminat joaca prea brusc și nu știa cum să spună asta. Le-am mai explicat că nici doamnele cu care era nu au înțeles ce le spunea el prin comportament. Și că au plecat, crezând că dacă îl sperie că rămâne singur, va merge după ele. Ceea ce s-a și întâmplat, doar că, probabil, băiețelul nu a înțeles nici el corect comportamentul lor. Și i-am asigurat că nu l-ar fi lăsat acolo singur, că au vrut doar să-l păcălească, dar totul a fost extrem de neplăcut pentru el.
De atunci, deși a trecut o săptămână, copiii au readus scena în discuție de nenumărate ori. De obicei seara, înainte de culcare, Tereza întreabă din nou de ce a rămas singur băiețelul care plângea. Și reluăm aceeași poveste de fiecare dată, discutând despre întreaga întâmplare.
Spunând încă o dată povestea, discutând ulterior cu el despre experiența lui terifiantă și lăsând deschisă posibilitatea unei comunicări viitoare, părinții își pot ajuta copilul să înțeleagă o experiență deranjantă. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)
O întreb pe Tereza dacă am greșit și eu, lăsând-o pe scări, când nu voia să se îmbrace și Tudor era singur afară. Îi explic că făcusem asta doar pentru că știam că e cu tata și bunica în casă. Și nu-mi dădusem seama că, probabil, ea voia să fie doar cu mine. Deși am stat doar puțin cu Tudor în curte și apoi m-am întors la ea, greșeala era deja făcută. De fiecare dată, o întreb cum s-a simțit în acele momente și îi validez cât pot mai bine trăirile.
La fel, cu Tudor discutăm despre momentul când a vrut să meargă pe o altă cărare decât bunica lui. În ciuda insistențelor ei, el a cerut să se despartă, apoi a plâns când a pierdut-o din vedere câteva momente. Îmi confirmă și el solemn din cap cele întâmplate și cât de tare s-a speriat atunci. Deși au trecut mai bine de doi ani din acea vară, cele întâmplate cu băiețelul i-au reamintit de ziua respectivă. Totuși, deoarece am discutat situația mereu, nu îi mai trezește acea stare de frică. A rămas pentru el doar o întâmplare prin care a trecut.
De multe ori, greșim inconștient față de copiii noștri. Facem gesturi și luăm decizii care credem că rezolvă rapid și simplu problema. Dar când suntem conectați cu copiii și atenți la trăirile lor, avem ocazia să ne observăm și reparăm greșelile. Din păcate, dacă nu suntem atenți la mesajele lor, îi putem marca pe termen lung.
Părintele poate ajuta un copil să înțeleagă experiențele derutante și înspăimântătoare legate de pierderi. Ceea ce noi am putea considera ca nesemnificativ poate fi foarte important pentru un copil mic. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)
Dacă situația din parc se va repeta, dacă nu îi va fi explicată situația, băiețelul acesta va rămâne cu traume. Va uita probabil detaliile specifice, dar va rămâne cu convingerea că emoțiile puternice sunt periculoase. Peste câteva decenii, când copilul lui va plânge și se va trânti pe jos, corpul îi va intra în stare de alertă. Bineînțeles, multe alte situații îi vor putea stârni trăiri asemănătoare, la care va reacționa probabil inconștient.
Știu că am mai scris despre acest subiect. Am citit mult și am învățat aprofundat despre asta. Am lucrat adesea cu Tudor și Tereza și i-am ajutat de cele mai multe ori să treacă peste traumele suferite. Totuși, de fiecare dată, astfel de episoade îmi adâncesc și mai mult perspectiva. Și cred că convingerile pe care ni le-am format despre educație sunt adesea greșite și atât de adânc înrădăcinate, încât merită puse la îndoială cu fiecare prilej.
Lasă un răspuns