Când am văzut prima dată reclama pentru conferinţa dr. Lawrence Cohen, m-am gândit că opt ore petrecute în faţa calculatorului ar fi cam greu de obţinut pentru mine. Gândul mi-a fugit însă mereu într-acolo. Apoi o prietenă m-a întrebat dacă am aflat despre conferinţă. Atunci am căutat din nou detaliile şi, văzând că aş avea acces şi la înregistrare, m-am înscris. A fost una dintre cele mai frumoase sâmbete din ultimul an! Iar informaţia primită a fost peste aşteptările mele. Unul dintre subiectele interesante a fost despre relaţia dintre fraţi. Mi-a plăcut tare mult metafora folosită de dr. Cohen! Când vine vorba de certurile între fraţi, îndemnul a fost ca părinţii să fie precum soarele, nu ca un judecător.

Fiţi soarele, niciodată judecătorul! Soarele străluceşte asupra tuturor! Cu toţii avem nevoie de conectare şi iubire. Iar conectarea e mai importantă decât controlul. Cooperarea e mai importantă decât obedienţa. Obedienţa dispare imediat ce ne întoarcem spatele. Cooperarea are un scop profund. (Dr. Lawrence Cohen)

În ultima vreme am petrecut foarte mult timp singură cu copiii. Deşi la început m-am gândit că o să fie zile mai grele, am ajuns să mă bucur de ele din ce în ce mai mult. În primul rând, fiind singurul adult din preajmă, copiii nu mai au tendinţa de a oscila între doi poli. Apoi, nevoită fiind să mă ocup şi de treburi casnice, au mai des ocazia să mă imite. Tudor, mai ales, îşi găseşte mereu activităţi de viaţă practică, care presupun multă repetiţie, concentrare şi organizare. În plus, simt că suntem şi mai apropiaţi, pentru că mă joc mai mult şi mai des cu ei. De obicei, mama este cea care citeşte mult cu copiii. Acum aştept eu cu nerăbdare momentele în care, pe rând sau deodată, copiii mi se aşează în braţe cu cărţile lor preferate.

Zilele trecute, în timp ce pregăteam micul dejun, Tudor îşi turna apă din carafă în cană. Când s-a terminat, a luat cana-filtru şi pâlnia şi a început să reumple carafa. Tereza, curioasă de orice face Tudor, s-a apropiat de măsuţă şi a încercat să ajungă la carafă. După ce i-a spus de câteva ori să stea deoparte, Tudor a împins-o cu mâna, deranjat.

Nefiind foarte atentă de la început la tot ce s-a întâmplat, momentul acela m-a luat prin surprindere. Pentru că Tereza a protestat mai vehement, l-am luat pe Tudor de la masa mică, spunându-i să o lase în pace. Enervat, supărat, peste măsură de necăjit, mi-a zis în timp ce îl duceam în partea cealaltă a bucătăriei: „Dar eu lucram acolo!”. Şi atunci m-am oprit, plină de remuşcări. Tocmai intervenisem între ei, luând partea Terezei, fără să fiu atentă la toate amănuntele. Am fost judecătoarea, nicidecum soarele.

Regula casei, preluată din pedagogia Montessori, este cea a folosirii materialului disponibil. Dacă Tudor lucrează şi Tereza se arată interesată de ceea ce face, îl întrebăm dacă pot lucra împreună. Dacă nu e de acord, îi spunem Terezei să aştepte până termină Tudor şi îi oferim altceva de făcut. Regula este valabilă şi invers, desigur. Dacă este o activitate pentru care Tereza nu e încă pregătită, cum e lucrul cu foarfeca sau curăţătorul de legume, o ţinem departe de la început. Adesea, când ştie că materialul nu e potrivit şi pentru sora lui, Tudor se închide în altă cameră sau lucrează la masa înaltă.

Când mi-am dat seama că am încălcat regula, mi-am cerut scuze de la Tudor şi i-am explicat Terezei ce lucrează el acolo. I-am spus că va lucra şi ea curând cu carafa, pentru a-şi turna singură de băut. Apoi, l-am întrebat pe Tudor dacă ar vrea să îi toarne şi ei un pahar cu apă. Ştiam că e unul din gesturile care îi fac mare plăcere, aşa că am stat şi am privit cum o serveşte pe Tereza. La fel cum face de fiecare dată, şi acum ea i-a zâmbit larg şi a băut încântată apa oferită. Apoi i-am repetat lui Tudor rugămintea de a mă chema, oricând nu reuşeşte să o îndepărteze pe Tereza doar prin cuvinte.

Nu trebuie să fiţi perfecţi. Singurul lucru mai dificil decât să creşti un copil, este să creşti mai mulţi! De fapt, în cazul în care copiii voştri vă consideră perfecţi, se vor simţi prost pentru că ei nu sunt. Copiii au nevoie de un model pentru a învăţa cum să fie oameni adevăraţi. Aceasta înseamnă să recunoaşteţi atunci când greşiţi. Să fiţi dispuşi să creşteţi. Să vă oferiţi sprijinul pentru a face lucrurile mai bine data viitoare. Să faceţi eforturi să vă controlaţi propriile emoţii, indiferent de ce face copilul. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi)

În ultima vreme, copiii se joacă tot mai mult singuri. În fiecare zi, cel puţin un sfert de oră şi-l petrec lucrând împreună. Mă uimeşte felul în care îşi găsesc jocuri, de la cucu-bau la Hopa Mitică sau alergat împreună prin casă. Momentele acestea îmi aduc aminte cu atâta drag de cele în care mă jucam cu fratele meu, de care şi acum mă simt foarte apropiată! Şi ştiu că trebuie să facem tot ce ne stă în puteri pentru a-i ajuta să aibă o relaţie cât mai bună! Lucian le zice mereu: „Vă aveţi unul pe altul toată viaţa, e aşa important să fiţi prieteni!”. Alteori, le spunem: „Uite cât de fericită e Tereza că i-ai dat jucăria!”. Sau: „Se vede că îl iubeşti mult pe Tudor, e primul căruia îi zâmbeşti când te trezeşti.”

Sunt două cărţi care m-au ajutat până acum cel mai bine să înţeleg relaţia dintre fraţi. Sunt cărţile din care străluceşte soarele, de fiecare dată. Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi are sfaturi punctate pentru situaţiile care pot apărea într-o familie cu mai mulţi copii. Jocurile propuse în carte, unele gândite de dr. Cohen, ne-au fost până acum extrem de utile!

Rivalitatea dintre fraţi m-a ajutat să evit etichetările şi comparaţiile. Am înţeles de ce nu fac bine niciunuia dintre copii dacă vorbesc de „fratele mai mare” sau „surioara mai mică”. Maria Montessori a militat pentru unicitatea fiecăruia dintre noi. Fraza atât de des rostită de montessorieni, urmează copilul, este un principiu de bază al acestei educaţii. Comparaţiile nu folosesc nimănui, cu atât mai mult fraţilor. Ele aduc doar competiţie, în cel mai bun caz. Rivalitatea dintre fraţi mi-a dat mijloacele de a rezolva conflictele fără a recurge la ele.

Nu ne putem aştepta de la copiii noştri să fie mereu conectaţi la sentimentele de iubire pe care le au unul faţă de celălalt. (Nici măcar adulţii nu pot face acest lucru!) Este absolut firesc ca oamenii care trăiesc împreună să se înfurie unul pe altul. Dar dacă în familia noastră vom face o obişnuinţă din a ne rezolva problemele unii cu ceilalţi, dacă vom pune mare preţ pe relaţiile dintre noi, dacă preţuim şi protejăm relaţia unică dintre fraţi, atunci le vom transmite şi copiilor noştri această premisă. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi)

(Photo by Limor Zellermayer on Unsplash)