În ultima săptămână, i-am auzit destul de des pe copii spunând: „Ești o proastă!”. Exclamația în sine m-a uimit, pentru că nu știam de unde a apărut. Dar apoi i-am surprins recitând fragmente întregi dintr-o piesă de teatru pe care o ascultaseră pe mașină și am înțeles că era de acolo.
Reacția adulților, când îi aud pe copii vorbind astfel, este să-i certe, rușineze sau pedepsească. Fac asta pentru că așteptarea este că ei trebuie să vorbească frumos sau pentru că se simt direct lezați de vorbele copiilor. Fie de cuvintele în sine, fie de rușinea resimțită ca părinți ai unor copii care vorbesc astfel. În ambele cazuri, o luăm extrem de personal și ne raportăm la copil doar din perspectiva noastră, ca adulți.
Pentru mine, exercițiul este de a mă pune mereu în locul copilului. Ce înseamnă pentru el acele cuvinte? De ce simte nevoia să le folosească? Ce vrea să transmită astfel? Ce se întâmplă cu el? În momentul în care schimbăm perspectiva, reacția noastră devine cu totul alta.
În primul rând, dacă vrem ca ei să vorbească frumos, am putea începe cu noi înșine. Nu știu copil care să inventeze astfel de cuvinte; fiecare le-a auzit, inițial, din partea unui adult. Chiar dacă apoi au fost transmise de la copil la copil, originea lor este, cu siguranță, în vorbele unui adult. Și ați observat felul în care copiii preiau inclusiv inflexiunile vocii celui care le-a rostit (sau răstit) înspre ei prima dată?
Apoi, e important să vedem în ce momente alege copilul să folosească aceste expresii sau cuvinte. Uneori, poate fi doar în joacă, pentru a ne testa sau a le testa puterea. Dar, de cele mai multe ori, ele reapar atunci când copilul se simte amenințat sau temător. Când nu poate să se apere altfel, decât rostind ceea ce a primit, la rândul lui, în momente de tensiune. Când este atât de înfuriat, încât nu are cum să-și mai exprime furia decât strigând. Când „Ești o proastă!” devine un strigăt de ajutor, deghizat drept armă de apărare.
Copiii reacționează întotdeauna la ceva, chiar dacă acel ceva ne este invizibil nouă, părinților – și lor, de asemenea. (Dr. Mona Delahooke, Brain-Body Parenting)
În al treilea rând, copiii mici, mai ales, resimt o singură emoție o dată. Mintea lor nu este încă suficient dezvoltată pentru a percepe, de exemplu, și furie, și iubire sau frică, în același timp. Și chiar dacă ar putea face acest lucru, poate că nu au dezvoltat suficient controlul impulsurilor. Cu alte cuvinte, chiar dacă ar ști că nu e bine să spună acele cuvinte, le-ar fi foarte greu să se oprească. Ceea ce e de înțeles, mai ales dacă ne gândim că nici noi, ca adulți, nu reușim întotdeauna să ne controlăm. De ce să fim ipocriți, atunci, și să cerem asta din partea copiilor?
I-am învățat pe copii de câțiva ani, deja, că nu e despre ei atunci când cineva vorbește sau se comportă nepotrivit. Le-am spus că devine despre ei doar în momentul în care se simt provocați de ceea ce se întâmplă. Dacă îmi spun „Ești o proastă!”, eu înțeleg din asta că ei sunt foarte furioși în momentul respectiv. Și le spun exact asta, în loc să intru în discuții despre vorbele lor. Vreau să îi liniștesc și să restabilesc încrederea între noi, nu să îi îndepărtez și mai tare.
M-am întrebat adesea: „Dacă mi-ar spune în acele clipe că sunt frumoasă sau inteligentă, m-aș simți mai bine?”. Adevărul este că ne simțim provocați doar atunci când noi credem parțial sau total în cuvintele respective. Dacă noi avem dubii despre propria inteligență sau frumusețe, dacă stima noastră de sine este deja afectată, atunci ceea ce spun copiii, sau oricine altcineva, ne va provoca.
La fel, dacă noi am fost pedepsiți sau rușinați, certați aspru atunci când am vorbit urât, probabil că vom reacționa la fel de impulsiv față de copiii noștri. Cum ar putea ei să fie mai liberi decât am fost noi? Cum altfel ar ajunge să vorbească frumos, dacă noi nu facem ceea ce ni s-a făcut? Ceea ce nu vedem în aceste reacții, de fapt, este durerea. Chiar dacă am ajuns să vorbim cuviincios, nu am făcut-o pentru că am interiorizat frumosul, ci frica, rușinea sau furia. Aceleași sentimente care acum ne fac să reacționăm față de copiii noștri.
Nu ne compromitem valorile atunci când spunem că copilul este mai important decât conduita lui; mai degrabă, le afirmăm la nivelul lor cel mai profund. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold On to Your Kids)
„Ești o proastă!” este doar una dintre expresiile pe care aș fi vrut ca ai mei copii să nu le audă vreodată. Din păcate, clopotul de sticlă sub care mi-aș dori uneori să crească, le-ar deveni închisoare. Așa că, în loc să controlez excesiv mediul extern, aleg să îi ajut să își dezvolte reziliența. Să îi învăț să își exploreze emoțiile, nu să fugă de ele sau să le proiecteze asupra altora. Aleg calea mai lungă și mai grea, dar mult mai plină de însemnătate pe termen lung.
Comportamentul este doar vârful aisbergului. Sub cuvinte urâte, sub scuipat sau lovit, pot exista atâtea cauze nevăzute! La fel cum reacțiile noastre sunt doar umbre din trecut sau dovada unui somn insuficient, la fel și reacțiile copiilor sunt doar porți spre lumea lor interioară.
Îmi place să folosesc metafora elementelor naturale, pe care am regăsit-o și la dr. Shefali. Putem să devenim antidotul emoțional al copiilor noștri. Focul întețit nu are nevoie de vânt aprig, ci de calm. Apa învolburată se limpezește curgând liberă, nu îngrădită de obstacole. Pământul uscat are nevoie să fie udat cu blândețe, nu ignorat sau potopit.
Când vorbim sau încercăm să ne conectăm cu copiii noștri având aceeași stare de spirit ca ei – un lucru la care, ca părinți, suntem predispuși -, noi le intensificăm în mod inconștient starea emoțională, în loc să o temperăm. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conștientă)
Reușind să renunțăm la rolul nostru rigid de părinte sau adult, putem să ne conectăm cu adevărat cu copilul nostru. Învățăm astfel să îl cuprindem cu tot ceea ce are el de oferit, acceptându-i pe deplin întreaga ființă. Doar din acceptare și conectare poate veni îndrumarea. Conștiința morală îi succede celei de atașament. Reversul nu poate fi valabil.
(Photo by Mick Haupt on Unsplash)
Pot să vă cer câteva sfaturi? Copilul meu are 6 ani și am primit recent o reclamație în parc, pentru că a avut o ciondăneală cu un alt băiat și al meu l-a amenințat că va merge noaptea la el acasă să îl bată. Am observat și eu cu alte ocazii că este violent câteodată față de sora lui mai mică cu 3 ani. Uneori doar verbal, alteori o bruschează fizic. Nu vreau să mă alarmez prea tare, totuși nu aș vrea să ignor semnele. De ceva timp și vecina din bloc, la care apelăm ocazional ca bonă, mi-a spus lucruri similare. Recent a făcut-o proastă pe vecină, pentru că nu i-a dat voie să răstoarne ghivecele de flori în mijlocul casei ca să transporte pământul cu excavatorul de jucărie. Femeia mi-a spus că băiatul e tot mai obraznic și că dacă va continua așa, nu crede că ne va mai putea ajuta cu supravegherea lui.
Mă doare acest lucru, pentru că noi nu i-am pus niciodată etichete. Cum aș putea proceda cu vecina? Femeia este foarte cumsecade, îl iubește ca pe nepotul ei. La noi în familie nu există astfel de reguli de bună purtare, nu vreau să cresc un copil cuminte, un copil timorat de regulile din jur. Nu l-am dat nici la grădiniță, din aceleași motive. Am ales calea aceasta, a parentingului conștient, pentru a-i fi bine copilului. Dar ultimele semne mă îngrijorează. Mi-e teamă că libertatea prea mare de care beneficiază în familie generează dificultăți de adaptare în societate, care funcționează după alte reguli. Mi-e teamă că va avea dificultăți de relaționare cu alți copii. Vă mulțumesc pentru sfaturi.
Dragă Ștefania,
Îți mulțumesc că mi-ai scris.
Sunt mai multe planuri de luat în considerare în ceea ce scrii. Ar fi vorba de cei din jur și așteptările lor, de copilul tău și ceea ce se întâmplă cu el și de tine și ceea ce se întâmplă cu tine.
Pentru ceilalți, așteptările tradiționale sunt cunoscute și aici te-aș invita să vezi cât de mult le dai voie să te afecteze, când anume faci asta și de ce.
Apoi, pentru băiatul tău, caută să vezi ce se întâmplă. Când anume e violent față de sora lui, când anume reacționează față de vecina, care sunt reacțiile față de voi, părinții? Găsești un tipar? Când au apărut schimbările? Ce le-a putut cauza? Mediul copilului nu sunt doar cei din jur, ci și cărțile, ecranele, radioul, …
Am zâmbit când am citit despre pământ și excavator, pare a fi o scenă din curtea noastră. După vârsta de șase ani, copiii sunt interesați de munca mare, de proiecte mari, care îi țin ocupați uneori și zile întregi sau mai mult. Cum anume îi poți satisface nevoia asta? Parentingul conștient nu înseamnă lipsa regulilor, ci limite stabilite pentru siguranța copilului și a celor din jur. Răsturnarea pământului în mijlocul casei pare o acțiune care are nevoie de redirecționare sau limitare (înspre afară sau doar pe o suprafață anume). Iar când ai în minte un proiect serios, poate fi destul de deranjant să fii oprit din asta, fără a primi vreo alternativă. 🙂 Reușești să fii traducător între fiul tău și vecină, oare? Să îi ajuți să găsească sau să își creeze un punct comun între cele două lumi în care trăiesc?
Mi-ai scris de durere și frică, pentru tine. Ce anume te doare, de ce anume ți-e frică? Ce așteptări ai tu de la el, de la tine, de la ceilalți? Ai scris de libertate „prea mare”. Poate fi libertatea „prea mare”? Ce înțelegi tu prin asta? Ce e mai important? Libertatea sau relaționarea? Te întreb, pentru că simt că le-ai pus în antiteză, deși ele nu e nevoie să fie astfel.
Cu drag,
Anca
Dragă Anca,
Îți mulțumesc pentru răspuns. Da, mă afectează așteptările celorlalți. Ne-am străduit să facem să fie bine, dar se pare că am greșit mult și copilul are probleme. Mă simt vinovată pentru problemele lui, pentru că îmi este destul de clar că sursa lor este calea pe care am ales-o pentru el. Nu îmi vine să ignor părerile celorlalți și să merg pe drumul acesta fără să îmi pese de cei din jur. Dacă ar fi fost cazuri singulare, ar fi fost altfel, dar am tot mai multe semne că problema nu e la alții, ci la noi.
Bineînțeles, și noi avem reguli și limite, dar regulile nu sunt aceleași ca în alte case, iar acum, când iese treptat din orizontul familiei, are probleme de adaptare, pentru că trebuie să accepte și să trăiască după reguli cu care nu a fost obișnuit. Vine toamna și va merge la școală. Lipsa grădiniței a dus la o socializare deficitară, indiferent de cât de mult ne-am străduit noi să suplinim lipsa acesteia. Copilul are deja probleme de relaționare, am observat că alți copii îl evită, pentru că este altfel, pentru că nu știe să socializeze cu ei. Ce va fi la școală? Va fi foarte greu. M-am gândit la varianta home-schooling, dar nu cred că este o soluție bună. Lipsa socializării îl va afecta și mai mult, mai ales în perioada preadolescenței și apoi a adolescenței, care sunt perioade dificile. Avem și noi cărți, avem și noi ecrane, dar nu putem suplini lipsa celor de vârsta lui. Așteptările mele pe termen lung sunt să își găsească locul în lume, să fie fericit. Nu vreau să sufere pentru că va fi neadaptat și/sau sau dat la o parte. Dacă prețul libertății sunt problemele de relaționare și eșecul integrării în societate, încep să mă gândesc că din dorința de a face bine am făcut în același timp și mult rău.
Mulțumesc mult pentru sugestii și pentru timpul tău. Voi analiza, dar perspectivele nu sunt îmbucurătoare.
Dragă Ștefania,
Îți recomand călduros cartea „Hold On to Your Kids”, de Gordon Neufeld și Gabor Mate. Cred că te va ajuta mult.
Te-aș mai întreba cum a fost pentru tine relaționarea cu ceilalți copii. Te-ai simțit dată la o parte, ai simțit că nu îți găsești locul?
Știi, astăzi îi ziceam Terezei că dacă cineva îi cere vreodată să se schimbe sau să facă ceva împotriva voinței ei, pentru a o accepta, atunci să plece cât mai repede de acolo. Socializarea și integrarea pot merge mână în mână cu libertatea. Dacă nu merg, poate libertatea merită căutată în altă parte. Prețul mi se pare mai mic decât cel al pierderii de sine.
Cu drag,
Anca
Dragă Anca,
Nu, nu am avut niciodată probleme de relaționare cu alți copii, nu m-am simțit dată la o parte. M-am jucat toată copilăria cu alți copii la bloc, la țară, în tabere și a fost bine. Îmi amintesc și acum cu drag de copilărie și mi-aș dori să aibă și copiii mei parte de aceleași experiențe frumoase. De aceea mă uit cu îngrijorare la aceste semne care arată că fiul meu are o atitudine de bully, chiar dacă în spatele vorbelor sau acțiunilor se află motive întemeiate, frustrări, dureri.
Îmi pare rău, sunt dezamăgită de ce mi-ai scris. Și eu sunt de părere că nu trebuie să te schimbi de dragul altora, să faci eforturi să fii altfel, să îți negi ființa, doar pentru a fi acceptat, dar problemele concrete de comportament pe care le-am menționat țin de bun simț, nu de negarea sinelui. Până la urmă, libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt. Copilul din parc pe care l-a amenințat al meu sau vecina nu sunt cu nimic vinovați pentru frustrările fiului meu. Îmi pare nespus de rău să recunosc lucrul acesta, pentru că e vorba de copilul meu.
E foarte importantă stima de sine, e una din țintele pe care mi le doresc pentru copiii mei, dar stima de sine nu ar trebui să excludă respectul față de cei din jur. Nu vreau ca ai mei copii să se transforme în niște persoane asociale și nici nu vreau să plătească prețul unor persoane neînțelese, să se retragă în lumea lor, liberi, dar neadaptați, pentru că această retragere, prețul libertății, va aduce multă suferință, vorba Luceafărului: „iar eu în lumea mea mă simt, nemuritor și rece”. Nu vreau Luceferi care strălucesc singuratici pe cer, vreau mai degrabă Pleiade, stele care se simt bine alături de suratele lor și licăresc atât de frumos împreună.
Ca să închei totuși cu un zâmbet, cam amar, ce-i drept, îmi pare rău. I am very (Monte…)sorry 🙁
Dragă Ștefania,
Îți mulțumesc pentru răspuns. Îți doresc mult succes în a găsi drumul potrivit pentru voi.
În continuare, mi-ar face mare plăcere să ne vedem.
Cu drag,
Anca