Mi se întâmplă uneori să citesc cărţi care, în principiu, nu au nicio legătură una cu cealaltă şi care pentru mine devin, totuşi, puternic întreţesute. Am cumpărat cartea lui Hans Rosling, Factfulness, pentru că era o ofertă Kindle irezistibilă şi m-a intrigat prezentarea ei. Tocmai când mi se părea că trăiesc într-o lume tot mai sumbră, cartea aceasta m-a convins că mai există speranţă. Şi, mai presus de toate, mi-a arătat că, contrar percepţiei generale, lumea progresează. Desigur, întotdeauna e loc de mai bine, dar trendul mondial e, cu siguranţă, unul pozitiv.

Să ne gândim la lumea în care trăim. Război, violenţă, dezastre naturale, dezastre provocate de om, corupţie. […] Lucrurile sunt rele şi ni se pare că se înrăutăţesc, aşa-i? Eu numesc aceasta viziunea prea dramatică asupra lumii. Este stresantă şi înşelătoare.

Deşi lumea se confruntă cu provocări uriaşe, am făcut progrese enorme. Aceasta este viziunea asupra lumii bazată pe fapte. (Hans Rosling, Factfulness. Zece motive pentru care interpretăm greșit lumea și de ce lucrurile stau mai bine decât crezi)

Acum mai bine de unsprezece ani, am fost trimisă timp de trei luni în Germania, într-un schimb de experienţă. Am locuit acolo într-un fel de cămin studenţesc, dar la etajul unde erau aproape numai străini. M-am împrietenit încă din primele zile cu o iraniancă, venită să studieze limba germană. În ultima lună, când a trebuit să stăm câte doi în cameră, noi am ales să fim colege. Eram deja cunoscute drept „gemenele”, datorită faptului că ne înţelegeam atât de bine şi petreceam destul de mult timp tăifăsuind într-o germană în care uneori foloseam mai multe semne decât cuvinte. De la Bahar am învăţat despre cultura iraniană. Avea o mândrie aparte în a vorbi despre trecutul lor, mai ales cel de dinaintea Revoluţiei Islamice din 1979. Cunoscând-o pe ea, mi-am dat seama cât de puţine ştiam, de fapt, despre popoarele de pe alte continente.

În Germania cred că am avut cele mai dese momente în care a trebuit să-mi definesc apartenenţa. Uneori eram româncă, atunci când povesteam cu colegii nemţi, alteori europeancă, în discuţiile cu vecinii de etaj din Turcia, Iran, Rusia, Spania sau Germania. Eram creştină, când aflam despre obiceiurile Ramadanului de la vecina de palier, psihiatră din Turcia, sau când o vedeam pe Bahar rugându-se pe covoraşul din cameră, pe care îl ocoleam cu respect. Eram persoană fără deficienţe, de câte ori lucram în biroul pe care l-am împărţit o perioadă cu un contabil eritreean, aflat în scaun cu rotile.

Cartea Curajul în sălbăticie, de Brené Brown, am luat-o cadou pentru o prietenă, care a schimbat atât serviciul, cât şi oraşul de domiciliu. Mi-a plăcut foarte mult Darurile imperfecţiunii şi mi s-a părut autoarea potrivită pentru acest context. Răsfoind-o, însă, mi-a depăşit atât de mult aşteptările, încât am cumpărat-o şi pentru mine. Cartea vorbeşte despre apartenenţa reală, cea care presupune să rămâi uneori singur cu tine însuţi, înfruntând metaforic-numita sălbăticie în care trăim.

Sălbăticia reprezintă un teritoriu vast şi periculos, în care ne confruntăm cu obstacole greu de depăşit, dar şi un refugiu al naturii şi al frumuseţii, în care ne retragem pentru contemplare. (Brené Brown, Curajul în sălbăticie)

În aceeaşi perioadă în care găseam aceste două cărţi, am intrat pe fugă într-o librărie, pentru a-i lua un cadou nepotului meu. Am dat peste o carte care mi s-a părut frumoasă şi interesantă, aşa că am luat-o în dublu exemplar, pentru a o citi şi cu copiii. Abia seara, acasă, am înţeles ce bijuterie cumpărasem! Copiii lumii este o carte cu imagini simple, puternice, dar atât de complexă, încât a devenit imediat una dintre favoritele noastre! O găsesc potrivită chiar şi pentru cei de şcoală primară, datorită complexităţii temelor care pot fi abordate în timp ce e citită. În plus, imperfecţiunile copiilor ilustraţi în carte şi normalitatea cu care sunt prezentaţi o fac cartea ideală. Cât e de important ca fiecare copil să ştie că este perfect aşa cum e!

Copii imperfecţi - Copiii lumii

Educaţia pentru pace a fost deosebit de importantă pentru Maria Montessori. Ea însăşi nominalizată de trei ori la Premiul Nobel pentru Pace, a militat mereu pentru schimbarea societăţii prin copii. În viziunea ei, rolul politicii este de a evita conflictele, pe când rolul educaţiei este de a construi pacea. De aceea, în mediul Montessori, copiii sunt expuşi cât mai devreme diferitelor culturi, învăţând despre alte popoare şi obiceiuri. De altfel, întrucât crea indivizi prea liberi în gândire, învăţământul Montessori a fost singurul interzis atât de regimul fascist, cât şi de cel hitlerist.

La câteva zile după ce am ajuns în Germania, au venit în delegaţie nişte colegi din România. Pentru a-mi face acomodarea mai uşoară, am ales să îi însoţesc în programul lor din zilele respective. Printre altele, am participat la un examen de formare profesională, unde am făcut cunoştinţă, în treacăt, cu profesoara care îi pregătise pe cursanţi. O doamnă mai în vârstă, preocupată ca elevii să se descurce cât mai bine, nu ne-a reţinut pe fiecare, desigur. Reîntâlnind-o după scurt timp la magazinul din cartier, am salutat-o. M-a întrebat, surprinsă, de unde ne cunoaştem. Pe când îmi terminam cumpărăturile, m-a căutat, întrebându-mă dacă nu vreau să o însoţesc la Noaptea muzeelor. Un simplu salut şi un zâmbet mi-au adus una dintre cele mai frumoase experienţe de viaţă!

Am avut ocazia de a străbate oraşul Frankfurt alături de ea şi un prieten de-al ei, ambii născuţi şi crescuţi acolo, care m-au dus de la Muzeul de Criminalistică la cel de Artă Modernă, la Muzeul Filmului German sau la cel de Istorie. Când ne-am încheiat noaptea pe teresa Muzeului de Istorie Naturală Senckenberg, bând un pahar de vin roşu, mă dureau degetele de la cât răsfoisem dicţionarul german-român. Abia atunci am aflat, surprinsă, că o aşteptam acolo pe soţia domnului care ne condusese cu maşina. Era asiatică, lucra la Muzeu şi cu ea vorbeau aproape numai în limba engleză. Cu mine folosiseră germana, însă, pentru a mă impulsiona să mă acomodez mai repede. Doi oameni, pe care de atunci nu i-am mai revăzut, dar care m-au schimbat atât de mult!

Brené Brown a găsit patru elemente ale apartenenţei adevărate. Ele sunt firul roşu al acestor cărţi pe care le-am găsit în acelaşi timp. Şi mi-am dat seama că sunt principiile după care noi am ales să ne creştem copiii.

  1. E greu să urăşti oamenii faţă în faţă. Apropie-te.
  2. Combate vorbăria goală cu adevărul. Fii civilizat.
  3. Dă mâna cu oameni necunoscuţi.
  4. Ţine spatele tare. Lasă pieptul vulnerabil. Inima las-o sălbatică. (Brené Brown, Curajul în sălbăticie)

Traduse în limbajul copiilor, am regăsit aceste principii pe ultimele două pagini din Copiii lumii.

Fiecare viaţă este o poveste. E mai uşor să înţelegi pe cineva când îi cunoşti povestea.

Fiecare viaţă este o poveste

Tu eşti o părticică din lumea asta mare. Dar totodată, tu însuţi eşti o lume. Aici e locul tău. Ce se va întâmpla mai departe în povestea ta? (Tessa Strickland, Kate DePalma, Copiii lumii)

Tu eşti o părticică din lumea asta mare

2 gânduri despre “O lume, două istorisiri, trei cărţi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *