Zilele trecute, pe când Tereza mergea pe marginile rigolei de lângă trotuar, a alunecat. Și primul impuls pe care l-am avut a fost să-i spun: „Eu ți-am zis să nu mergi pe acolo!”. Din fericire, eram mai la distanță, așa că l-am văzut pe Tudor sărindu-i repede în ajutor. Mi-am înghițit vorbele lipsite de compasiune și am întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva.

Chiar dacă sutem conștienți de cât de benefic poate fi răspunsul empatic, acesta nu este totuși ușor de dat. Pentru mulți dintre noi, limbajul este nou și ciudat. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

Am auzit adesea spunându-li-se copiilor „Așa-ți trebuie! Eu ți-am zis! Vezi dacă nu m-ai ascultat?”. Aceste vorbe mi-au fost spuse și mie, cu siguranță, copil fiind. Am observat că uneori ele vin dintr-un sentiment de frică a părintelui, care nu știe cum să reacționeze când copilul se rănește. Alteori, ele acoperă un sentiment de vinovăție sau o încercare a adultului de a se disculpa față de ce s-a întâmplat.

Din păcate, oricare ar fi motivul pentru care simțim nevoia să le rostim, ele nu aduc nimic bun. E doar o formă de superioritate și o deconectare de la suferința copilului. Când copilul greșește, primește deja lecția din fapta în sine. Acel „Eu ți-am zis! Așa-ți trebuie!” nu face decât să îi distragă eventual atenția de la învățămintele întâmplării. În plus, îi demonstrează că noi nu suntem alături de el.

Când i-a sărit în ajutor, Tudor i-a spus simplu: „Rigola e înclinată, e mai greu să mergi așa.” E o tehnică pe care am folosit-o adesea, prin care descriu sau le dau informații copiilor despre ce se întâmplă. În loc să cobor la nivelul emoțional, rămân la cel rațional. Încurajez cooperarea, cu alte cuvinte, în loc să intru într-o luptă de putere cu copilul.

Este mai ușor să te concentrezi asupra problemei când cineva doar ți-o descrie.

Informațiile sunt mai ușor de acceptat decât acuzațiile. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

Am scris adesea din și despre cartea Cum să le vorbim copiilor. Este, în continuare, una dintre preferatele mele. Etichetele, pedepsele, mustrările și acuzațiile sunt doar câteva dintre abordările nepotrivite despre care vorbesc autoarele când vine vorba de relația cu copiii noștri.

A le spune celor mici că noi știm mai bine și că merită ceea ce li s-a întâmplat nu duce decât la stimă de sine scăzută, la inacțiune și la sentimente de autoînvinovățire. Superioritatea noastră nu îi învață deloc cum să își regleze singuri emoțiile. S-ar putea să ne ajute pe noi pe moment să ne simțim mai bine, dar relația cu copilul nostru nu va avea decât de suferit.

Avem multe asemenea exprimări pe care le rostim, de cele mai multe ori, inconștient. Când ne oprim să cugetăm asupra lor, ne dăm seama că, în loc să ajute, ele mai mult strică. Când le conștientizăm originea și impactul asupra relațiilor noastre începem să ne schimbăm. Și chiar dacă uneori ne vine să rostim cuvintele acelea, ne putem opri chiar în mijlocul frazei, dacă e nevoie. În timp, dacă avem grijă de noi și de felul cum reacționăm, vom reuși să schimbăm automatismele.

Modul cum comunicăm cu proprii noștri copii are un impact profund asupra dezvoltării lor. Când comunicarea este reciprocă și afectuoasă, acest lucru face să se dezvolte în copil un sentiment de securitate. Relațiile sigure, dătătoare de încredere ajută copiii să reușească în multe domenii ale vieții lor. (Daniel J. Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent)

(Photo by Arwan Sutanto on Unsplash)