Etichetă: Bucatarie

Viața practică la patru ani

Viața practică în lumea Montessori se referă la activitatea care are drept scop îngrijirea personală, a casei sau a mediului înconjurător. Copiii mici sunt deosebit de atenți la ceea ce se întâmplă în jurul lor și doresc să ia parte la viața de zi cu zi. La început, activitățile de viață practică e important să fie prezentate cât mai simplu, în pași mici, dar cât mai atractiv. În timp, copiii se vor bucura să preia sarcini tot mai complexe.

Maria Montessori spunea că exercițiile legate de viața practică sunt primele care captează atenția copilului intrat în mediul Montessori. Odată trezit interesul și dezvoltată concentrarea, se introduc exercițiile senzoriale, apoi de limbaj, matematică sau din alte arii de dezvoltare.

La Tereza, vârsta de patru ani înseamnă menținerea interesului pentru exercițiile legate de viața practică. Și, văzând că se descurcă atât de bine în anumite privințe, ne e greu uneori să ne amintim că, pentru copii, procesul este mai important decât rezultatul. Și că, uneori, oricât de bine am ști să facem anumite lucruri, tot avem momente când vrem să le facă alții în locul nostru sau să primim ajutor.

Pasiunea Terezei în această perioadă este să facă aluat. Vrea să facă asta în fiecare zi, mulțumindu-se rareori cu plastilina, din care nu poate gusta la sfârșit. Nevoia de ordine, puternică la această vârstă, o determină să aleagă mereu același aluat, făcând de prea puține ori abateri de la el. Făină, apă, ulei, puțină scorțișoară, eventual și drojdie, este suficient pentru a face câteva figurine pe care le mănâncă sau oferă altora cu plăcere.

Poate deja să toarne apă din carafa mare, de un litru, chiar și atunci când e plină. În cazul în care îi curg câțiva stropi pe lângă, știe să ia cârpa și să șteargă, de cele mai multe ori. În zilele în care alege să pună masa, o face cu multă atenție. Într-o seară, vrând să facă picnic în sufragerie, și-a pregătit încântată cina. A întins pătura de picnic pe jos, la fel ca Liv și Émy, din cartea care îi place în această perioadă. Și-a turnat laptele în carafă, și-a ales cana preferată și farfurioare pentru fiecare. A cerut pâine cu unt și telemea, lângă care a pus niște ardei roșu. Desigur, furculița pentru legume a fost ideală și pentru mâncat chifteaua pe care și-a adus-o cu grijă din bucătărie.

Urmând exemplul lui Tudor, își sparge singură oul pentru ou ochi, pe care îl mănâncă apoi cu mare plăcere. Curățatul și tăiatul legumelor pentru mâncat crude sau gătit este, în continuare, una dintre activitățile preferate ale ambilor copii. Și, în ultima vreme, cumpărăm ceva mai des detergent de vase. Terezei îi place să își spele farfuria și tacâmurile temeinic.

Bideul din baie strălucește de curățenie, pentru că îl spală aproape zilnic, cu burete și săpun. La fel de interesantă i se pare și ștergerea oglinzii de la dulapul din camera noastră. Îi place să folosească pulverizatorul cu apă și să șteargă apoi cu două rânduri de cârpe, până când rămâne totul uscat. În aceeași categorie intră și măturatul, fiind tot mai pricepută în mânuirea concomitentă a măturii și fărașului.

Atunci când au mediul pregătit, copiilor le plac foarte mult aceste sarcini casnice. Iar dacă țin neapărat să facă ceva, dar nu au materialul la dispoziție, lucrează atât de bine în echipă, pentru a-și găsi cele necesare! Creativitatea de care dau dovadă ne surprinde, adesea.

Tudor a avut o perioadă când a fost extrem de interesat de făcut funde. I-am pregătit atunci și materialul Montessori care să îl ajute. Tereza a învățat între timp să facă nodul, dar fundele încă nu îi reușesc. În schimb, își încheie nasturii, fermoarul, prinde capsele și carabina de la poșetă sau echipamentul de cățărare. Reușește să se îmbrace singură, deși sunt zile sau momente în care preferă să fie asistată. Urmărindu-mă pe mine, dar și citind din Kiki și Jax, împăturește hainele cu plăcere, punându-le uneori singură în dulap.

În luna decembrie, copiii s-au întors din grădină cu un mănunchi de ceapă verde. O găsiseră sub stratul de iarbă pe care îl cosiseră cu câteva săptămâni mai devreme. Au fost atât de fericiți să mănânce din ceapa aceea! Activitățile de grădinărit sunt și ele parte din viața practică. Iar Tereza lucrează cu bucurie în grădină, în rând cu Tudor. Le face plăcere să ne amintească cum și-au ajutat bunica să planteze arpagicul. Și cum l-au udat apoi, înainte să se bucure de ceapa bună din care mușcă de parcă ar fi măr.

Ucenică vrednică a lui Tudor, reușește să mânuiască destul de bine șurubelnița sau mașina de găurit. Una dintre glumele lor, auzite de la persoane îngrijorate că ar putea păți ceva, este: „Fetițele nu lucrează cu ciocanul!”. Din fericire, plăcerea de a face trece dincolo de astfel de convingeri, pe care și noi le punem la colț. „Să nu lași pe nimeni să-ți spună de ce ești sau nu în stare” este una dintre replicile pe care Lucian i le dă mereu Terezei.

Sunt zile în care simt că nu putem ține ritmul cu modul în care deprind ei lucrurile. Sunt atât de dornici să facă singuri, încât e nevoie uneori să ne reamintim cât de mult au crescut. Și, cu cât sunt mai implicați, cu atât progresează mai repede. Important este să învățăm noi, la timp, cum să facem un pas în spate și să le lăsăm calea liberă.

Adultul care nu înţelege că un copil trebuie să îşi folosească mâinile şi care nu recunoaşte în asta prima manifestare a instinctului de a munci, poate fi un obstacol pentru dezvoltarea copilului. —Maria Montessori (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)

8 februarie 2022
Carafa cu apă

Nu ţin minte exact când i-am lăsat lui Tudor carafa cu apă la îndemână. Ştiu că am început să îi arăt cum se foloseşte carafa în jurul vârstei de un an. Şi apoi l-am lăsat să exerseze mult, mai ales la sfârşitul mesei. Înainte de a împlini doi ani, m-am trezit într-o noapte când el ieşea din cameră şi l-am urmărit, în linişte. A mers în bucătărie, a aprins becul la cămară, cum făceam noi de obicei noaptea, să nu fie aşa puternică lumina, a luat carafa cu apă şi a turnat în pahar. După ce a băut, s-a întors direct în pat şi a adormit. Am fost atât de uimită, încât de-abia m-am abţinut să nu îl trezesc pe Lucian, să îi spun şi lui. De atunci, a făcut asta adeseori şi noi am stat deoparte de fiecare dată.

Când Tereza s-a ridicat în picioare şi a ajuns la raftul unde era tava cu carafa cu apă, am mutat-o mai sus. Am verificat să ajungă Tudor cu uşurinţă la ea şi am lăsat-o acolo câteva luni bune. Când Tereza s-a urcat pe scaune, ajungând din nou la tavă, am înţeles că e momentul să o învăţăm să toarne singură. Dar tot nu i-am lăsat la îndemână carafa cu apă, considerând că e prea devreme.

De câteva săptămâni, însă, am repus tava la locul iniţial şi am lăsat doar paharele cu apă pe ea. Raftul e lângă masa mică din bucătărie şi alături e cârpa cu care poate şterge picăturile căzute. Acum câteva zile, i-am pus şi carafa cu apă suficientă cât să umple un pahar. Mai ales la început, se pune doar atâta apă câtă sunt dispuşi adulţii să şteargă. Pentru că, dacă lăsăm copilul să exerseze singur, o parte din apă va ajunge şi pe masă sau pe jos.

Când insistăm să îi arătăm din nou copilului cum să facă activitatea, înainte ca el să aibă ocazia de a se corecta singur, îi răpim şansa de a se distanţa de noi. Îl învăţăm implicit că, dacă el nu e aşa cum ni-l dorim noi, nu e suficient. Îi inoculăm o teamă de eşec, în loc de încredere în propria capacitate. Deşi credem că îl ajutăm, îi predăm, de fapt, o lecţie complet diferită. Ajutându-l, l-am privat de ocazia de a se bucura de încredere în sine. (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)

La început, lui Tudor i-am pus o carafă mică, din ceramică. Am învăţat mai târziu că e mai bine să fie transparentă, pentru a vedea clar câtă apă e în carafă. Conform principiilor Montessori, toate materialele sunt din sticlă sau porţelan. Am cumpărat două carafe pentru vişinată, de un sfert de litru, destul de ieftine. Când una s-a spart, acum vreun an, am înlocuit-o uşor. Paharele sunt şi ele simple, potrivite pentru mâinile micuţe şi, mai ales, ieftine şi uşor de înlocuit dacă se sparg. Pentru că Tudor bea din ele, Tereza a trecut şi ea devreme de la cele mici, de început, la acestea.

Când am început să învăţ despre Montessori şi să ne adaptăm viaţa la acest stil, mama m-a întrebat de ce trebuie să înveţe copiii aşa devreme să facă atâtea lucruri, pentru că oricum le vor deprinde mai târziu. M-am gândit atunci îndelung la întrebarea ei, încercând să văd dacă ar mai fi şi alte motive. Desigur, cel al independenţei, care este răspunsul evident, mi s-a părut că nu era complet. Acum, văzând dezvoltarea lui Tudor, mai ales, cred că explicaţia ar fi mai complexă.

Dincolo de încântarea dată de simţul competenţei, este responsabilizarea. În plus, dezvoltarea mentală a celor mici nu are decât de câştigat. Cât de multe situaţii care necesită rezolvare, într-o simplă turnare a apei dintr-o carafă! În primul rând, e decizia de a ţine paharul pe tavă sau de a-l muta la masă. Atenţia de a-l prinde cu două mâini şi apoi de a te întoarce după carafa rămasă pe tavă. Turnarea în sine a apei şi concentrarea de care e nevoie pentru asta. Satisfacţie, desigur, de a bea dintr-un pahar pe care ţi l-ai umplut singur!

În cazul unor pete de apă, e nevoie să iei cârpa, să ştergi, să o pui la loc. Să faci la fel cu carafa de apă şi cu paharul. Câţi paşi de învăţat, pentru o operaţie care nouă ne pare atât de simplă! Faptul că nu depinzi de nimeni, independenţa aceasta se cere multiplicată şi în alte zone ale vieţii. Copilul mic care îşi toarnă singur apă e interesat să se şi îmbrace sau dezbrace singur, să folosească toaleta, la fel ca adulţii, să mănânce singur. Şi, cred eu, e mult mai liniştit şi relaxat, împăcat cu sine.

În serile trecute, cerând Tereza să bea sana, Lucian a vrut să îi toarne el în pahar. Dar ea a protestat imediat, vehement: „Singu’! Singu’!”. Şi atunci, lăsând-o s-o ţină ea, dar păstrând o mână în partea de jos a sticlei, Lucian s-a conformat. Pe când îşi ducea fericită paharul la gură, Tereza a repetat cu satisfacţie: „Singu’!”. Desigur, am fi putut chiar să-i turnăm mai întâi într-o carafă, pentru a avea şi mai multă libertate. Ar fi turnat atunci, cu adevărat, singură. Dar ca adulţi, încă învăţăm când să ne retragem, să îi sprijinim doar atât cât e necesar şi niciun pas în plus. Noi suntem într-un proces continuu de reeducare, dar care merită din plin!

Nu interveniţi [în timp ce copilul lucrează]!

Corectăm doar greşeala intenţionată. Asta înseamnă că avem rezerve pentru efectele greşelilor neintenţionate. Trebuie să avem rezerva emoţională de a rămâne calmi când carafa de sticlă cade din mâinile copilului. Trebuie să avem la îndemână ustensilele cu care să curăţăm mizeria. (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)

Tereza va împlini în curând douăzeci şi una de luni. Sunt încă multe momentele în care Tudor o „răsfaţă” şi îi toarnă el apă sau lapte în pahar. Dar, tot mai des, reuşeşte să facă asta singură. Abia aştept clipele în care va putea să îi întoarcă favorurile lui Tudor! Cred că o va face cu aceeaşi bucurie şi generozitate. Important este să îi oferim în continuare cât mai multe astfel de ocazii de independenţă.

Adultul care nu înţelege că un copil trebuie să îşi folosească mâinile şi care nu recunoaşte în asta prima manifestare a instinctului de a munci, poate fi un obstacol pentru dezvoltarea copilului. —Maria Montessori (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)

26 iunie 2019
Scaunul înalt pentru mâncat

Când Tudor a cerut tot mai des să mănânce cu noi la masa înaltă din bucătărie, am căutat o soluţie şi pentru Tereza. O perioadă, am mâncat eu alături de ea la masa mică, dar nu era cea mai bună soluţie. Scaunul înalt clasic ar fi presupus să o aşezăm noi în el, deci nu l-am luat în calcul. Ştiam că scaunul Tripp Trapp este unul dintre cele recomandate în grupurile Montessori, aşa că am gândit o soluţie similară.

Pentru a lucra cu uşurinţă la blatul din bucătărie, i-am luat lui Tudor taburetul de la Ikea. Găsisem o metodă de a-l transforma în turn de învăţare, dar nu a mai fost nevoie, pentru că era deja mai mare şi îl folosea cu atenţie. Când am renunţat la scaunul înalt clasic, am folosit taburetul pe post de scaun, sprijinindu-l de perete. Bonusul era că încăpea sub masă, când nu era folosit, aşa că am câştigat şi spaţiu în bucătărie.

Am folosit taburetul acesta ca bază pentru scaunul înalt al Terezei. Lucian a meşterit un suport, să nu cadă de pe el. Am măsurat să fie sub blatul mesei, să îl putem pune în continuare dedesubt, când nu e folosit. Pentru că îl vom folosi astfel doar câteva luni, nu am vrut să dăm găuri în taburet. Am hotărât să-l prindem cu nişte menghine de tâmplărie. Tereza a învăţat să le dea jos pe cele hidraulice, aşa că am trecut la nişte menghine cu înşurubare. Pentru că nu stătea încă suficient de sus la masă, am mai pus o bucată de lemn între bază şi suport.

După doar câteva încercări, Tereza a reuşit să se urce singură pe scaun, cu multă încântare. Acum, când termină de mâncat, împinge masa şi se dă jos cu atenţie, tot singură. O supraveghem de fiecare dată, dar facem asta oricum, de câte ori mănâncă. Şi pentru că, în restul timpului, scaunul e sub masă, nu urcă pe el fără noi.

Cred că şi datorită faptului că Tereza a început să mănânce direct la masa joasă, nu aruncă aproape deloc mâncare pe jos. De fapt, în ultima vreme mănâncă destul de curat, folosind tacâmurile pentru mâncărurile lichide şi uneori chiar şi mâinile, pentru cele mai solide. Avantajul improvizaţiei noastre este că pot lua deoparte doar suportul, să îl spăl, la nevoie. Iar taburetul a rămas intact şi îl vom putea folosi încă mulţi ani, de acum încolo.

Tudor foloseşte între timp scaunele obişnuite ale adulţilor, cu multă încântare. Totuşi, sunt momente când alege să stea şi el „pe scaunul Terezei”. Face asta mai ales când lucrează ceva la masă sau dacă mănâncă în timp ce ea doarme.

Dacă, prin urmare, ceea ce înţelegem prin educaţie este să ajutăm viaţa copilului în procesul de dezvoltare, tot ce putem face este să ne bucurăm de fiecare dată când el ne-arată că a ajuns la un nou nivel al independenţei. […]

Primul instinct al copilului este să-şi ducă singur acţiunile la bun sfârşit, fără să-l ajute cineva şi prima dovadă conştientă a independenţei ne-o arată când se apără împotriva acelora care încearcă să facă acţiunea în locul lui. Ca să reuşească singur, el îşi intensifică eforturile. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

31 decembrie 2018
Şorţul de bucătărie, brioşele şi învăţarea

Şorţul de bucătărie începe să-i rămână mic lui Tudor. I l-am făcut înainte de a împlini doi ani, fiind primul meu proiect cu maşina de cusut. Tudor ne ajută adesea în bucătărie. Îi place mult să frământe aluatul, să cureţe legume sau să aranjeze hârtiile în tava de brioşe. Când era mai mic, dacă voia orez în lapte, scotea din dulap oala în care i-l făceam de obicei. Dacă voia biscuiţi, îmi arăta şorţul. Acum ştie să ceară direct ceea ce doreşte. Sau să îşi pună şorţul şi să mă cheme la lucru.

Un şorţ potrivit ca dimensiune pentru copil, pe care să şi-l poată pune şi scoată singur, este, de asemenea, esenţial pentru activitatea copilului în bucătărie. Operaţiunea de a-şi pune şi scoate şorţul ajută la definirea începutului şi sfârşitului activităţii. Îl face să îşi amintească, în timpul activităţii, că este implicat într-un proces, ceea ce ajută la limitarea distragerii atenţiei. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

Ultima dată când a vrut brioşe, Tudor s-a spălat pe mâini, şi-a pus şorţul şi a mers la masa mică. Îi pregătisem şi cântărisem deja ingredientele. A spart ouăle într-o cană, câte unul, să poată culege uşor coaja căzută în albuş. Le-a turnat pe rând în vas, a pus coaja pe un şerveţel pe care l-a aruncat la gunoi, apoi s-a spălat pe mâini. Insistăm ca de fiecare dată când lucrează cu ouă crude sau pune mâna pe carne crudă, să se spele temeinic pe mâini. I-am explicat şi de ce, dar repetăm riscurile cu fiecare ocazie.

Întors la masa de lucru, a bătut ouăle cu telul, a adăugat laptele, a amestecat iar. A pus făina şi praful de copt în vas, făcând transfer cu lingura din bolul în care i le cântărisem. A avut răbdare la fiecare mişcare, până a turnat mai bine de jumătate din făină. Apoi a vărsat restul direct din bol în vas. A şters aproape toată făina rămasă pe masă şi a amestecat. Când a fost prea greu de învârtit, m-a rugat să îl ajut şi eu. A pus nuca de cocos şi zeama de lămâie, a turnat şi untul topit şi a amestecat din nou. Apoi, spre surprinderea mea, a avut răbdare să transfere compoziţia cu lingura în paisprezece forme. Restul de şase mi-a zis să le umplu eu. A deschis apoi uşa cuptorului şi am pus tava înăuntru. Şi-a dat jos şorţul şi s-a dus să se spele pe mâini.

Nerăbdarea cea mare a fost mai ales până s-au răcit brioşele suficient de mult încât să poată fi mâncate. Când le luăm cu noi la pachet, spune cu încântare tuturor că sunt făcute de el. Altfel, îi reaminteşte Terezei, când mănâncă amândoi la masa mică din bucătărie. În curând, vor putea lucra împreună. Abia aştept să îl aud explicându-i şi să-l văd arătându-i Terezei cum să procedeze! Până atunci, însă, ea o să facă treptat pregătirea indirectă, cum a făcut şi Tudor la început. Va face transferuri, exerciţii pentru întărirea muşchilor mici ai mâinii şi pentru coordonarea mână-ochi, va învăţa să se spele pe mâini sau să-şi pună şorţul. Îşi va exersa astfel şi concentrarea, pentru că vom avea grijă să nu o întrerupem, odată ce a început să lucreze.

Spune-mi şi o să uit; învaţă-mă şi s-ar putea să-mi amintesc; implică-mă şi o să învăţ. (Benjamin Franklin)

1 octombrie 2018
Poftă bună!

Cu Tudor am început diversificarea în mod clasic, după exact şase luni de alăptare exclusivă. L-am aşezat în scaunul înalt şi i-am dat câteva linguriţe de suc de morcovi. Nu citisem încă suficient despre Montessori, nu ştiam alt mod de a începe diversificarea. După câteva săptămâni extrem de chinuitoare pentru mine, în care Tudor mânca dimineaţa combinaţiile de iaurt cu fructe pe care i le făceam, dar la prânz refuza categoric a treia linguriţă de mâncare pasată, o prietenă m-a întrebat cum ne descurcăm. I-am zis că ne chinuim tare, iar ea mi-a spus despre BLW (autodiversificare, Baby Led Weaning). Tot ea mi-a dat cartea scrisă de Gill Rapley şi Tracey Murkett, Diversificarea naturală. Am început imediat să urmăm recomandările din carte şi mâncatul a devenit o plăcere pentru noi toţi.

Am citit o comparaţie între stilul Montessori de a începe diversificarea şi autodiversificare, apoi am făcut o combinaţie între ele. Asta înseamnă că am folosit în continuare scaunul înalt, dar pentru puţin timp. Am schimbat toate tacâmurile şi vesela de plastic sau melanină şi am folosit doar inox, sticlă şi porţelan. L-am încurajat pe Tudor să pună singur masa şi i-am lăsat un sertar doar al lui. Am pus în el pahare şi carafe de sticlă, căni mici, o carafă de porţelan pentru lapte, farfurii şi boluri.

Nu am mai gătit nimic separat, am făcut mâncare pentru toţi, fără să mai folosim sare sau zahăr. La nevoie, le-am înlocuit cu condimente cât mai variate, pentru aromă şi gust. Ocazional, ne puneam noi sare în farfurie, dar am încercat să nu o facem ostentativ şi să nu punem solniţa în mijlocul mesei, pentru a nu crea obiceiuri greşite mai târziu. Timp de câteva luni, duşul de după mese a devenit normă. Adesea puneam o muşama sub scaun, să nu cadă mâncarea direct pe jos şi să putem spăla mai uşor.

Din 2002 începând, Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă ca diversificarea sau alimentaţia complementară să înceapă doar după ce copilul împlineşte şase luni. Se consideră că, până la această vârstă, copilul nu are încă suficient pregătit sistemul digestiv pentru a primi altă mâncare, decât lapte matern sau lapte praf.

Cu Tereza am ales direct autodiversificarea. Am început la câteva zile după ce a împlinit şase luni, ţinând-o în braţele unuia dintre noi şi punându-i bucăţile de mâncare pe o farfurie de porţelan. Bineînţeles, la început a trebuit să ţinem noi farfuria cu mâna, să ia doar mâncarea de pe ea. Acum nu mai e interesată de ea decât la sfârşit, când ne dă astfel de înţeles că a terminat de mâncat.

Pentru regulile de urmat, am recitit cartea menţionată mai sus (lectură obligatorie, după mine, pentru oricine vrea să aleagă autodiversificarea). Am citit şi din sursele indicate pe două grupuri de Facebook – BLW România şi Măr cu biscuite (titlul grupului este intenţionat dat aşa, greşit). Am aflat de acolo că sistemele cele mai actualizate cu ultimele studii în domeniu sunt cele din Marea Britanie şi din Canada. Aşadar, am citit adesea informaţiile de pe site-urile instituţiilor de profil din cele două ţări.

Nu am gătit separat pentru Tereza. Am pus, în primele două luni, bucăţi mai mari de legume în ciorbe sau supe, să i le putem da ca finger-food. Am preumplut linguriţa cu iaurt sau mâncăruri mai moi şi a învăţat să o ducă singură la gură şi să ia mâncarea de pe ea. Neavând cazuri de alergii în familie, i-am dat de la început din toate grupele alimentare. Am lăsat-o pe ea să aleagă din două sau trei tipuri de mâncare. Am respectat şi indicaţia de a avea la fiecare masă cel puţin o legumă sau un fruct.

Am observat că preferă carnea tocată, la fel ca Tudor, probabil pentru că e mai uşor de mâncat. Am făcut adesea paste cu sos bolognez, lasagna, ciorbă de perişoare sau chiftele la cuptor. I-am dat mai ales coaja pâinii, miezul încleioşându-se în contact cu saliva şi fiind mai greu de mâncat la început. Coaja, unsă cu unt, a ros-o cu plăcere, mai ales când îi ieşeau dinţii şi o dureau gingiile. De foarte mulţi ani, deja, noi facem pâinea în casă şi, după ce a început să mănânce şi Tudor, am pus doar o jumătate de linguriţă de sare la kilogramul de făină.

Când Tudor avea vreo şapte-opt luni am citit despre cum pot bea cei mici apă direct din pahar. Am pus o muşama pe jos, l-am aşezat pe Tudor la o masă mică, am turnat apă din carafă în pahar şi i-am dat să bea. I-am arătat cum să facă, bând şi eu dintr-un pahar mic. Am făcut asta de câteva ori, doar, pentru că a învăţat foarte repede. Când a început să îşi toarne singur apa din carafă, am fost atentă la început să fie doar atâta cât să încapă în pahar, pentru a nu turna prea mult dintr-odată. La început, până învaţă, copiii mici nu ştiu să se oprească din turnat când paharul e plin.

La Tereza, am urmat recomandările Montessori şi ale Sistemului de sănătate britanic şi nu am folosit deloc cană cu pai. Am pus apa de la început în pahar mic, de sticlă şi i-am arătat cum se bea din el. La început a fost mai greu, până ne-am dat seama că e importantă şi deschiderea gurii paharului. Am folosit apoi doar paharele de la Ikea. S-a înecat uneori, dar ţin minte că şi Tudor a păţit la fel, când a băut la început din cana cu pai. De pe la nouă luni începând, Tereza bea singură apă sau sana, din pahar, uneori ţinându-l doar cu o mână. Tudor are o plăcere deosebită de a-i turna din carafă. Pentru că el foloseşte deja pahare mari, care nu ar fi potrivite pentru Tereza, am pus câteva pahare mici şi în sertarul lui cu veselă, să îl încurajăm să-şi ajute sora şi astfel.

Autodiversificarea ne-a plăcut foarte mult deoarece lasă copilul să fie stăpânul procesului, oferindu-i şi o multitudine de experienţe senzoriale. Dacă urmează copilul, adultului nu-i rămâne decât să pregătească mediul potrivit şi să fie un bun model de urmat. Cu atât mai mult, cu cât în privinţa mâncatului, somnului şi folosirii toaletei, copilul are controlul deplin.

Bebeluşii si copiii se târăsc, merg şi vorbesc atunci când se simt pregătiţi. Aceste repere ale dezvoltării nu vor fi atinse mai devreme şi – dacă bebeluşului îi este oferită posibilitatea – nici mai târziu decât la momentul potrivit pentru cel mic. Când îţi pui bebeluşul pe jos să o ia din loc, îi oferi posibilitatea de a se rostogoli. Când va putea, o va face. De asemenea, îi oferi posibilitatea de a se ridica şi a merge. Asta ar putea dura ceva mai mult timp. Însă îi oferi în continuare posibilitatea şi le va face pe toate într-un final. De ce hrănirea ar trebui să fie diferită? (Gill Rapley, Tracey Murkett, Diversificarea naturală)

2 august 2018
La masă!

Există trei aspecte pe care adultul nu le poate controla pentru copil, respectiv mâncatul, somnul şi folosirea toaletei. Acestea sunt cele trei obiceiuri în privinţa cărora copilul are controlul deplin. Adultul poate doar să îi pregătească mediul şi să creeze rutine şi ritualuri pentru fiecare dintre ele. Astfel, copilul le va deprinde mai uşor, cu atât mai mult cu cât surprindem perioadele senzitive pentru fiecare dintre ele.

În privinţa diversificării, nu sunt întru totul de acord cu sugestiile Montessori. Noi am început acest proces când copiii au întrunit cumulativ cele trei cerinţe actuale ale specialiştilor în domeniu. Acestea sunt: împlinirea vârstei de şase luni, demonstrarea abilităţii de a sta în fund şi a interesului faţă de mâncare. În multe cărţi şi la mulţi specialişti Montessori am întâlnit sugestia de a începe diversificarea între patru şi şase luni. Ba chiar recomandarea de a înlocui complet alăptarea, uneori şi înainte de împlinirea vârstei de un an. Ceea ce, conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, contravine studiilor din ultimii ani. Organismul bebeluşului nu este pregătit pentru alt aliment în afara laptelui matern (sau a laptelui praf) până la şase luni.

În plus, recomandarea este de a continua alăptarea cel puţin până la împlinirea vârstei de doi ani. S-a demonstrat că beneficiile fizice şi emoţionale, atât pentru copil, cât şi pentru mamă, sunt multiple. Acesta este, de fapt, unul dintre motivele pentru care OMS foloseşte în ultimul timp sintagma „alimentaţie complementară”, în loc de „diversificare”. Sugerează astfel că introducerea alimentelor nu înlocuieşte imediat alăptarea, ci o completează.

Am urmat, în schimb, multe dintre recomandările Montessori în ceea ce priveşte organizarea mesei, rolul copilului şi materialele folosite. Este important să aibă copilul cât mai mult control asupra întregului proces, într-un mediu pregătit.

Tudor a stat la început într-un scaun înalt, în care trebuia să îl aşezăm noi. Pentru a-i oferi libertate de mişcare, am folosit o improvizaţie, respectiv taburetul cu două trepte BEKVÄM, de la Ikea, pe care îl folosea deja pentru a lucra singur la blatul din bucătărie. Fiind mai înalt decât scaunele noastre, îi putea urca singur treptele, stând cu spatele rezemat de plinta de pe perete.

La Tereza am renunţat la scaunul înalt cu totul şi am ţinut-o în braţele noastre la început. După câteva luni, am folosit masa joasă din bucătărie şi scaunul cub Montessori făcut de Lucian. La cursul Setting Up Your Home Montessori-Style, Simone Davies ne-a recomandat să tăiem zece centimetri din picioarele meselor şi ale scaunelor copiilor (la fel, din picioarele şevaletului), pentru ca cei mici să stea cât mai confortabil, atingând podeaua cu picioarele. A fost o mare schimbare pentru Tudor când am făcut asta, pentru că reuşea să se aşeze singur pe scaun şi să se dea jos de pe el cu uşurinţă. De obicei, stătea la masa joasă din bucătărie pentru gustări sau la cină, când nu mâncam cu toţii.

Pentru aranjarea mesei, i-am pus lui Tudor cele necesare la îndemână, pe un raft. Am eliberat un sertar din bucătărie, în care i-am pus pahare, căni, carafe, boluri, farfurii. La sertarul cu tacâmuri avea deja acces şi le putea lua cu uşurinţă. L-am încurajat cât mai des să ne ajute să punem masa. La sfârşit, l-am invitat să ne ajute să o strângem, învăţându-l să aranjeze vesela şi tacâmurile în maşina de spălat. A fost nevoie de multă răbdare din partea noastră şi de mult exerciţiu din partea lui. La fel ca în alte activităţi, i-am arătat cum să facă, cu mişcări încetinite. Dacă apoi a greşit, nu l-am corectat, eventual i-am arătat data viitoare din nou.

Nu mi-au plăcut niciodată farfuriile de plastic, cu atât mai puţin cănile sau paharele. De aceea, când am citit că recomandarea Montessori este de a folosi doar veselă de porţelan, respectiv pahare şi carafe de sticlă, nu am ezitat nicio clipă în a i le oferi doar pe acestea lui Tudor. S-au spart vreo cincisprezece pahare în tot procesul acesta de învăţare, plus vreo două-trei carafe şi câteva farfurii, dar nu ne-a părut rău.

Am cumpărat şi tacâmuri pentru copii, de inox. A-i da unui copil mic să mănânce cu tacâmurile adultului este ca şi cum l-ai pune pe acesta din urmă să mănânce supa cu polonicul. Tudor a învăţat relativ uşor să le folosească, urmărindu-ne pe noi şi exersând mult. Acum îşi unge singur pâinea cu unt, îşi curăţă castravetele, îl feliază, foloseşte cuţitul şi furculiţa pentru a-şi tăia mâncarea. Îşi toarnă din carafă lapte în cană, îi face plăcere să îşi pună ciorba sau supa în farfurie, cu polonicul. După ce termină de mâncat, merge singur să se spele pe mâini şi pe gură; foarte rar are bluza murdărită de mâncare.

Mobila pentru copii, mesele şi scaunele lor, ar trebui să fie uşoare, nu doar pentru a putea fi transportate cu uşurinţă de mâinile lor mici, ci pentru că fragilitatea lor are valoare educaţională. Acelaşi considerent ne face să le dăm copiilor farfurii de porţelan, pahare de sticlă şi ornamente fragile, pentru că aceste obiecte atrag atenţia ele însele asupra mişcărilor dure, dezordonate sau nedisciplinate. Astfel, copilul este îndemnat să se auto-corecteze şi să înveţe singur să nu se lovească de ele, să nu le răstoarne şi să nu le spargă; rafinându-şi mişcările tot mai mult, copilul câştigă treptat independenţă şi libertate motrică.

Pe de altă parte, când copilul se loveşte de o sută de ori de un birou mare şi greu de fier; când face mii de pete de cerneală, invizibile pe banca neagră; când lasă o farfurie de metal să cadă la pământ de o sută de ori, fără a o sparge, el rămâne scufundat într-o mare de defecte, fără a le percepe; mediul său e, până una alta, astfel construit încât să ascundă şi astfel să îi încurajeze greşelile. (Maria Montessori, Spontaneous Activity in Education)

18 iulie 2018
Curăţând morcovi

Tudor a învăţat azi să cureţe morcovi cu curăţătorul de legume. De câte ori mama găteşte, el se învârte în jurul ei şi aşteaptă să primească ceva de ronţăit. Mănâncă morcovi, ţelină, pătrunjel, gulii sau orice altceva mai pregăteşte ea. Dintre toate, cred că cel mai des mănâncă morcovi. În ultima vreme, a început să-şi scoată singur din frigider câte unul şi să ne roage să i-l curăţăm. Aşa că azi am profitat de ocazie şi i-am arătat cum să facă asta singur.

În timp ce se spăla pe mâini şi îşi punea şorţul, i-am pregătit materialele. Am pus pe masă farfuria cu morcovul spălat, i-am pus dogul şi curăţătorul de legume alături. Am mai adăugat un bol pentru resturi şi o altă farfurie, pentru morocovul curăţat. Ştiu că ar fi fost mai bine să i le pregătesc pe toate dinainte şi să le aşeze singur. De data asta, am preferat să fac eu asta, întrucât era o activitate oarecum spontană.

I-am arătat la început că lama curăţătorului taie tare, să fie atent întotdeauna şi să cureţe mai jos de degete. Apoi i-am arătat, în tăcere, cum se lucrează. A vrut apoi să facă şi el, iar eu m-am aşezat lângă măsuţa lui, să îl observ.* Tereza terminase de explorat bucătăria şi îmi cerea să o iau în braţe. Am stat aşa amândouă şi ne-am uitat la Tudor. A fost extrem de interesant, a lucrat cu multă migală, a luat fiecare coajă şi a pus-o în bol. Nu a rotit morcovul de tot, pe alocuri a tăiat până aproape de miez, dar a reuşit să îl cureţe aproape complet.

La sfârşit, a pus morcovul pe farfurie, vesela şi curăţătorul în chiuvetă, pentru spălat. Şi-a dat jos şorţul şi s-a spălat pe mâini. Apoi a venit şi a mâncat cel mai bun morcov din viaţa lui.

Pentru Tereza a fost o activitate pe care a urmărit-o cu mare atenţie, nu am vorbit cu ea în timpul acesta, am lăsat-o să se concentreze. Nu a dat semne de nelinişte, a privit fiecare gest şi l-a urmărit pe Tudor cu privirea în tot ce făcea.

Abia aştept să repetăm experienţa, acum e important ca Tudor să aibă la îndemână cele necesare, pentru a putea curăţa, când doreşte, alţi morcovi. În curând vom avea ajutor de nădejde în pregătirea zarzavatului pentru ciorbă!

*Maria Montessori recomandă ca, o dată ce copilul începe să se concentreze, educatoarea să nu mai intervină nici măcar cu o privire. Mai am multe de învăţat, din acest punct de vedere! Am preferat să îl urmăresc, de data aceasta, din cauza lamei curăţătorului. Deşi, cred, puteam sta liniştită, pentru că, în multe alte ocazii, am observat că dacă eu lucrez altceva şi el foloseşte materialele, lucrează cu deosebită atenţie şi, desigur, multă concentrare.

A nu interfera înseamnă a nu interfera în nici un fel. Acesta este momentul în care, cel mai adesea, educatoarea greşeşte. […] Lauda, ajutorul sau chiar o privire, pot fi de ajuns pentru a-l întrerupe sau pentru a distruge activitatea. Pare ciudat să spunem asta, dar acest lucru se poate întâmpla chiar şi numai dacă copilul devine conştient că e urmărit. […] Marele principiu care aduce succes educatoarei este acesta: imediat ce a început concentrarea, acţionează ca şi când copilul nu ar exista. Natural, se poate vedea ce face printr-o privire scurtă, dar fără ca el să-şi dea seama de ea. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

(Photo by Sheila Joy on Unsplash)

17 mai 2018