De câteva săptămâni, Tereza se ridică în picioare. Prima dată când s-a întâmplat asta, eram în camera copiilor, alăptându-l pe Tudor, când am auzit un chiot de bucurie. Tereza se admira în oglinda de la bara Montessori, în picioare, cu un zâmbet larg întipărit pe faţă. Prima dată nu a reuşit să se mai lase jos, aşa că, după o perioadă de încercări, mi-a cerut ajutorul.
Am observat apoi că nu s-a mai ridicat la bară, până nu a fost sigură că poate să se şi lase în genunchi. A făcut zilnic exerciţii, prinzându-se de bara de la picioarele mesei, care e mai joasă. După un timp, s-a ţinut de un scaun mai înalt, în cele din urmă revenind la bara din camera lor. Reuşeşte acum să se ridice ţinându-se de marginea patului, de scaune, de orice e suficient de înalt, dar sigur. La bară a început să facă şi primii paşi, în dreapta şi în stânga.
Când am instalat bara Montessori pentru Tudor, avea vreo 8 luni. Şedea deja în fund şi nu s-a arătat interesat de la început de ea. A fost atras de oglindă şi apoi a făcut şi el primii paşi la bară. La Tudor observam că exersa dimineaţa diferite mişcări la bară, pe care le vedeam apoi folosite în timpul zilei. Îl urmăream captivaţi, uneori mai bine de o jumătate de oră. Ne minunam de fiecare dată de „programările” pe care copiii le au incluse în evoluţia lor. Ei ştiu de ce anume au nevoie şi reuşesc să repete exerciţiile, fără încetare, până la măiestrie.
Pe Tudor l-am aşezat în fund şi l-am ajutat, la început, să meargă. Din fericire, am descoperit în aceeaşi perioadă pagina lui Janet Lansbury şi am aflat despre metoda RIE (Resources for Infant Educarers). După ce am citit articolul acesta minunat, ne-am oprit din „ajutor”. Cu Tereza, desigur, nici nu am mai încercat să facem asta. Nu am aşezat-o niciodată în fund şi nu am ţinut-o de mâini să o ajutăm să umble. Ne-am bucurat nespus de chiotul ei de bucurie şi de satisfacţia ce i se citea pe chip, când a reuşit să se ridice singură.
Următorul pas pentru noi este să îi pregătim Terezei antemergătorul cu care a început şi fratele ei să umble. L-am scos afară între timp, pentru că l-a folosit Tudor la primele plimbări, mai ales când mergeam în oraş. Îmi aduc cu drag aminte de ora în care ne plimbam cale de două porţi, păşind atent, privind fiecare furnică, piatră şi fir de iarbă ce ne ieşea în cale. Abia aştept să repet experienţa împreună cu Tereza! Sunt cele mai bune exerciţii de „a trăi în prezent”, de mindfulness, pe care le pot face!
Pentru bara Montessori, am urmărit indicaţiile de pe una dintre paginile mele preferate. Am cumpărat două panouri de lemn şi am comandat de la geamgiu o oglindă după dimensiunile dorite. Când a auzit că e pentru copil mic, i-a polizat marginile, să nu fie tăioase. Apoi am găsit în pod o bară pentru perdele, nefolosită, şi am purces la treabă.
Pentru că ne-a rămas spaţiu în partea de sus a panourilor de lemn, am pus şi câteva fotografii de familie, prinse în piuneze, care să îl facă pe Tudor să îşi dorească şi mai mult să se ridice, să le studieze. Când a crescut îndeajuns încât să ajungă la ele şi să poată desface piunezele, le-am dat jos, pentru a nu se înţepa sau a nu le înghiţi.
La cursul Montessori pentru părinţi ni s-a spus că după doi ani şi jumătate ar fi indicat să dăm jos oglinda de pe perete, pentru a nu îl distrage prea tare pe copil. Bineînţeles, Tereza urmând să folosească bara, încă nu am renunţat la ea. Probabil după ce va trece şi ea de vârsta asta, vom folosi spaţiul acela de pe perete pentru o tablă de scris.
Cu toate că strădania copilului este de durată, trebuie să fim foarte atenţi, să nu îl grăbim în primele stadii ale procesului de însuşire a mersului. Dezvoltarea solidă se bazează pe finalizarea completă a cerinţelor fiecărei faze înainte de a trece la următoarea. Aşa cum „ochiurile pierdute” dintr-un pulover tricotat duc la un produs fragil, la fel şi copiii grăbiţi să treacă prin oricare dintre stadiile de dezvoltare nu sunt la fel de puternici precum ar fi putut să fie. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)
